# Casa Principesei Woroniecka / Palatul Adina Woronieka

Adresă: Sos. Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 7 / Str. Ion Mincu nr. 19, Sector 1, Cartierul Kiseleff - Aviatorilor, București
An construcție: 1940
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Mediteraneean
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Casa Principesei Woroniecka / Palatul Adina Woroniecka (Olmazu), Șoseaua Kiseleff nr. 7 (fost nr. 11) / Strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, București, ridicat în 1940 de arhitectul Alexandru Zaharia, în stil Mediteraneean Revival, pentru Adina Woroniecka, văduva lui Take Ionescu, și prințul Jan Korybut Woroniecki, rechiziționat după 1948, sediu al Muzeului Avakian și retrocedat în 2003 lui Mircea Nasta.

## Articol
Casa Principesei Woroniecka / Palatul Adina Woroniecka

Terenul de pe Șoseaua Kiseleff și reședințele Adinei Woroniecka (1880–1940)

Palatul Adinei Woroniecka se află la intersecția Șoselei Pavel Dimitrievici Kiseleff cu Strada Arhitect Ion Mincu, în Sectorul 1, în zona dintre Piața Victoriei și Piața Aviatorilor. Adresa actuală este Șoseaua Kiseleff nr. 7 / Strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, însă în perioada interbelică imobilul figura în documente la Șoseaua Kiseleff nr. 11. Numerotarea șoselei a fost refăcută ulterior, astfel încât anunțurile din presa anilor 1930 care menționează numărul 7 se referă la o altă clădire de pe același traseu.

Proprietatea Gănescu: Terenul a făcut parte, timp de mai multe decenii, din proprietatea familiei Gănescu de pe Șosea. Încă din 1880, presa anunța că „casele doamnei Ana Gănescu, situate pe Șoseaua Kiseleff, sunt de închiriat”, doritorii fiind îndrumați către doamna Zinca Isvoranu, din Strada Academiei nr. 1. În 1901, pe aceeași proprietate a fost ridicată casa lui Vasile Gănescu, după planurile arhitectului Ion D. Berindei, clădire care există și astăzi. La sfârșitul anilor 1930, Ecaterina Gănescu deținea în acest loc un teren de peste 3.000 mp, pe Șoseaua Kiseleff, colț cu strada care poartă astăzi numele arhitectului Ion Mincu.

Parcelarea din 1928–1929 și cumpărarea terenului

În 1928–1929, proprietatea Ecaterinei Gănescu a fost împărțită printr-o parcelare „fără deschidere de stradă”, numită pe atunci divizare, operațiune care, de obicei, nu era supusă unei aprobări legale. Din această parcelare provine terenul de 957 mp cumpărat de Adina Woroniecka în primăvara anului 1940. Presa din 25 aprilie 1940 consemna, la rubrica vânzărilor imobiliare, tranzacția dintre Ecaterina Deleanu și „Adina Voroniecko”, pentru imobilul de pe Șoseaua Kiseleff nr. 11. Pe parcelă exista o construcție mai veche, care a fost demolată de echipele primăriei în același an, odată cu deschiderea șantierului.

Mircea Nasta, nepotul Adinei Woroniecka, își amintea că, în 1940, mătușa lui l-a dus „la Statuia Aviatorilor” să-i arate locul cumpărat pentru casă. Pentru a finanța construcția, Adina a vândut casa natală a familiei Olmazu de pe Calea Moșilor și un bloc de raport cu 15 apartamente de pe Strada Grigore Cobălcescu, la care s-au adăugat veniturile obținute din exploatarea petrolului descoperit pe moșia de la Ariceștii Rahtivani, în județul Prahova, moștenită de la Take Ionescu.

Adina Olmazu Woroniecka

Ecaterina Alexandrina (Adina) Olmazu se naște în 1889 la București, fiica lui Nicolae Zaharia (Zahariade) Olmazu și a Mariei (Masinca) Lungeanu, nepoată, prin mamă, a regentului Constantin Sărățeanu. Educată acasă, cu guvernante străine, și la pensionul Notre-Dame de Sion din Paris, vorbea franceza, engleza și germana și studiase pianul cu una dintre cele mai apreciate interprete ale lui Chopin, doamna Pantes, de la Conservatorul din Geneva. Prima ei căsătorie, cu Dumitru Cordescu, se încheie prin divorț, după moartea singurului lor copil. În 1919 se căsătorește la Londra cu omul politic Take Ionescu, șef al Partidului Conservator-Democrat și prim-ministru al României între decembrie 1921 și ianuarie 1922.

După moartea lui Take Ionescu, în iunie 1922, Adina rămâne timp de șapte ani doamnă de onoare a Reginei Maria, poziție care o menține în centrul vieții mondene și diplomatice a Bucureștiului interbelic. În februarie 1928 se logodește la Nisa cu prințul polonez Jan Korybut Woroniecki, iar căsătoria se încheie la Paris, la 7 aprilie 1928, cu slujba religioasă catolică oficiată de monseniorul Vladimir Ghika. Prin această căsătorie, Adina intră în vechea aristocrație poloneză și poartă, prin alianță, titlul de prințesă. Sursele dau pentru nașterea ei ani diferiți, 1889 și 1891; data din actele familiei publicate de Narcis Dorin Ion este 1889, confirmată de vârsta de 86 de ani la moarte.

Prințul Jan Korybut Woroniecki

Jan Korybut Woroniecki (1880–1960) era fiul prințului Mieczysław Korybut Woroniecki, descendent al familiei princiare Nieświcki, și al Mariei Drohojowska. Familia, cu rădăcini în Evul Mediu, își revendica strămoși participanți la cruciade. Crescut la curtea țarului, Woroniecki a urmat o carieră diplomatică, cu misiuni la New York și Tokyo, unde a învățat limba japoneză; mai multe surse îl menționează ca ministru plenipotențiar al Poloniei la Moscova, Sankt Petersburg, Paris și Washington. Fratele său, Jacek Adam Woroniecki, teolog dominican și rector al Universității Catolice din Lublin, a fost ulterior beatificat. Contemporanii îl descriu ca pe un om de o mare distincție și modestie, preocupat de teozofie, pianist autodidact care improviza ore întregi în manieră chopiniană și pictor amator în pastel pe fond negru. Potrivit arhitectului Mădălin Ghigeanu, prințul s-a implicat în proiectul casei de pe Șosea, iar corespondența familiei cu autoritățile municipale, păstrată în dosarul de autorizare, poartă semnătura Adinei Korybut Woroniecka și este redactată într-o română îngrijită, cu o caligrafie atentă.

