# Lacul Herăstrău

Adresă: Sos. Nordului, Parcul Herăstrău, București
An construcție: 1933
Tip ansamblu: Lacuri
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Monument istoric: nu este
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Lacul Herăstrău, amenajat între 1933 și 1936 în cadrul sistematizării râului Colentina coordonate de inginerul Nicolae Caranfil, este cel mai mare lac din nordul Bucureștiului (aprox. 74 ha) și elementul central al compoziției peisagere a Parcului Regele Mihai I, având un rol major în structura urbană și în microclimatul orașului.

## Articol
Lacul Herăstrău

Lacul Herăstrău, amenajat între 1933 și 1936 în cadrul sistematizării râului Colentina coordonate de inginerul Nicolae Caranfil, este cel mai mare lac din nordul Bucureștiului (aprox. 74 ha) și elementul central al compoziției peisagere a Parcului Herăstrău (Parcul Regele Mihai I), având un rol major în structura urbană și în microclimatul orașului.

Originea lacului și contextul hidrografic

Lacul Herăstrău reprezintă elementul natural central în jurul căruia a fost organizat întregul parc. El face parte din sistemul de lacuri amenajate pe râul Colentina, unul dintre cele mai importante cursuri de apă care traversează zona de nord a Bucureștiului. În forma sa actuală, lacul este rezultatul lucrărilor de regularizare hidrotehnică realizate în perioada interbelică. Înainte de aceste intervenții, în zona Herăstrău exista o acumulare naturală de apă formată prin lărgirea albiei râului Colentina și prin acumularea apelor în zonele joase ale luncii. Aceste ape formau un lac natural relativ instabil, ale cărui dimensiuni și limite variau în funcție de nivelul precipitațiilor și de debitul râului.

Lunca Colentinei era caracterizată printr-un peisaj dominat de bălți, stufărișuri și vegetație specifică zonelor umede. Acest mediu natural oferea condiții favorabile pentru pescuit și pentru alte activități tradiționale, dar prezenta și probleme sanitare, deoarece zonele mlăștinoase favorizau dezvoltarea insectelor și a bolilor. În primele decenii ale secolului XX, autoritățile municipale au decis transformarea acestei lunci într-un sistem controlat de lacuri artificiale, capabile să îndeplinească atât funcții hidrotehnice, cât și funcții recreative. În acest context, lacul Herăstrău a fost amenajat ca unul dintre principalele lacuri ale sistemului Colentina.

Lucrările de sistematizare din perioada interbelică

Amenajarea lacului Herăstrău a fost realizată în anii 1930, în cadrul unui amplu program de sistematizare a râului Colentina. Lucrările au implicat intervenții tehnice de mare amploare, menite să transforme lacul natural într-o acumulare artificială stabilă. Pentru realizarea noii configurații a lacului, au fost efectuate excavații masive și au fost deplasate cantități importante de pământ. Estimările contemporane indică faptul că aproximativ 1,5 milioane de metri cubi de pământ au fost excavați și redistribuiți pentru modelarea malurilor și pentru crearea insulelor artificiale.

Malurile lacului au fost rectificate și consolidate pentru a preveni eroziunea produsă de valurile generate de vânt sau de circulația ambarcațiunilor. În anumite zone au fost construite diguri și ziduri de sprijin, iar în altele malurile au fost amenajate cu pante line, acoperite cu vegetație. Prin aceste intervenții, lacul a dobândit o formă mai regulată și o stabilitate hidrologică mult mai mare decât în perioada anterioară.

Dimensiunile și caracteristicile lacului

În forma sa actuală, lacul Herăstrău are dimensiuni considerabile, fiind unul dintre cele mai mari lacuri din București. Lungimea lacului este de aproximativ 3,5 kilometri, iar lățimea variază între aproximativ 50 și 1000 de metri, în funcție de sectorul lacului. Suprafața totală a lacului este de aproximativ 77 de hectare, ceea ce îl face unul dintre cele mai întinse luciuri de apă din capitală.

Adâncimea apei variază în general între 1 și 5 metri, iar volumul total al apei este estimat la aproximativ 2,08 milioane de metri cubi. Lungimea totală a malurilor depășește 7 kilometri, ceea ce oferă condiții excelente pentru amenajarea promenadelor și a zonelor de agrement. Forma lacului este relativ alungită, urmărind direcția generală a văii Colentinei. În unele sectoare, lacul se lărgește semnificativ, formând golfuri sau bazine mai largi, care contribuie la diversitatea peisajului.

Integrarea în sistemul lacurilor Colentinei

Lacul Herăstrău nu funcționează ca o acumulare izolată, ci face parte dintr-un sistem hidrotehnic complex format din mai multe lacuri dispuse în salbă de-a lungul râului Colentina. În amonte se află lacurile Buftea, Mogoșoaia, Străulești și Băneasa, care alimentează Herăstrăul cu apă. În aval, lacul Herăstrău evacuează apa către lacul Floreasca, prin intermediul unui sistem de ecluze și baraje. Acest sistem permite controlul nivelului apei și reglarea debitului în diferitele lacuri. În același timp, el contribuie la prevenirea inundațiilor și la menținerea unui echilibru hidrologic în zona de nord a capitalei. Prin integrarea sa în acest sistem, lacul Herăstrău joacă un rol important în gestionarea resurselor de apă ale orașului.

Insulele lacului

Un element caracteristic al lacului Herăstrău este prezența mai multor insule artificiale, create în timpul lucrărilor de sistematizare din anii 1930. Amenajarea lacului Herăstrău, începută în 1933, a presupus și crearea celor trei insule artificiale existente și astăzi, realizate din pământul excavat în timpul lucrărilor de regularizare a lacului și de modelare a malurilor. Aceste insule au devenit elemente importante ale compoziției peisagere a parcului.