De la „Micul Palazzo” la Șosea

Prima reședință bucureșteană a soților Woroniecki a fost „Micul Palazzo” de pe Strada Atena nr. 25 (astăzi Strada Tache Ionescu), amenajat în 1929–1930 de arhitectul Alexandru Zaharia prin transformarea grajdurilor și anexelor din curtea casei lui Take Ionescu. Clădirea, una dintre primele realizări bucureștene în stilul Mediteraneean Revival, a fost locuită de familie întreg deceniul 1930–1940 și a adăpostit colecția de artă și mobilierul de epocă ale Adinei. În 1932 a fost inaugurată în prezența Reginei Maria.

Motivul mutării a fost de natură urbanistică. În a doua jumătate a anilor 1930, pe Bulevardul Magheru s-au ridicat blocurile înalte de la intersecția cu Strada Tache Ionescu, Blocul Casata (1936, arhitect Jean Văleanu) și Blocul Leonida (1937–1939, arhitect Ion Giurgea), care au închis strada și au umbrit puternic proprietatea. În același timp, în martie 1940, statul cumpăra de la Adina întregul imobil de pe Strada Atena, pentru Consiliul Legislativ, în schimbul unei rente viagere. Familia Woroniecki a decis construirea unei noi reședințe pe Șosea, comandând proiectul aceluiași arhitect, Alexandru Zaharia, autorul „Micului Palazzo”.

Construirea palatului de pe Șosea (1940)

Arhitectul Alexandru Zaharia

Alexandru Zaharia s-a născut în 1892, a studiat arhitectura la Berlin și la München și a fost înscris în 1933 în Corpul Arhitecților din România. „Micul Palazzo” de pe Strada Atena, realizat în 1929–1930 pentru Adina Woroniecka, l-a impus în rândul comitenților din elita politică și financiară a anilor 1930, pentru care a proiectat, în stilul Mediteraneean Revival, casa prim-ministrului Gheorghe Tătărescu de pe Strada Polonă, vila Elenei Lupescu de la Băneasa, casele familiilor Scanavi, Poss, Negropontes și Trancu și lucrări pentru reședința regală de la Scroviștea. Palatul de pe Șoseaua Kiseleff este considerat ultimul său proiect realizat în România, înainte ca arhitectul să plece din țară, stabilindu-se în Brazilia și apoi la Paris.

Autorizarea

Dosarul de autorizare, cu planurile semnate de Alexandru Zaharia, a fost înaintat Primăriei Capitalei în mai 1940. Proiectul nu respecta regulamentul „zonei de locuințe, clasa II A”, iar modificarea traseului Șoselei Kiseleff impunea o retragere mai mare a construcției față de piațeta formată la intersecția cu strada Ion Mincu. Ca urmare, la 18 iulie 1940 au fost depuse alte două seturi de planuri, fără ca acestea să schimbe conceptul inițial. Starea precară a dosarului păstrat în arhiva Primăriei face astăzi dificilă reconstituirea completă a fațadelor din planșele originale. Dosarul păstrează și memoriile adresate de proprietară Primarului Capitalei, scrise și semnate de Adina Korybut Woroniecka. Mircea Nasta, care a revăzut planurile atât în 1940, cât și după retrocedarea casei, afirma că desenele lui Zaharia erau „demne de un adevărat palat” și cuprindeau inclusiv proiectul gardului și al unei porți monumentale spre Șoseaua Kiseleff. Acestea nu au mai fost realizate din lipsă de fonduri, iar în fața casei a rămas un gard simplu de sârmă, mascat de arbuști.

Piatra de temelie și antreprenorii

Piatra de temelie a fost pusă la 1 mai 1940, în cadrul unei mici ceremonii religioase, în prezența Adinei, a familiei Nasta, a arhitectului și a câtorva prieteni. În colțul fundației dinspre strada Ion Mincu a fost îngropat un tub în care s-au pus două-trei monede de aur și un document cu semnăturile participanților. Luli August Sturdza își amintea de șantierul „de la nord-vest pe cercul Pieței Bufet”, condus personal de proprietară, și de planurile văzute la invitația acesteia, potrivit cărora casa urma să fie o copie la scară redusă a castelului familiei Korybut din Polonia.

Execuția a fost încredințată inginerului I. Kivovici, care, potrivit știrilor din iunie 1940, se obligase să execute pentru „Principesa Adina K. Woroniecka” imobilul de pe Șoseaua Kiseleff nr. 11; în unele lucrări recente numele său apare transcris „Kivonu”. Potrivit lui Mircea Nasta, detaliile de execuție, șemineele și scările, au fost desenate de antreprenorul Aurel Ioanovici (1888–1957), inginer și profesor la Școala Politehnică, constructorul casei lui Gheorghe Tătărescu de pe Strada Polonă și al unor edificii precum Palatul Patriarhiei și Casa Corpului Didactic.

Finalizarea și cutremurul din 10 noiembrie 1940

Construcția a fost terminată în septembrie 1940, iar mobilele au fost așezate la locurile lor. Războiul început în Europa a făcut dificilă procurarea materialelor, în special a fierului, iar casa nu a avut o inaugurare oficială. În octombrie 1940, la revenirea în țară a reginei-mame Elena, cortegiul regal a trecut pe Șoseaua Kiseleff; Adina a întins un covor roșu pe terasă, transformată în tribună, pentru aproximativ 30 de invitați, care, după verificările Siguranței, au ovaționat-o pe regină și au luat apoi masa la masa de piatră adusă de pe Strada Atena. La 10 noiembrie 1940, cutremurul care a lovit Bucureștiul a desprins tencuiala de pe pereții holului. Zidurile nu se uscaseră încă bine, fiind uscate artificial, cu cazane mari umplute cu cărbuni aprinși, așa cum se proceda atunci pe șantiere. Peretele holului a fost refăcut, iar în următoarele două nopți Adina și nepotul ei au dormit în automobilul scos din garaj, de teama unui nou seism. În casa nouă s-a mutat și mama Adinei, Maria Olmazu, care a murit la puțin timp după mutare.