Aceste insule au fost realizate din pământul excavat în timpul lucrărilor de amenajare a lacului. Ele au fost amplasate strategic pentru a fragmenta suprafața apei și pentru a crea perspective variate asupra peisajului lacului. Din punct de vedere peisager, insulele contribuie la dinamica vizuală a lacului, oferind puncte de interes pentru vizitatori și diversificând configurația spațiului acvatic. În același timp, ele oferă refugii pentru vegetație și pentru fauna acvatică. Unele dintre aceste insule sunt accesibile publicului sau sunt utilizate pentru activități recreative, în timp ce altele sunt lăsate într-o stare mai naturală.

Utilizarea lacului pentru agrement

De la amenajarea sa în perioada interbelică, lacul Herăstrău a fost utilizat intens pentru activități recreative. Debarcaderele construite pe malurile lacului permit accesul vizitatorilor la diferite activități nautice. Plimbările cu barca, cu hidrobicicleta sau cu vaporașul sunt printre cele mai populare activități desfășurate pe lac. Aceste activități contribuie la dinamica socială a parcului și atrag un număr mare de vizitatori, mai ales în sezonul cald. În anumite perioade au fost organizate și competiții sportive sau demonstrații nautice, lacul oferind un cadru adecvat pentru astfel de evenimente.

Rolul lacului în peisajul parcului

Din punct de vedere peisager, lacul Herăstrău reprezintă elementul dominant al parcului. Oglinda de apă creează perspective ample și reflectă vegetația și cerul, amplificând senzația de spațiu și lumină. Prezența lacului permite organizarea unor promenade lungi de-a lungul malurilor, care oferă vizitatorilor o varietate de priveliști asupra apei și asupra insulelor. În același timp, lacul contribuie la diversitatea peisajului prin alternanța dintre zonele deschise ale apei și zonele cu vegetație densă. Prin dimensiunea sa și prin poziția centrală în structura parcului, lacul Herăstrău definește identitatea spațială a întregului ansamblu și reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale peisajului urban al Bucureștiului.

Parcul Herăstrău (azi Parcul Regele Mihai I) din București

Parcul Herăstrău (astăzi Parcul Regele Mihai I), amenajat între 1933 și 1939 în jurul lacului Herăstrău pe râul Colentina, este cel mai mare parc istoric al Bucureștiului și una dintre principalele realizări ale urbanismului interbelic românesc, integrând sistemul lacurilor Colentinei, Muzeul Satului și amenajările realizate pentru Expoziția „Luna Bucureștilor” din 1936. Parcul este delimitat de Bulevardul Constantin Prezan, Bulevardul Aviatorilor, Bulevardul Beijing, Șoseaua Nordului, strada Elena Văcărescu, Șoseaua București-Ploiești și Șoseaua Kiseleff, ocupând aproximativ 110 hectare, în timp ce lacul Herăstrău are aproximativ 74 de hectare.

Cronologia denumirilor Parcului Herăstrău

- 1936 – 1940: Parcul Național „Regele Carol al II-lea”
Parcul este inaugurat oficial în 1936, în contextul expoziției urbane „Luna Bucureștilor”. Denumirea reflecta politica simbolică a epocii și rolul reprezentativ al parcului în modernizarea capitalei.
- 1940 – 1948: Parcul Național Herăstrău (denumire utilizată în practică)
După abdicarea regelui Carol al II-lea în 1940, referința regală este abandonată treptat, iar parcul începe să fie numit în mod curent după lacul din jurul căruia fusese amenajat.
- 1948 – 1962: Parcul Stalin
După instaurarea regimului comunist și orientarea politică pro-sovietică, parcul este redenumit în onoarea liderului sovietic Iosif Stalin. Această denumire apare în documentele administrative și în presa epocii.
- 1962 – 2017: Parcul Herăstrău
În contextul destalinizării și al distanțării României față de Uniunea Sovietică, parcul revine la denumirea tradițională Herăstrău, derivată din toponimul zonei și din numele lacului.
- 2017 – prezent: Parcul Regele Mihai I al României
Prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 2017, parcul primește numele fostului suveran Mihai I, ca gest simbolic de recuperare a memoriei istorice și de recunoaștere a rolului monarhiei în istoria României.

Localizare și delimitare urbană; Amplasarea în structura orașului

Parcul Herăstrău, redenumit oficial în 2017 Parcul Regele Mihai I, este situat în partea de nord a Bucureștiului, în sectorul 1, ocupând o suprafață extinsă în jurul lacului Herăstrău, unul dintre lacurile principale ale sistemului hidrografic al râului Colentina. Prin dimensiunea sa, prin poziția în structura urbană și prin rolul său în organizarea spațiilor verzi ale capitalei, parcul reprezintă cel mai important ansamblu peisager al orașului.

Parcul este delimitat aproximativ de Șoseaua Kiseleff și Bulevardul Constantin Prezan la sud, de Bulevardul Aviatorilor și Piața Charles de Gaulle la sud-est, de Șoseaua Nordului la nord și nord-est, iar spre vest de zona Băneasa și de prelungirea sistemului lacurilor Colentinei. În această poziție, parcul constituie o extensie naturală a axei monumentale care pornește din centrul orașului și continuă pe Șoseaua Kiseleff către Arcul de Triumf. Integrarea sa în sistemul urban este rezultatul concepțiilor urbanistice ale începutului secolului XX, când planificarea Bucureștiului a urmărit crearea unor mari spații verzi periferice, capabile să compenseze densificarea zonei centrale și să ofere populației locuri de recreere în contact cu natura.

Zona protejată

Parcul Herăstrău face parte din zona protejată nr. 83 – „Parcuri istorice”, stabilită prin reglementările urbanistice ale municipiului București. Această clasificare reflectă valoarea sa patrimonială, atât din punct de vedere peisagistic, cât și urbanistic. În interiorul acestei zone, intervențiile sunt limitate la lucrări de conservare, restaurare sau modernizare compatibile cu caracterul istoric al parcului.

Istoria locului înainte de amenajarea parcului

Peisajul rural al zonei

Înainte de transformarea sa într-un parc urban, zona Herăstrău era o regiune periferică a Bucureștiului, caracterizată prin terenuri agricole, heleșteie și zone mlăștinoase. Peisajul era dominat de lunca râului Colentina și de terenurile aparținând unor mari proprietăți boierești. În secolul al XIX-lea, zona începe să fie frecventată de locuitorii orașului ca loc de agrement. Pe malurile lacului apar grădini de vară, restaurante și locuri de petrecere populare, frecventate mai ales în sezonul cald.

Originea numelui Herăstrău

Denumirea „Herăstrău” provine de la un fierăstrău hidraulic instalat pe râul Colentina, care folosea energia apei pentru tăierea lemnului. Acest mecanism era amplasat în apropierea unui heleșteu cumpărat de domnitorul Șerban Cantacuzino și a devenit un punct important pentru prelucrarea lemnului folosit în construcțiile din capitală. De-a lungul secolului al XIX-lea, zona Herăstrău devine treptat un spațiu de recreere pentru bucureșteni. Diverse grădini și localuri atrag vizitatori, iar lacul este folosit pentru scăldat și plimbări cu barca.

Proiectele urbanistice de început de secol XX

Ideea unui parc național

La începutul secolului XX apare ideea creării unui parc mare în nordul Bucureștiului, care să valorifice lacul Herăstrău și terenurile din jurul său. Urbaniștii epocii considerau că orașul are nevoie de spații verzi extinse, comparabile cu cele ale marilor capitale europene. Primele demersuri concrete apar în 1910, când este adoptată legea pentru înființarea Parcului Național. Doi ani mai târziu, în 1912, o nouă lege permite exproprierea terenurilor necesare pentru amenajarea parcului și pentru regularizarea lacului.

Planurile de sistematizare

Proiectele de amenajare sunt integrate într-un program mai amplu de modernizare urbană. Urbanistul Cincinat Sfințescu și alți specialiști ai epocii propun transformarea zonei Herăstrău într-un mare parc metropolitan, conectat cu principalele artere ale orașului. În același timp, sunt elaborate proiecte pentru asanarea lacurilor Colentinei și pentru regularizarea cursului râului. Aceste lucrări aveau rolul de a transforma terenurile mlăștinoase într-un spațiu amenajat și de a crea un cadru natural pentru viitorul parc.

Lucrările hidrotehnice

Lucrările de sistematizare a lacurilor Colentinei se intensifică în anii 1930. Sunt realizate baraje, ecluze și diguri, iar malurile lacurilor sunt consolidate pentru a preveni eroziunea. În cazul lacului Herăstrău, lucrările au implicat deplasarea a aproximativ 1,5 milioane de metri cubi de pământ. Au fost create insule artificiale, au fost rectificate malurile și au fost amenajate zone de promenadă.

*

Sistemul hidrografic Colentina

Râul Colentina reprezintă principalul curs de apă din nordul și estul Bucureștiului, fiind un afluent de stânga al râului Dâmbovița. Lungimea totală a cursului este de aproximativ 101 km, iar suprafața bazinului hidrografic este de circa 640–650 km², incluzând zonele din nordul județului Ilfov și din partea central-sudică a județului Dâmbovița. Regimul hidrologic este caracteristic râurilor de câmpie, cu debite reduse, variabile sezonier, și cu o sensibilitate ridicată la precipitații torențiale.

În starea sa naturală, înainte de intervențiile hidrotehnice majore din secolul XX, Colentina era un râu slab organizat morfologic, cu albie meandrată, luncă largă și numeroase zone de stagnare a apei. Debitele mici și panta redusă determinau o scurgere lentă, favorizând formarea de bălți, mlaștini și zone inundabile extinse. Aceste caracteristici generau probleme sanitare grave în zona Bucureștiului, inclusiv focare de infecție și condiții insalubre persistente.

Transformarea radicală a râului a avut loc în perioada interbelică, în special în anii 1930–1940, în cadrul unui program coerent de amenajare hidrotehnică realizat de Uzinele Comunale București. Documentația tehnică fundamentală este prezentată în lucrarea „Asanarea lacurilor Colentinei” (1936), care descrie sistematic concepția inginerească de regularizare, asanare și valorificare urbană a cursului.

Principiul de bază al amenajării a fost transformarea cursului natural într-un sistem de lacuri de acumulare dispuse în cascadă, interconectate prin canale de legătură și sectoare regularizate. Această soluție a permis controlul nivelurilor de apă, atenuarea viiturilor, eliminarea zonelor mlăștinoase și integrarea cursului în structura urbană. Salba de lacuri a Colentinei, în sectorul București–Ilfov, include principalele acumulări: Străulești, Grivița, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni, Pantelimon și Cernica. Aceste lacuri sunt dispuse pe direcția generală nord-vest – sud-est și sunt separate prin baraje, praguri și stavile, care permit reglarea diferențiată a nivelurilor.