Piesele aduse din „Micul Palazzo”

O parte importantă a decorului casei de pe Șosea provenea din „Micul Palazzo”. Adina a adus de pe Strada Atena ușa sculptată cu blazoanele familiei Woroniecki, cele două uși din fier forjat, masa fixă de piatră din sufragerie, vulturul sculptat care încheia balustrada scării în colimason, precum și elemente din această balustradă, transformate în măști pentru caloriferele noii case. În locul ușii cu blazon, la intrarea „Micului Palazzo” s-a montat o ușă mai simplă, din lemn. Au fost mutate, de asemenea, covorul Aubusson și marea comodă din casa lui Take Ionescu, tabloul „Coborârea de pe Cruce”, copia după „Sfântul Sebastian” al lui Jusepe de Ribera, portretul lui Bessie Ionescu pictat de George Demetrescu Mirea, vasul de Sèvres albastru, înalt de aproape un metru, și bibliotecile din budoar, refăcute după modelul celor din „Micul Palazzo”. În interviul acordat în 2003, Mircea Nasta descria casa de pe Șosea drept copia unui mic palat venețian, iar Mădălin Ghigeanu o consideră o reluare la scară mai mare a proiectului de pe Strada Atena.

Arhitectura și interioarele

Volumetria și stilul

Clădirea are formă de L, cu două fațade la stradă, de 26,60 m spre Șoseaua Kiseleff și de 24,20 m spre strada Ion Mincu, și se desfășoară pe patru niveluri: subsol parțial, parter, etaj și mansardă. Între cele două aripi, spre interiorul parcelei, se află un patio, iar casa are terase atât spre stradă, cât și spre curte. Stilul, cu influențe ale Renașterii italiene, se înscrie în curentul Mediteraneean Revival. Mădălin Ghigeanu o descrie ca pe un proiect manierist consecvent și bine stăpânit, care respectă regulile arhitecturii renascentiste italiene, cu arcade în plin cintru bine proporționate și cu ultimul nivel retras. Deși aparent de mari dimensiuni, casa nu are spații exagerate, calitatea ei ținând de organizarea funcțională a spațiului mai degrabă decât de o opulență afișată. Programul era, de altfel, neobișnuit pentru o clădire de această anvergură: reședința era destinată, în esență, unui cuplu, cu două apartamente separate la etaj, după obiceiul interbelic ca fiecare dintre soți să aibă propriul dormitor, cu dressing, salon și baie.

Fațadele

Parterul este dominat de o loggia cu cinci arcade în plin cintru, susținute de coloane zvelte cu capiteluri sculptate. Arhivoltele arcadelor sunt îmbrăcate într-un decor dens, din stuc, cu frunze de acant și volute, iar în timpanele dintre arce se află medalioane circulare cu piese heraldice în relief. Deasupra arcadelor, un tor răsucit, în formă de funie, separă parterul de restul fațadei. În spatele arcadelor, ferestrele și ușile înalte, arcuite, sunt protejate astăzi de grilaje metalice, montate la amenajarea muzeului. Pereții parterului sunt tratați cu un bosaj fin, care imită zidăria din blocuri de piatră.

Accesul principal este marcat de un portal tratat ca un mic templu: două coloane cu capiteluri cu frunze de acant care încadrează un scut susțin un antablament cu tor răsucit și un fronton triunghiular, acoperit cu țiglă. În timpanul frontonului se află blazonul familiei, un scut cu o cruce dublă deasupra unei semilune, însemnul heraldic al neamului Korybut. Mădălin Ghigeanu remarcă faptul că palatul este singurul proiect mediteraneean din București în care heraldica este reală și nu un simplu decor, de vreme ce blazonul aparține unei familii nobiliare cu origini medievale. Pe latura dinspre strada Ion Mincu, o intrare secundară, precedată de câteva trepte, este marcată de un portic cu coloane duble și un fronton mic.

Deasupra loggiei, o terasă cu balustradă din baluștri leagă cele două aripi ale clădirii. Etajul are ferestre dreptunghiulare cu cornișe simple și obloane din lemn; fereastra din axul portalului este pusă în valoare de un fronton triunghiular și de pilaștri. Ultimul nivel, retras, alternează ferestre mici cu panouri dreptunghiulare decorate cu vrejuri, palmete și motive heraldice în relief, iar acoperișul în pante line este învelit cu țiglă ceramică de tip mediteraneean. O cornișă cu streașină ieșită încheie compoziția.

Distribuția pe niveluri

Subsolul parțial se întinde doar sub aripa dinspre strada Ion Mincu și cuprinde trei pivnițe, o scară de serviciu, un hol, camera tehnică pentru încălzire și un grup sanitar de serviciu. Parterul, înalt de 4 m, este organizat în jurul a trei încăperi majore: hall-ul de primire, de 7,60 pe 6,30 m, deschis parțial pe două niveluri prin scara monumentală care urcă la etaj, livingul, de 9,80 pe 6,00 m, deschis pe trei laturi și accesibil din hall, și sufrageria, de 7,00 pe 4,60 m. Lor li se adaugă vestibulul cu grup sanitar, bucătăria, de 4,82 pe 2,80 m, oficiul, de 2,50 pe 2,80 m, scara de serviciu și un acces secundar.

Etajul, înalt de 3,15 m, cuprinde doar două apartamente, cu acces dintr-o galerie lată de 3 m, deschisă deasupra hall-ului de la parter. Primul dormitor, de 4,60 pe 5,60 m, are dressing de 4,84 pe 4,00 m și baie de 3,15 pe 2,50 m; al doilea, de 5,80 pe 4,00 m, este completat de o cameră de 5 pe 4 m, un mic salon și un grup sanitar. Mansarda, înaltă de 2,70 m, adăpostește patru camere pentru personal, o spălătorie, un grup sanitar, o debara și un pod mare, de 14 pe 6,28 m, transformat ulterior de Adina într-un apartament. La mansardă se ajungea și printr-o scară secundară, cu acces direct din strada Ion Mincu, ai cărei pereți erau decorați de sus până jos cu hărți vechi.

Vestibulul și holul

Ușa de intrare, sculptată cu blazoanele familiei Woroniecki, era o ușă dublă care, potrivit lui Mircea Nasta, a fost deschisă complet doar la funeraliile celor doi proprietari. Vestibulul, relativ mare, era mobilat cu piese vechi, între care un dulap țărănesc spaniol, cu două sertare laterale în care se păstra cândva făina. Într-o firidă, pe o masă copiată după un model italian, stătea cartea de onoare a casei, iar la primiri se așeza aici mapa cu schema așezării celor 14 invitați, câți încăpeau la masa de piatră din sufragerie.