Din punct de vedere hidrotehnic, fiecare lac funcționează ca un bazin de retenție, contribuind la uniformizarea debitelor și la protecția împotriva inundațiilor în aval. Sistemul este conceput astfel încât apa să fie tranzitată controlat de la un lac la altul, prin intermediul canalelor de legătură, menținându-se continuitatea hidraulică a întregului ansamblu.

Adâncimile lacurilor sunt relativ reduse, caracteristice acumulărilor de câmpie, variind în general între 1,5 m și 5 m, în funcție de sector, de lucrările de dragaj și de regimul de exploatare. Suprafețele lacurilor diferă semnificativ, de la câteva zeci de hectare (Floreasca) până la peste 100 ha (Herăstrău, Pantelimon), iar volumele de apă sunt adaptate funcțiilor multiple ale sistemului.

Un element esențial al sistemului îl reprezintă canalele de legătură, care nu constituie acumulări independente, ci segmente hidrotehnice funcționale. Acestea asigură transferul apei între lacuri și permit controlul nivelurilor. În această categorie se încadrează și canalul dintre lacurile Floreasca și Tei, care reprezintă un tronson de legătură al Colentinei și nu un lac distinct.

Prin ansamblul acestor intervenții, Colentina a fost transformată dintr-un curs de apă natural instabil într-un sistem hidrotehnic urban complex, cu funcții multiple: regularizare hidrologică, asanare sanitară, agrement și structurare peisageră a orașului.

Istoricul cursului natural înainte de amenajări

Înaintea intervențiilor hidrotehnice din prima jumătate a secolului XX, râul Colentina prezenta caracteristicile tipice unui curs de apă de câmpie slab organizat, cu pantă redusă și regim hidrologic variabil. Albia naturală era puternic meandrată, cu numeroase coturi, brațe secundare și zone de divagare, iar lunca asociată era largă, joasă și frecvent inundabilă.

În sectorul care corespunde astăzi Bucureștiului și zonei periurbane, Colentina nu forma lacuri propriu-zise, ci o succesiune de bălți, ochiuri de apă și zone mlăștinoase, alimentate atât de cursul principal, cât și de infiltrații și de apele pluviale. Aceste acumulări naturale aveau extinderi variabile în funcție de anotimp, cu creșteri semnificative în perioadele ploioase și retrageri accentuate în perioadele secetoase.

Debitele reduse și viteza mică de curgere favorizau stagnarea apei și colmatarea, conducând la formarea unor depozite aluvionare instabile. Malurile erau slab conturate și frecvent supuse eroziunii sau modificărilor de traseu, ceea ce făcea ca poziția exactă a albiei să varieze în timp. Din punct de vedere sanitar, aceste condiții generau probleme majore pentru dezvoltarea urbană a Bucureștiului. Zonele mlăștinoase constituiau focare de infecție, fiind asociate cu boli endemice și cu un climat insalubru. În același timp, inundațiile periodice afectau terenurile agricole și așezările din luncă.

Documentațiile tehnice din perioada interbelică, în special lucrarea „Asanarea lacurilor Colentinei” (1936), descriu aceste condiții ca fiind improprii pentru o capitală în expansiune, subliniind necesitatea unei intervenții sistematice de regularizare și asanare. Conform acestor studii, soluția optimă a fost transformarea cursului natural într-un sistem de acumulări controlate, capabil să elimine stagnările și să stabilizeze regimul hidrologic.

Înainte de aceste lucrări, Colentina funcționa ca un sistem natural difuz, fără delimitări clare între albie și luncă, în care apa ocupa suprafețe variabile și instabile. Intervențiile ulterioare au avut ca efect definirea unei structuri hidrotehnice coerente, dar au modificat radical peisajul hidrografic inițial. Astfel, imaginea Colentinei premoderne trebuie înțeleasă nu ca o succesiune de lacuri, ci ca un teritoriu umed complex, dominat de bălți și mlaștini, integrat într-un sistem natural de scurgere lentă și instabilă.

Parametri hidrotehnici ai lacurilor

Sistemul hidrotehnic al Colentinei este constituit dintr-o succesiune de lacuri de acumulare dispuse în cascadă, fiecare având parametri morfometrici și hidraulici specifici, adaptați funcțiilor de regularizare și exploatare urbană. Suprafețele lacurilor din sectorul București–Ilfov variază între aproximativ 30 ha și peste 150 ha. Lacul Herăstrău are o suprafață de circa 74 ha, Lacul Floreasca aproximativ 70 ha, Lacul Tei circa 80 ha, iar Lacul Pantelimon depășește 100 ha. Lacurile din amonte, precum Străulești și Grivița, au suprafețe comparabile, dar cu variații în funcție de nivelurile de exploatare.

Adâncimile medii ale lacurilor sunt relativ reduse, fiind specifice acumulărilor de câmpie. Valorile medii se situează între 1,5 m și 3 m, cu adâncimi maxime care pot ajunge la 4–5 m în zonele dragate sau în apropierea barajelor. Aceste valori sunt rezultatul lucrărilor de regularizare și întreținere, inclusiv dragaje succesive pentru menținerea volumului util.

Volumele de apă stocate sunt direct corelate cu suprafața și adâncimea fiecărui lac. Pentru lacurile principale din București, volumele utile se situează, în general, între 1 milion și 5 milioane m³. Lacurile mari, precum Herăstrău și Pantelimon, au capacități superioare, contribuind semnificativ la funcția de retenție a sistemului. Diferențele de nivel între lacuri sunt relativ reduse, fiind controlate prin lucrări hidrotehnice (baraje, stavile, deversoare). Aceste diferențe sunt, în general, de ordinul a 0,5 m – 1,5 m între acumulări succesive, permițând o curgere controlată și evitarea eroziunii sau a variațiilor bruște de debit.

Debitul râului Colentina este modest în condiții naturale, dar sistemul de lacuri permite reglarea acestuia. În perioadele de ape mari, lacurile funcționează ca bazine de retenție, reducând vârful viiturii, iar în perioadele secetoase, asigură o scurgere relativ constantă în aval. Canalele de legătură dintre lacuri au secțiuni controlate, de tip trapezoidal sau rectangular, cu lățimi variabile între 10 m și 40 m, în funcție de sector. Acestea sunt dimensionate pentru a permite tranzitul debitelor fără depășirea cotelor de siguranță.

Barajele care separă lacurile sunt, în general, construcții joase, echipate cu stavile sau deversoare, permițând reglarea nivelului apei. Materialele utilizate includ structuri din beton armat și, în unele cazuri, terasamente consolidate. Parametrii hidrotehnici ai sistemului au fost stabiliți inițial în perioada interbelică, conform studiilor prezentate în lucrarea „Asanarea lacurilor Colentinei” (1936), și au fost ulterior adaptați și modernizați în funcție de evoluția urbană și de cerințele de exploatare.

Lucrări hidrotehnice și elemente constructive

Sistemul hidrotehnic al Colentinei este alcătuit dintr-un ansamblu complex de lucrări inginerești, realizate pentru regularizarea cursului de apă, controlul debitelor și stabilizarea nivelurilor în cadrul salbei de lacuri. Aceste lucrări includ baraje, stavile, deversoare, canale de legătură și amenajări ale albiei. Barajele care delimitează lacurile sunt construcții de joasă înălțime, amplasate transversal pe cursul Colentinei. Acestea sunt realizate, în majoritatea cazurilor, din beton armat, uneori combinate cu terasamente consolidate. Rolul lor principal este de a menține nivelul apei în lacurile de acumulare și de a crea diferențele de cotă necesare funcționării în cascadă a sistemului.

Stavilele sunt integrate în structura barajelor și permit reglarea debitelor tranzitate între lacuri. Acestea pot fi de tip plan vertical sau segment, fiind acționate manual sau mecanizat. Prin manevrarea stavilelor se controlează nivelul apei în fiecare lac, în funcție de condițiile hidrologice și de necesitățile de exploatare. Deversoarele sunt elemente esențiale pentru siguranța hidraulică a sistemului. Acestea permit evacuarea controlată a surplusului de apă în perioadele de viitură, prevenind depășirea cotelor maxime de exploatare. Deversoarele sunt dimensionate pentru debite de calcul corespunzătoare regimului hidrologic al bazinului Colentinei.

Canalele de legătură reprezintă segmentele care asigură continuitatea hidraulică între lacuri. Acestea sunt realizate, în general, cu secțiuni trapezoidale sau rectangulare, având taluzuri stabilizate și, în unele cazuri, pereuri din beton sau piatră. Lățimile variază în funcție de sector, între aproximativ 10 m și 40 m, iar lungimile sunt adaptate distanței dintre acumulări. Un exemplu reprezentativ este canalul dintre lacurile Floreasca și Tei, care funcționează ca un tronson de tranzit al apei și nu ca o acumulare distinctă. Acesta este dimensionat pentru a permite transferul controlat al debitelor și pentru a menține continuitatea sistemului.

Amenajările albiei includ rectificări de traseu, consolidări de maluri și lucrări de protecție împotriva eroziunii. În multe sectoare, malurile sunt consolidate cu beton, piatră sau vegetație controlată, pentru a preveni instabilitatea și colmatarea. Ansamblul acestor lucrări a fost conceput inițial în perioada interbelică, conform principiilor inginerești prezentate în lucrarea „Asanarea lacurilor Colentinei” (1936), și a fost ulterior modernizat prin intervenții punctuale. Sistemul rezultat permite exploatarea controlată a resurselor de apă, protecția împotriva inundațiilor și integrarea funcțională în structura urbană.

Funcționarea hidraulică a sistemului

Funcționarea hidraulică a sistemului Colentina se bazează pe principiul acumulărilor dispuse în cascadă, care permit controlul progresiv al debitelor și nivelurilor de apă de-a lungul întregului traseu. Sistemul este conceput astfel încât fiecare lac să funcționeze ca un rezervor intermediar, capabil să preia, să stocheze și să transmită apa către lacul următor în condiții controlate.

Alimentarea sistemului se realizează din amonte, din bazinul superior al Colentinei, precum și din aporturi laterale (precipitații, afluenți minori, drenaje urbane). În condiții normale de exploatare, apa circulă gravitațional de la un lac la altul, diferențele de nivel fiind asigurate prin baraje și praguri hidrotehnice. Regimul de exploatare presupune menținerea unor cote de nivel relativ constante în fiecare lac, stabilite în funcție de rolul acestuia (retenție, agrement, protecție urbană). Nivelurile sunt controlate prin intermediul stavilelor și deversoarelor, care permit ajustarea debitelor tranzitate.

În perioadele de ape mari, sistemul funcționează ca un mecanism de atenuare a viiturilor. Lacurile din amonte preiau volumele suplimentare de apă, reducând debitul maxim care ajunge în sectoarele urbane. Pe măsură ce apa este transferată în aval, fiecare lac contribuie la disiparea energiei și la uniformizarea scurgerii. În perioadele secetoase, lacurile asigură un debit minim constant, prin eliberarea controlată a apei stocate. Acest mecanism este esențial pentru menținerea continuității hidraulice și pentru evitarea stagnării apei în sectoarele urbane.