Holul pe două niveluri era centrul casei, conceput pentru a da impresia de grandoare și luminat de ferestrele de sus, prevăzute cu obloane care se închideau vara. Pe peretele paralel cu Șoseaua Kiseleff se afla „Coborârea de pe Cruce”, încadrată de două tablouri mai mici, și trei copii italienești numite guarnizioni, una dintre ele cumpărată ulterior de Dan Nasta și donată muzeului de la Palatul Mogoșoaia. Sub tabloul mare, pe un piedestal comandat special, stătea vasul de Sèvres albastru. Pe jos era un covor oriental; lângă intrare, la baza scării, se aflau o masă și două fotolii mari, negre, italienești, iar pianul era așezat sub o arcadă. Pardoseala, ca în tot parterul, era din piatră artificială.

Tavanul holului era casetat, cu casete bordate pe toate laturile de o bandă în zigzag vopsită în roșu de Siena. Holul nu avea candelabru central, ci era luminat de zece aplice identice din fier forjat; candelabrul de cristal montat ulterior în mijlocul tavanului datează din perioada muzeului. Șemineul, funcțional, purta emblema heraldică a familiei. Peretele șemineului avea două arcade: o fereastră spre patio și o ușă glisantă spaniolă, din două părți, dublată cu sticlă, care intra complet în perete și ducea în salon. În spatele grilajului din fier forjat care închidea accesul spre sufragerie atârna o perdea groasă din stofă italienească, țesută în alb și negru.

Scara și galeria

Scara principală, din piatră, cu panouri din imitație de piatră, pornea cu un turnant, continua cu un al doilea la etaj și se lărgea în partea de sus într-o platformă care era, în același timp, scară și salon. Balustrada începea cu vulturul sculptat, cu gheara sprijinită pe o sferă, adus din „Micul Palazzo”, iar baluștrii de bronz fuseseră comandați din străinătate. Fereastra care lumina scara la primul podest era încadrată de lemnărie sculptată. Pe pereții scării se aflau copia după „Sfântul Sebastian” de Ribera și portretul „Femeie cu beretă” al lui G. D. Mirea, care o reprezenta pe Bessie, prima soție a lui Take Ionescu.

Platforma de la etaj, acoperită cu un covor roșu, se deschidea într-un hol-salon cu un tablou, o masă și fotolii. Din ea, prin arcada din față, se intra în apartamentul privat al Adinei, iar prin arcada din dreapta, în celelalte două dormitoare cu baie, locuite de Jan Woroniecki și de mama Adinei. Lângă hol se afla un mic budoar cu două nișe cu biblioteci, copiate după cele din „Micul Palazzo”, între care era așezată o „chinoiserie vénitienne”, un mic mobilier din lemn roșu pictat, cu sertare, primit probabil de la diplomatul italian Pompeo Aloisi.

Salonul și sufrageria

Salonul, de circa 40 mp, situat pe colț, spre Șoseaua Kiseleff, era decorat în stil francez, cu aceleași aplice ca holul, și luminat de două ferestre mari, una dintre ele falsă, în spatele unei canapele. Pardoseala de parchet era acoperită aproape în întregime de covorul Aubusson adus din casa de pe Strada Atena, căruia Adina îi tăiase bordura pentru a încăpea în încăpere. Pe fiecare latură era câte o canapea, iar piesa principală era marea comodă cu blat gros de marmură, decorată cu bronzuri, marchetărie și crini florentini, deasupra căreia atârna o tapiserie verdură. Deasupra șemineului se afla un fragment de tapiserie provenit de la un castel englez distrus de incendiu.

Sufrageria, pe latura dinspre grădină și patio, avea bolți atent proporționate și un mobilier redus la masa și consola de piatră, scaunele, două tablouri și argintăria. Lumina intra prin trei ferestre fără perdele. Un oficiu lega sufrageria de bucătărie. Spre curte, casa avea o terasă sub care se aflau arcade cu șezlonguri, iar în patio, o fântână mică în formă de lalea, desenată de Jan Woroniecki, din care apa curgea în trepte. În fața fântânii, Adina a așezat o banchetă de piatră și un chiup mare din lut ars cu mușcate, la umbra unui pom bătrân.

Apartamentele de la etaj

Dormitorul Adinei avea o nișă căptușită cu mătase verde-pal, încadrată de două uși placate cu oglinzi: una, oarbă, ascundea seiful, iar cealaltă ducea în dressing, o încăpere cu oglinzi și dulapuri pe toate laturile. Baia avea pardoseala decorată cu bucăți de marmură și chiuveta îmbrăcată în mozaic. Trei dintre ferestre dădeau spre patio, iar a patra spre mica curte interioară. Patul era acoperit cu mătase verde; într-un colț se afla un șemineu Louis XVI, iar mobilierul cuprindea o măsuță cu două fotolii, o comodă verde cu mânere vechi din bronz, două console de piatră folosite drept noptiere, cu veilleuses adaptate din sfeșnice de argint, și o icoană ferecată în argint deasupra patului.

Dormitorul lui Jan Woroniecki avea o masă-birou, un pat și câteva piese de mobilier în stilul Napoleon al III-lea, cumpărate mai târziu de regizoarea Malvina Urșianu. Mircea Nasta rezuma caracterul casei prin faptul că frumusețea ei nu ținea doar de rafinamentul pieselor alese, ci și de faptul că acestea „respirau liber” în spațiu: „Mătușa mea și-a dorit un apartament într-un palat, și arhitectul l-a realizat”.

Războiul, rechizițiile și chiriașii (1941–1975)

Închirierile din anii războiului

La scurt timp după finalizarea casei, costurile de întreținere au devenit greu de suportat, iar Adina Woroniecka a început să închirieze o parte din încăperi. Apartamentul de la etajul al doilea, cu acces și din strada Ion Mincu, a fost închiriat baronului Wladimir de Steiger, delegat în România, între decembrie 1941 și iulie 1946, al Comisiei Mixte de Ajutorare, organism comun al Comitetului Internațional al Crucii Roșii și al Ligii Societăților de Cruce Roșie. Ulterior, Adina a închiriat și propriul apartament de la etajul întâi unei funcționare a Ambasadei Marii Britanii, mutându-se într-un dormitor mai mic de la același nivel. În anii războiului, casa a continuat să fie frecventată de diplomați, iar proprietara, care deținea pașaport diplomatic, primea oaspeți de rang înalt după recomandările Serviciului de Protocol al Ministerului de Externe. Mircea Nasta își amintea că, în copilărie, în casele mătușii sale i-a cunoscut pe Nicolae Titulescu și pe George Enescu. Vara, rudele poloneze ale prințului erau invitate la București și la Sinaia.