Circulația apei este influențată de caracteristicile fiecărui sector, inclusiv de dimensiunea lacurilor, de secțiunea canalelor de legătură și de capacitatea structurilor de reglare. Canalele de legătură, precum cel dintre lacurile Floreasca și Tei, funcționează ca segmente de tranzit, asigurând transferul apei fără a genera acumulări semnificative.

Un aspect important al funcționării sistemului este controlul calității apei. Circulația relativ lentă și adâncimile reduse pot favoriza procese de eutrofizare, motiv pentru care este necesară o gestionare atentă a debitelor și, în unele cazuri, intervenții de aerare sau reîmprospătare a apei. Funcționarea hidraulică a sistemului a fost concepută inițial în cadrul lucrărilor interbelice de asanare și regularizare, descrise în lucrarea „Asanarea lacurilor Colentinei” (1936), și a fost adaptată ulterior pentru a răspunde cerințelor urbane moderne.

Roluri funcționale și utilizări

Sistemul hidrografic Colentina îndeplinește un ansamblu complex de funcții integrate: hidrologice, sanitare, urbane și de agrement. Funcția hidrologică principală este retenția și atenuarea viiturilor, prin distribuirea volumelor de apă în lacurile dispuse în cascadă. Funcția sanitară, esențială în concepția interbelică, a vizat eliminarea mlaștinilor și stagnărilor, reducând riscurile epidemiologice.

În context urban, lacurile au fost integrate ca elemente structurante ale orașului, contribuind la organizarea spațiului, microclimat și peisaj. Utilizările includ agrementul (navigație ușoară, sporturi nautice), piscicultura și roluri ecologice locale. Funcționarea acestor utilizări este dependentă de menținerea nivelurilor controlate și de gestionarea calității apei, ceea ce implică intervenții periodice de întreținere și reglaj hidrotehnic.

Probleme tehnice și vulnerabilități

Sistemul Colentina, deși stabil din punct de vedere structural, prezintă o serie de vulnerabilități tehnice. Colmatarea lacurilor este un fenomen constant, determinat de sedimentele transportate și de lipsa dragajelor regulate. Eutrofizarea apei reprezintă o problemă majoră, favorizată de adâncimile reduse și de aportul de nutrienți din surse urbane. De asemenea, infrastructura hidrotehnică (stavile, deversoare) necesită modernizări periodice pentru a răspunde cerințelor actuale. Presiunea urbană asupra malurilor generează instabilitate locală și reduce capacitatea naturală de filtrare. Gestionarea integrată a sistemului rămâne esențială pentru menținerea funcționalității pe termen lung.

Specialiștii și edilitatea care au creat sistemul hidrografic Colentina

Transformarea râului Colentina dintr-un curs de apă instabil, cu bălți și mlaștini insalubre, într-un sistem hidrotehnic coerent reprezintă una dintre cele mai importante opere inginerești și edilitare ale Bucureștiului interbelic. Această realizare nu a fost rezultatul unei intervenții punctuale, ci al unui efort colectiv, în care s-au întâlnit viziunea administrativă a unor primari reformatori și competența tehnică a unor ingineri de prim rang ai epocii.

Inițiativa acestor lucrări aparține administrației municipale conduse de primarul Dem I. Dobrescu, una dintre figurile majore ale modernizării Bucureștiului interbelic. În mandatul său a fost conceput programul de asanare a lacurilor din jurul Capitalei, ca răspuns la problemele sanitare grave generate de mlaștinile Colentinei. Prefața lucrării „Asanarea lacurilor Colentinei” subliniază rolul său de inițiator al proiectului, acesta fiind cel care a înțeles necesitatea unei intervenții sistematice asupra întregului sistem hidrografic. Continuarea și finalizarea lucrărilor au fost asigurate de primarul Al. G. Donescu, care a dus mai departe programul început, confirmând caracterul său strategic pentru dezvoltarea orașului.

Din punct de vedere tehnic, proiectul a fost elaborat și implementat de o echipă de ingineri remarcabili, reuniți în jurul Uzinei Comunale București, instituția responsabilă de infrastructura edilitară a capitalei. În prim-plan se află Nicolae G. Caranfil, una dintre personalitățile fundamentale ale ingineriei românești din secolul XX, coordonator al lucrărilor și autor al unor studii esențiale privind efectele asanării asupra Bucureștiului. Viziunea sa depășea simpla rezolvare a problemelor sanitare, integrând proiectul într-o strategie amplă de dezvoltare urbană și economică a capitalei.

Alături de Caranfil a lucrat Dorin Pavel, considerat unul dintre pionierii hidrotehnicii moderne din România, specialist în amenajări hidraulice de anvergură. Contribuția sa a fost esențială în definirea soluțiilor tehnice de transformare a unui râu de câmpie instabil într-un sistem de acumulări controlate. Echipa a fost completată de inginerii D. R. Corbu, A. G. Vuzitas și Gheorghe Vladimirescu, fiecare având un rol în proiectarea, dimensionarea și execuția lucrărilor hidrotehnice, de la baraje și stavile până la canalele de legătură dintre lacuri.

Lucrarea „Asanarea lacurilor Colentinei” (1936) nu este doar un raport tehnic, ci și o sinteză a acestui efort colectiv, reunind conferințele și studiile acestor ingineri, care au fundamentat științific intervenția. Ea reflectă nivelul ridicat de profesionalism și modernitate al ingineriei românești din perioada interbelică, dar și ambiția administrației de a transforma radical condițiile de viață ale orașului.