Rechiziția din 1948–1949 și Școala Populară de Artă

După plecarea regelui Mihai, în decembrie 1947, familia Woroniecki a început să fie șicanată de autorități. În 1948 au fost rechiziționate holul, care nu putea fi compartimentat, salonul și sufrageria, unde s-a instalat o școală populară de artă. În 1949, Adinei i s-a cerut să elibereze o mare parte din casă în trei zile. Marele tablou „Coborârea de pe Cruce”, împreună cu alte două picturi, a fost preluat, contra unei sume simbolice, de pictorul M. H. Maxy, numit în acel an director al Muzeului Național de Artă, iar tablourile nu au mai fost niciodată expuse. Vasul de Sèvres a ajuns în colecțiile actualului Muzeu Național de Istorie a României, iar o comodă cu blat de marmură a fost cumpărată de cinematografie și folosită ulterior ca recuzită.

Cursurile școlii populare de artă se țineau după-amiaza în salon, iar fumul țigărilor cursanților urca la etaj. Ulterior a fost rechiziționat și budoarul, iar soții Woroniecki s-au retras în câteva încăperi de pe culoarul dinspre baie și în dormitoarele cu terasă spre Șoseaua Kiseleff, ajungând să gătească în baie. Spre deosebire de multe alte reședințe ale elitei interbelice, casa nu a fost naționalizată prin decretul din 1950, regimul preferând, în primii ani, să rechiziționeze încăpere cu încăpere. Proprietara figura încă în această calitate în procesele din anii 1950.

Vânzarea bunurilor și chiriașii impuși

În anii 1950, pentru a supraviețui, Adina a vândut pe rând bijuteriile, între care diadema și smaraldele din fotografiile de epocă, covoarele Aubusson, vasele de Sèvres, argintăria și tacâmurile de vermeil. Covorul Aubusson din salon a fost cumpărat de Consiliul de Miniștri pentru biroul prim-ministrului Petru Groza din Casa Vernescu; Adina, care îi tăiase bordura, a cusut-o la loc înainte de vânzare. Ultimul bun vândut a fost partea ei din cavoul familiei Olmazu de la Cimitirul Bellu. În casă au fost instalați chiriași fără acordul proprietarei. În 1955, Adina Woroniecka a câștigat la Tribunalul Popular al Raionului I. V. Stalin procesele pentru evacuarea a doi ocupanți ai subsolului de pe Strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, care locuiau acolo fără titlu, și a fraților Iosefini, care ocupaseră din 1952 un apartament al casei și nu plătiseră chiria. Unul dintre ei era iluzionistul Iozefini, care revenea de la spectacole la ora unu noaptea și intra frecvent în conflict cu proprietara pentru apa caldă.

Moartea lui Jan Woroniecki

Prințul Jan Korybut Woroniecki a murit în casă, la 20 iunie 1960. Autoritățile au permis depunerea sicriului pe un catafalc în holul ocupat de școala populară de artă, unde, în locul unei slujbe, a fost ascultat Recviemul lui Mozart, în prezența a 10–12 persoane, între care Colette Brâncoveanu, contesa Loulou Starjenska, născută Bibescu, Marie Mavrocordat și Alexandra Cantacuzino. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Olmazu. După moartea lui, statul polonez i-a acordat Adinei o pensie de văduvă de diplomat, iar ea a mai câștigat bani din meditații de franceză și engleză, pentru care a fost reclamată și anchetată. După 1960, în budoar a fost instalat un tânăr, Alexandrescu, care și-a întemeiat aici o familie și a ocupat, treptat, și a doua cameră a Adinei. Locul lui a fost luat de un ofițer de securitate pe nume Sima, care o reclama pe proprietară, trecea prin baia acesteia ca să ajungă la bucătărie și a încercat să o evacueze. Conflictele au culminat cu dispariția unor obiecte și a cățelului Adinei, care a locuit o vreme la familia Nasta, până când, în urma unui proces și a unei reclamații, Sima a părăsit casa.

Jebelenii, familia Colin și Avakienii

În apartamentul de la etajul al doilea s-au mutat poetul Eugen Jebeleanu și soția sa, artista plastică Florica Cordescu, nepoata primului soț al Adinei; aici s-au născut copiii lor, Tudor și Florica. După plecarea acestora a locuit câțiva ani în casă sora geamănă a Floricăi, Marcela Cordescu, împreună cu soțul ei, scriitorul Vladimir Colin. Relațiile Adinei cu Jebelenii s-au deteriorat în timp. În ultimii ani de viață, Adina a căutat să dea casei o destinație culturală și l-a convins pe colecționarul Hrandt Avakian (1900–1990) să amenajeze aici un muzeu. Născut la Alep, stabilit la București în 1929, elev al pictorului Jean Al. Steriadi și restaurator la Muzeul Național de Artă, Avakian alcătuise împreună cu sora sa, Beatrice Avakian (1905–1996), o importantă colecție de artă europeană, românească și mai ales extrem-orientală, pe care au donat-o statului. Beatrice s-a instalat în fostul apartament al Adinei, amenajându-și bucătăria pe terasă, iar Hrandt la etajul al doilea, unde a adăugat un mic balcon.

Muzeul și ultimii ani ai Adinei

Amenajarea muzeului a durat un an. Pentru siguranța colecției, la toate ferestrele au fost montate gratii de fier forjat, accesul s-a făcut printr-o singură ușă legată la Miliție, iar arcadele de sub terasa dinspre patio au fost zidite și transformate în culoar de trecere. Tot atunci a fost montat în hol candelabrul de cristal. Pentru Mircea Nasta, aceste intervenții au mutilat casa, iar gratiile ar trebui îndepărtate pentru a reda clădirii aspectul inițial. Adina Woroniecka a mai trăit aproximativ un an după inaugurarea muzeului, în două cămăruțe amenajate la parter din fostele oficiu și bucătărie, cu un mic grup sanitar în cămară și o bucătărie cu ieșire în patio. După un accident vascular, a murit acasă, la 4 august 1975, la 86 de ani. Holul fiind ocupat de muzeu, slujba de înmormântare s-a ținut în odăile ei. După incinerare, urna a fost depusă, conform dorinței ei, în mausoleul lui Take Ionescu de la Mănăstirea Sinaia, unde pietrarul a gravat greșit anul morții, 1974.

După 1975: muzeul, retrocedarea și situația actuală

Muzeul Avakian

Colecția fraților Hrandt și Beatrice Avakian a fost donată statului în mai multe etape: prima donație a fost făcută în 1968, iar expoziția a fost deschisă publicului în 1971. Datele funcționării muzeului în casa de pe strada Ion Mincu diferă de la o sursă la alta: Mircea Nasta plasează inaugurarea cu aproximativ un an înaintea morții Adinei, deci în 1974, iar alte surse indică perioada 1975–1978. După cutremurul din 4 martie 1977, muzeele colecționarilor din București au fost desființate, iar colecțiile lor au fost concentrate, în 1977–1978, în Muzeul Colecțiilor de Artă de pe Calea Victoriei. Colecția Avakian a fost mutată acolo, iar clădirea a primit alte destinații. Andrei Pippidi consemna că, în această perioadă, casa a găzduit o vreme o agenție comercială a ambasadei sovietice învecinate. După 1990, colecția a revenit în vila de pe Strada Arhitect Ion Mincu nr. 19. Redeschiderea Colecției fraților Beatrice și Hrandt Avakian a avut loc în octombrie 1994, în prezența Beatricei Avakian, care împlinea atunci 89 de ani, și a președintelui Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian. Colecția a funcționat în casă până în 2003, când clădirea a fost restituită.

Procesul și hotărârea CEDO

În anii 1990, Mircea Nasta, legatarul universal al Adinei Woroniecka prin testamentul din 1947, a revendicat casa, aflată în administrarea Muzeului Național de Artă al României. Procesul a durat patru ani la București, unde a obținut trei sentințe favorabile, la fond, în apel și în recurs, ultima definitivă și irevocabilă. Hotărârea a fost însă anulată pe calea recursului în anulare, procedură folosită frecvent în acei ani împotriva sentințelor de retrocedare. Mircea Nasta s-a adresat atunci Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, unde procesul a durat alți șase ani. În ianuarie 2003, Curtea i-a dat câștig de cauză, iar autoritățile au acceptat să elibereze imobilul. Casa a fost restituită în 2003. Mircea Nasta a găsit-o „mutilată”, cu acoperișul care lăsa apa să pătrundă în interior și cu garajul închiriat, și a vândut-o imediat. Fratele său, Dan Nasta, salvase anterior o parte din tablourile casei, donate muzeului de la Palatul Mogoșoaia.

Proiectele de după 2003

Noul proprietar a anunțat, în primii ani după cumpărare, intenția de a transforma casa într-un hotel, iar presa a semnalat și un proiect mai vechi de demolare, pentru construirea unui bloc înalt. Clădirea nu este monument istoric, dar se află într-o zonă protejată, ceea ce a împiedicat demolarea. Andrei Pippidi avertiza, în 2008, asupra riscului ca o nouă destinație să creeze rupturi de scară sau de gabarit care să distrugă profilul specific al ansamblului, reprezentativ pentru epoca interbelică și cu valoare memorială. Proiectele anunțate nu au fost realizate. În octombrie 2022, palatul a fost scos la vânzare. Anunțul descria o clădire cu 23 de încăperi și o suprafață utilă de aproximativ 510 mp, cu autorizații aprobate pentru extindere și restaurare și cu un plan urbanistic care permitea o suprafață construită de până la 1.420 mp, propunând utilizarea ei ca sediu de companie, hotel de mici dimensiuni sau reședință privată.

Situația actuală

Casa este închisă de mai bine de un deceniu. Fațadele păstrează aproape integral decorul original, dar tencuielile sunt decolorate și desprinse pe porțiuni mari, stucaturile arhivoltelor și ale timpanelor sunt erodate, iar coloanele loggiei și ale portalului și-au pierdut finisajul. Ușile de la intrare au fost înlocuite cu foi de tablă, ferestrele parterului sunt acoperite de grilajele montate în anii muzeului, iar obloanele de lemn ale etajului sunt degradate. Blazonul familiei Korybut din frontonul portalului și medalioanele heraldice din timpanele arcadelor se păstrează însă lizibile.

Valoarea ansamblului

Palatul Adinei Woroniecka este unul dintre cele mai reprezentative exemple ale stilului Mediteraneean Revival din București și ultima lucrare realizată în România de arhitectul Alexandru Zaharia. Valoarea lui ține deopotrivă de arhitectură, de calitatea organizării interioare și de istoria proprietarilor, legată de Take Ionescu, de casa de pe Strada Atena și de o familie a vechii aristocrații poloneze. Prin heraldica autentică a familiei Korybut, clădirea se deosebește de majoritatea reședințelor mediteraneene ale epocii, în care blazoanele aveau doar valoare decorativă. Împreună cu „Micul Palazzo” de pe Strada Tache Ionescu, palatul de pe Șosea documentează parcursul unui arhitect și al unei comanditare care au contribuit la impunerea stilului mediteraneean în Bucureștiul anilor 1930. Istoria casei după 1948, cu rechizițiile, chiriașii impuși, muzeul și lunga bătălie juridică pentru retrocedare, ilustrează, la rândul ei, soarta multor reședințe ale elitei interbelice.

Personaje

- Adina Woroniecka, născută Olmazu (1889–1975) — fiica lui Nicolae Zaharia Olmazu și a Mariei Lungeanu, soția lui Take Ionescu (1919–1922), doamnă de onoare a Reginei Maria, căsătorită în 1928 cu prințul Jan Korybut Woroniecki. Comandă arhitectului Alexandru Zaharia „Micul Palazzo” de pe Strada Atena (1929–1930) și palatul de pe Șoseaua Kiseleff (1940), în care locuiește până la moarte, în condițiile rechizițiilor și ale chiriașilor impuși după 1948.
- Jan Korybut Woroniecki (1880–1960) — prinț polonez, fost diplomat, cu misiuni la New York și Tokyo, pianist și pictor amator, implicat în proiectul casei. Moare în casa de pe strada Ion Mincu și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
- Take Ionescu (1858–1922) — avocat și om politic, prim-ministru al României (1921–1922), primul soț al Adinei Woroniecka. De la el provin moșia de la Ariceștii Rahtivani și o parte din mobilierul și tablourile casei.
- Ecaterina Gănescu — proprietara terenului de peste 3.000 mp de pe Șoseaua Kiseleff, colț cu strada Ion Mincu, parcelat în 1928–1929, din care provine terenul palatului.
- Alexandru Zaharia (n. 1892) — arhitect, reprezentant al curentului Mediteraneean Revival, autorul „Micului Palazzo” de pe Strada Atena și al palatului de pe Șosea, ultimul său proiect din România.
- I. Kivovici — inginer, antreprenorul general al construcției (1940).
- Aurel Ioanovici (1888–1957) — inginer și antreprenor, autorul desenelor de execuție pentru șeminee și scări, potrivit mărturiilor familiei.
- Wladimir de Steiger — delegatul Comisiei Mixte de Ajutorare a Crucii Roșii în România (1941–1946), chiriaș al apartamentului de la etajul al doilea.
- M. H. Maxy (1895–1971) — pictor, director al Muzeului Național de Artă din 1949, care a preluat în 1949 tablourile mari din holul casei.
- Eugen Jebeleanu (1911–1991) — poet, locatar al apartamentului de la etajul al doilea împreună cu soția sa, Florica Cordescu.
- Hrandt Avakian (1900–1990) — colecționar și restaurator, care a amenajat în casă, împreună cu sora sa, muzeul colecției Avakian și a locuit la etajul al doilea.
- Beatrice Avakian (1905–1996) — colecționară, sora lui Hrandt Avakian, locatară a fostului apartament al Adinei și prezentă la redeschiderea colecției în casă, în 1994.
- Mircea Nasta (n. 1921) — nepotul și legatarul universal al Adinei Woroniecka, care a obținut retrocedarea casei în 2003, după procesul de la CEDO, și principala sursă a descrierii interioarelor.
- Dan Nasta (1919–2015) — actor, regizor și colecționar, fratele lui Mircea Nasta, care a salvat o parte din tablourile casei și le-a donat muzeului de la Palatul Mogoșoaia.