Prin aceste lucrări, inginerii și edilii epocii au realizat nu doar o simplă regularizare a unui curs de apă, ci o restructurare profundă a teritoriului. Au eliminat zonele insalubre, au controlat regimul hidrologic și au creat o infrastructură care a permis extinderea orașului spre nord și est. În același timp, au pus bazele unei structuri urbane și peisagistice care continuă să definească Bucureștiul contemporan.

Recunoașterea acestor contribuții este esențială. Sistemul hidrografic Colentina nu este un produs natural, ci rezultatul unei opere inginerești de mare complexitate, datorată unei generații de specialiști și administratori care au înțeles rolul infrastructurii în modernizarea orașului. Numele lui Dem I. Dobrescu, Al. G. Donescu, Nicolae Caranfil, Dorin Pavel, D. R. Corbu, A. G. Vuzitas și Gheorghe Vladimirescu trebuie, prin urmare, asociate în mod constant cu această realizare, ca expresie a unei îndreptățite recunoștințe față de cei care au transformat Colentina într-un sistem hidrotehnic durabil.

Specialiștii și intervențiile din perioada postbelică (1947–1989)

După realizarea sistemului hidrotehnic în perioada interbelică, etapa comunistă nu a adus o nouă concepție fundamentală asupra Colentinei, dar a avut un rol decisiv în consolidarea, extinderea și adaptarea sistemului la dezvoltarea accelerată a Bucureștiului. Dacă prima fază a fost una de creație inginerească, perioada postbelică a fost dominată de exploatare tehnică, optimizare și intervenții de întreținere și modernizare, realizate de colective de specialiști din institutele de proiectare și din administrația apelor.

În această perioadă, lucrările asupra Colentinei au fost gestionate în principal de instituții precum IPROMET, ISPH (Institutul de Studii și Proiectări Hidrotehnice) și ulterior structurile care vor deveni Apele Române, în colaborare cu organele de gospodărire comunală ale municipiului București. Spre deosebire de perioada interbelică, unde numele unor ingineri de prim rang sunt clar individualizate, etapa comunistă este caracterizată printr-o abordare colectivă, în care proiectele sunt rezultatul muncii unor echipe largi de ingineri hidrotehniști, constructori și urbaniști.

Totuși, în cadrul acestor instituții au activat specialiști importanți ai hidrotehnicii românești, formați în școala lui Dorin Pavel și a generației interbelice, care au continuat dezvoltarea domeniului. Aceștia au contribuit la recalibrarea parametrilor de exploatare ai lacurilor, la consolidarea barajelor și la modernizarea echipamentelor hidrotehnice, în special a stavilelor și deversoarelor, adaptând sistemul la cerințele unui oraș în expansiune rapidă.

Intervențiile din această perioadă au inclus lucrări de regularizare suplimentară a albiei, consolidări de maluri, dragaje pentru combaterea colmatării și optimizarea regimului de exploatare a lacurilor, în special în contextul dezvoltării marilor cartiere de locuințe din nordul și estul Bucureștiului. Lacurile Colentinei au fost integrate în mod explicit în planificarea urbană socialistă, fiind utilizate ca elemente de structurare a spațiului și de agrement pentru populație.

Un rol important l-au avut și inginerii implicați în lucrările de sistematizare urbană din anii 1960–1980, care au corelat dezvoltarea infrastructurii rutiere și a cartierelor cu menținerea funcționalității sistemului hidrotehnic. În această perioadă, Colentina devine nu doar un sistem de apărare hidrologică, ci și o componentă stabilă a peisajului urban planificat. Chiar dacă documentarea individuală a specialiștilor este mai dificilă pentru această perioadă, contribuția lor rămâne esențială: fără intervențiile continue de întreținere, modernizare și adaptare realizate între 1947 și 1989, sistemul conceput în perioada interbelică nu ar fi putut funcționa în condițiile presiunii urbane crescânde.

ISPH și inginerii hidrotehnicieni ai perioadei comuniste (1947–1989)

În perioada postbelică, dezvoltarea și exploatarea sistemului hidrografic Colentina au fost susținute de o generație de ingineri formați în școala hidrotehnică românească consolidată în jurul profesorului Dorin Pavel, considerat fondatorul hidroenergeticii moderne din România. Această generație a continuat, în condițiile organizării centralizate a statului comunist, tradiția inginerească interbelică, dar într-un cadru instituțional diferit, dominat de institute de proiectare și cercetare.

Un rol esențial l-a avut Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH), rezultat al reorganizărilor instituționale începute după 1949 și consolidate în 1963, care a devenit principalul centru de expertiză pentru proiectarea lucrărilor hidrotehnice din România. În cadrul acestui institut și al mediului universitar asociat au activat numeroși ingineri care, deși mai puțin cunoscuți publicului larg, au contribuit decisiv la funcționarea și modernizarea sistemelor de apă, inclusiv Colentina.