Bibliografie

- Mădălin Ghigeanu, Curentul Mediteraneean în arhitectura interbelică românească, Editura Vremea, București, 2022.
- Narcis Dorin Ion, Adina Woroniecka și casele sale din București. Convorbiri cu Mircea Nasta, în Muzeul Național, vol. XXVII, 2015, pag. 210-247.
- Simina Stan, „Vila prințesei Woroniecka de la Șosea”, Jurnalul Național, 7 noiembrie 2009.

- Luli August Sturdza, Așa s-au întâmplat, așa le-am însemnat..., Editura Humanitas, București, 2012.
- Gh. Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor. Sub patru regi, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, București, 2007.
- Andrei Pippidi, „Case închise, case pierdute”, rubrica „SOS București”, 2008.
- Cristian Oprea, „A câștigat un palat, dar vrea să rămână în apartament”, Evenimentul Zilei, 9 ianuarie 2003.
- Pascal Ilie Virgil, „O colecție de artă ce revine”, articol de presă, octombrie 1994.
- Palatul Adina Woroniecka de la Șosea, scos la vânzare. Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu (B365)
- O vilă din Kiseleff, clasată „nelegal“, în lista monumentelor (Jurnalul Național, 2010)

- Reședințe princiare – Palatul Adina Woroniecka (Forbes România)
- Nimic nou la palatul florentin Woroniețka de pe Kiseleff (Life and Style)
- Palatul Woroniecki, un adevărat monument interbelic, scos la vânzare (Turism Istoric)
- Un palat uitat al Bucureștiului – Domeniul Woroniecki (România Sweet România)
- Palatul Woroniecka (Imopedia)
- Anii peste strada Ion Mincu (București Vechi și Noi)
- Reședințe princiare - Palatul Adina Woroniecka (Forbes.ro)
- Schiță a unei epoci controversate a României interbelice: arhitectul Alexandru Zaharia (igloo.ro)
- Palatul Woroniecki, un adevărat monument interbelic, scos la vânzare (Turism Istoric)
- Dan Nasta, Georgeta Penelea Filitti, „Take Ionescu – după 75 de ani”, Curierul Național, 21 iunie 1997.
- Dimitrie Poptămaș, „Documente «Take Ionescu» la Târgu-Mureș”, articol de presă, 1992.

Casa Principesei Woroniecka / Palatul Adina Woroniecka (Olmazu) - sinteză INDEX

Adina Olmazu Woroniecka

Adina Catrina Olmazu s-a născut la 18 septembrie 1891, într-o familie de mici boieri din județul Buzău. Prima ei căsătorie, cu Dimitrie Cordescu, este urmată de o a doua, cu omul politic Take Ionescu, șef al Partidului Conservator-Democrat și prim-ministru al României între decembrie 1921 și ianuarie 1922. Căsătoria are loc la Londra, în 1919, și durează până la moartea acestuia, în 1922. Pentru șapte ani după acest moment, Adina Olmazu rămâne doamnă de onoare a Reginei Maria, poziție care o menține în centrul vieții mondene și diplomatice a Bucureștiului interbelic.

În februarie 1928, Adina Olmazu se recăsătorește cu prințul Jan Korybut Woroniecki, nobil polonez descendent al unei vechi familii cu rădăcini în epoca cruciadelor. Woroniecki este diplomat de carieră, cu misiuni de ministru plenipotențiar al Poloniei la Moscova, Sankt Petersburg, Paris și Washington. Alături de îndatoririle diplomatice, se remarcă drept pictor și pianist. Căsătoria celor doi durează până la moartea prințului, survenită în 1960, iar în această perioadă Adina Woroniecka poartă, prin alianță, titlul de prințesă.

De la Micul Palazzo la șoseaua Kiseleff

Prima reședință bucureșteană a cuplului Woroniecki este o casă situată pe strada Atena nr. 25 (astăzi strada Tache Ionescu), realizată între 1929 și 1930 de arhitectul Alexandru Zaharia. Clădirea, cunoscută drept „Micul Palazzo”, este concepută în același spirit al arhitecturii mediteraneene pe care Zaharia îl va relua un deceniu mai târziu, la reședința de pe șoseaua Kiseleff. Aici se păstrează, pentru o vreme, colecția de artă și mobilierul de epocă adunate de familie. Motivul mutării de pe strada Atena este de natură urbanistică: ridicarea blocurilor de pe bulevardul Magheru, printre care blocul Leonida, realizat între 1936 și 1937 după planurile arhitectului Ion Giurgea, umbrește proprietatea și îi diminuează calitatea locuirii. Familia Woroniecki decide construirea unei noi reședințe pe un teren de pe șoseaua Kiseleff, la intersecția cu strada Arhitect Ion Mincu, comandând din nou proiectul arhitectului Alexandru Zaharia, autorul „Micului Palazzo”.