Dintre aceștia, pot fi menționați câțiva specialiști reprezentativi ai școlii hidrotehnice românești postbelice, formați direct sau indirect sub influența lui Dorin Pavel și implicați în domenii precum hidraulica, hidroenergetica și exploatarea lucrărilor hidrotehnice:

- Mircea Podani, specialist în hidrologie, a contribuit la dezvoltarea studiilor privind regimul apelor și comportarea sistemelor hidrografice, fiind unul dintre continuatorii direcției științifice inițiate în perioada interbelică.
- Jean Boisnard, inginer implicat în domeniul hidroenergeticii și al amenajărilor hidrotehnice, a participat la dezvoltarea conceptelor de exploatare și dimensionare a sistemelor de apă în contextul noilor cerințe energetice și urbane.
- Ștefan Zarea, specializat în turbine hidraulice și echipamente de reglare (inclusiv stavile), a contribuit la modernizarea componentelor mecanice ale lucrărilor hidrotehnice, esențiale pentru controlul debitelor și nivelurilor în sistemele de acumulare.
- Dumitru Dumitrescu, profesor și cercetător în domeniul hidraulicii, a avut un rol important în dezvoltarea teoretică și aplicată a disciplinei, contribuind la formarea generațiilor de ingineri care au lucrat în institutele de proiectare și în exploatarea sistemelor hidrotehnice.

Acești ingineri nu au fost neapărat legați direct de un singur proiect, precum Colentina, ci au contribuit la dezvoltarea întregului sistem hidrotehnic românesc, în cadrul unor instituții care proiectau și gestionau simultan lucrări la scară națională. Activitatea lor s-a desfășurat într-un context în care proiectarea era centralizată, iar lucrările erau realizate prin planuri de stat, ceea ce explică lipsa unei atribuiri individuale clare pentru fiecare intervenție.

În cazul Colentinei, contribuția acestei generații s-a concretizat în menținerea în exploatare a sistemului, recalibrarea parametrilor hidraulici, lucrări de întreținere, consolidări și adaptări la noile condiții urbane. În mod indirect, acești specialiști au asigurat continuitatea funcțională a sistemului conceput în perioada interbelică, permițându-i să răspundă cerințelor unui oraș în plină expansiune.

Astfel, dacă perioada interbelică a fost marcată de personalități individuale puternice, etapa comunistă se definește printr-o școală inginerească colectivă, în care nume precum Mircea Podani, Jean Boisnard, Ștefan Zarea și Dumitru Dumitrescu reprezintă repere ale continuității profesionale. Lor li se datorează, în mare măsură, faptul că sistemul Colentina nu a rămas doar o realizare istorică, ci a continuat să funcționeze și să fie utilizat până în prezent.

Referințe

- [Caranfil, N. G., Asanarea lacurilor Colentinei, Uzinele Comunale București, București, 1936]
- [Pavel, Dorin, Hidrotehnica, Editura Tehnică, București, 1957]
- [Pavel, Dorin, Amenajări hidrotehnice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964]
- [Giurma, I., Crăciun, I., Hidrologie și gospodărirea apelor, Editura Tehnică, București, 1974]
- [Diaconu, C., Hidrologie aplicată, Editura Tehnică, București, 1963]
- [Diaconu, C., Râurile României – monografie hidrologică, Editura Tehnică, București, 1971]
- [Romanescu, Gheorghe, Hidrologie generală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009]
- [Romanescu, Gheorghe, Lacurile României, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010]
- [Coteț, Petre, Câmpia Română – studiu de geografie fizică, Editura Academiei RSR, București, 1976]
- [Ielenicz, Mihai, Geomorfologia României, Editura Universitară, București, 2005]
- [Posea, Grigore, Geografia fizică a României, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005]
- [***, Monografia hidrologică a României, Institutul de Meteorologie și Hidrologie, București, 1970–1980]
- [***, Harta hidrografică a României și studii aferente, Institutul de Geografie, București, diverse ediții]
- [***, Amenajarea complexă a râurilor interioare, Editura Tehnică, București, 1983]
- [Constantin Enache, Sistemul lacurilor Colentinei și amenajarea hidrotehnică a Bucureștiului, Editura AGIR, București, 2006]
- [Ilie Hăulică, Spațiile verzi ale orașului București, Editura Ceres, București, 1981]
- [Constantin Joja, Urbanismul Bucureștiului, Editura Tehnică, București, 1967]
- [Horia Moldovan (coord.), Peisajul urban al Bucureștiului, Editura Universitară Ion Mincu, București, 2015]
- [Ionel Opriș, Protejarea patrimoniului urban. Studii despre București, Editura Universitară, București, 2010]
- [Andrei Pippidi (coord.), București – istorie urbană, Editura Simetria, București, 2010]
- Râul Colentina – Parcul Natural București (Parcul Natural București)
- Ce viitor are Colentina, râul uitat al Bucureștiului? (RNU)
- Cu barca prin Colentina (Idei Urbane)
- Un viitor alternativ pentru salba de lacuri a râului Colentina (LE:NOTRE Landscape Forum)
- O istorie uitată: Herăstrău – agrement, propagandă și sovietizarea naturii (B365)
- Istoria Parcului Herăstrău (sinteză documentară Property INDEX)
- King Michael I Park (Herăstrău Park) (Wikipedia)
- Ziua de naștere a Parcului Herăstrău (Historia)
- Parcul Herăstrău – un loc îndrăgit de bucureșteni (Ziarul Lumina)
- Povestea Parcului Herăstrău (Observator News)
- Istoria Parcului Herăstrău – amenajarea mlaștinii a durat trei ani (Mediaflux)
- O filă din istoria Parcului Herăstrău (Turism Istoric)
- Sistematizarea Parcului de Cultură și Odihnă I. V. Stalin – București (Property INDEX – arhivă documentară)
- Lacul Herăstrău (video Bujor Voinea)
- Parcul Herăstrău, București (video, Ora de turism)
- Primăvara, în Parcul Herăstrău și Grădina Japoneză (video, Drumeții)

## Specialiști
**Construcții:** Nicolae Caranfil

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/lacul-herastrau-