Construcția și arhitectura

Terenul și procesul de autorizare

Terenul ales de familia Woroniecki, în suprafață de 957 mp, provine dintr-o parcelare mai amplă realizată de Ecaterina Gănescu, situată la intersecția șoselei Kiseleff cu strada Arhitect Ion Mincu. Dosarul de autorizare, cuprinzând planurile semnate de arhitectul Alexandru Zaharia, este depus la Primăria Capitalei la 1 mai 1940. Documentele de epocă, deteriorate, fac dificilă reconstituirea completă a fațadelor din arhivă, însă etapele autorizării sunt cunoscute din interviurile realizate ulterior cu urmașii familiei. În cursul procesului de autorizare, modificarea traseului șoselei Kiseleff impune o retragere mai generoasă a construcției față de piațeta formată la intersecția cu strada Arhitect Ion Mincu. Ca urmare, la 18 iulie 1940 sunt depuse alte două seturi de planuri, fără ca acestea să schimbe conceptul inițial al arhitectului Zaharia. Construcția este finalizată în cursul aceluiași an, 1940.

Stilul și volumetria

Clădirea este realizată în formă de L, cu două fațade la stradă, de 26,60 m și, respectiv, 24,20 m lungime, dezvoltate pe patru niveluri: subsol parțial, parter, etaj și mansardă. Stilul, cu influențe ale Renașterii italiene, poate fi încadrat în curentul Mediteraneean Revival, pe care arhitectul Alexandru Zaharia îl practicase deja la reședința din strada Atena și pe care îl va relua, în aceeași perioadă, la alte comenzi bucureștene precum vila Elenei Lupescu de la Băneasa sau lucrările pentru Palatul Regal de la Scroviștea. Deși de dimensiuni aparent mari, clădirea de pe șoseaua Kiseleff nu are spații exagerate, calitatea ei ținând mai degrabă de organizarea funcțională a spațiului decât de o opulență afișată. Antreprenorul general al construcției este inginerul I. Kivonu. Potrivit mărturiilor familiei, detaliile de execuție — căminele, scările interioare — sunt desenate de antreprenorul Aurel Ioanovici, care lucrase, în aceeași perioadă, la vila ministrului Gheorghe Tătărăscu de pe strada Polonă. Colaborarea dintre arhitect și executanți este confirmată și de corespondența păstrată a lui Zaharia cu autoritățile municipale, redactată cu grijă caligrafică în petițiile adresate Primarului Capitalei.

Interiorul de epocă

Distribuția pe niveluri

Subsolul parțial se întinde doar sub corpul dinspre strada Arhitect Ion Mincu și cuprinde trei pivnițe, o scară de serviciu, un hol, camera tehnică pentru încălzire și un grup sanitar de serviciu. Parterul, cu o înălțime de 4 metri, este organizat în jurul a trei încăperi majore: vestibulul cu grup sanitar, hall-ul de primire (7,60 m pe 6,30 m), deschis parțial pe două niveluri către etaj printr-o scară monumentală, și living-ul (9,80 m pe 6,00 m), deschis pe trei laturi, cu acces din hall. Tot la parter se află sufrageria (7,00 m pe 4,60 m), bucătăria, oficiul, scara de serviciu și un acces secundar. Etajul, cu o înălțime de 3,15 m, cuprinde doar două dormitoare, cu acces dinspre o galerie de trei metri lățime, deschisă deasupra hall-ului de la parter. Primul dormitor are 4,60 m pe 5,60 m și dispune de dressing și baie proprii; al doilea, de 5,80 m pe 4,00 m, este completat de o cameră și un salon, cu grup sanitar propriu. Mansarda, cu o înălțime de 2,70 m, adăpostește patru camere de servitori, o spălătorie, un grup sanitar, o debara și un pod de dimensiuni mari, amenajat ulterior.

Decorul și mobilierul de epocă

Ușa de intrare era sculptată cu blazoanele familiei Woroniecki. Centrul casei îl reprezenta holul de intrare pe două niveluri, care avea, pe peretele opus șoselei Kiseleff, trei tablouri cu subiect italienesc, printre care lucrări originale ale pictorului G.D. Mirea. Aceste tablouri au fost salvate ulterior de Dan Nasta și donate Muzeului Palatelor Brâncovenești de la Mogoșoaia. Restul casei era decorat cu piese de mobilier de epocă și cu alte lucrări de artă, originale sau copii după maeștri. Șemineul din salon purta emblema heraldică a familiei. Pardoselile erau din piatră falsă în hol și în restul parterului, cu excepția salonului, unde era montat parchet. Descrierile păstrate din interviurile realizate cu urmașii familiei indică o decorație rafinată, dar fără elemente de opulență ostentativă, coerentă cu caracterul funcțional al distribuției interioare stabilite de arhitectul Alexandru Zaharia.

Rechiziționarea, transformările și situația actuală

Naționalizarea și Școala Populară de Artă

La puțină vreme de la finalizarea casei, Adina Woroniecka este obligată să închirieze pentru o perioadă etajul construcției baronului von Steiger, reprezentantul Crucii Roșii elvețiene. În 1949, casa este rechiziționată, iar soții Woroniecki sunt forțați să se restrângă într-o singură cameră la etajul întâi, măsură urmată, la nivel general, de naționalizarea oficială a proprietăților private prin Decretul 92 din 19 aprilie 1950. Adina Woroniecka va locui în această cameră până la moartea sa. Restul clădirii se transformă în Școala Populară de Artă. Foștii proprietari și noua instituție coabitează cu mare dificultate, ajungând, potrivit mărturiilor păstrate, să gătească în baie. Ulterior, în aceleași spații vor locui poetul Eugen Jebeleanu împreună cu Florica Cordescu, iar apoi se va amenaja în casă Muzeul de Artă Hrandt Avakian (1900-1990), dedicat colecției acestuia.

Retrocedarea și situația actuală

După anul 2003, imobilul este restituit lui Mircea Nasta, nepotul Adinei Woroniecka și urmașul care avea să relateze, într-un interviu publicat în 2015 în revista Muzeul Național, istoria casei și a familiei sale. După dobândirea proprietății, Mircea Nasta o vinde. Tablourile italienești păstrate în hol, printre care lucrări originale ale pictorului G.D. Mirea, sunt salvate de Dan Nasta și donate Muzeului Palatelor Brâncovenești de la Mogoșoaia. În octombrie 2022, clădirea este scoasă din nou la vânzare, într-o stare descrisă de presa de specialitate drept degradată, după mai mulți ani în care rămăsese neîngrijită și închisă publicului. Proprietatea este achiziționată de avocatul italian Mario Antico, administrator al Școlii Italiene „Aldo Moro” din București, care intenționează amenajarea aici a unei școli italiene și a unui liceu de limbi străine, cu păstrarea arhitecturii originale a clădirii proiectate de Alexandru Zaharia.

Septembrie 2024:

## Specialiști
**Arhitectură:** Alexandru Zaharia

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/ion-mincu-19