# Hotel Novotel Adresă: Calea Victoriei nr. 37B / Str. Matei Millo nr. 2-4, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București An construcție: 2006 Tip ansamblu: Hoteluri și cămine Tip clădire: 6-12 niveluri Stil arhitectural: Postmodernist Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Hotel Novotel – Calea Victoriei, București (finalizat 2006), arhitecta Ruxandra Ana Fotino-Verona, împreună cu Romeo Belea: Amplasament: Calea Victoriei nr. 37B, pe amplasamentul vechiului Teatru Național. Clădire de hotel modern, cu fațadă principală marcată de un portic care reinterpretează fațada vechiului teatru. În spatele porticului se află volumul hotelului, cu aproximativ 12 niveluri și fațade vitrate. ## Articol Hotelul Novotel și fostul „Teatrul cel Mare / Teatrul Național” Hotelul Novotel București, situat pe Calea Victoriei nr. 37B, a fost deschis la 28 august 2006 după proiectul arhitectului Romeo Ștefan Belea (biroul Bel Studio) și este operat de grupul francez Accor. Cu 258 de camere pe 12 niveluri, edificiul reconstituie porticul neoclasic al fostului Teatru cel Mare, devenit Teatru Național, ridicat între 1848 și 1852 după planul arhitectului vienez A. Hefft, bombardat la 24 august 1944 și demolat din 1947 sub guvernul Petru Groza. Terenul și adresa Edificiul se află pe Calea Victoriei nr. 37B, Sectorul 1, pe latura vestică a celei mai vechi artere de promenadă a Bucureștiului, la câțiva pași de fostul Palat Regal și de Centrul Vechi. Calea Victoriei a purtat, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numele de Podul Mogoșoaiei, iar terenul pe care s-a ridicat, succesiv, Teatrul cel Mare și, mai târziu, Hotelul Novotel corespunde locului fostului Han Filaret. Hanul se întindea până spre mijlocul Podului Mogoșoaiei și fusese avariat de cutremurul din 1838, motiv pentru care a fost destinat demolării, făcând loc, la mijlocul veacului al XIX-lea, primului edificiu teatral modern al Capitalei. Parcela este amplasată pe un teren de circa 4.000 m², mărginit de Calea Victoriei la est, de strada Matei Millo și de strada Ion Câmpineanu, cu care actuala construcție comunică printr-un pasaj pietonal. Terenul prezintă o denivelare de aproximativ 4,5 m între Calea Victoriei și strada Câmpineanu, particularitate care avea să condiționeze substanțial soluțiile de fundare ale hotelului ridicat în anii 2000. Vecinătățile-simbol Amplasamentul este considerat unul dintre cele mai reprezentative din oraș, cu mare valoare comercială și arhitecturală, fiind cunoscut ca „locul fostului Teatru Național”. În imediata proximitate se află clădiri-simbol ale Bucureștiului interbelic: Palatul Telefoanelor, ridicat între 1929 și 1934 în stil art déco și rămas, până în anii ’70, cea mai înaltă construcție a orașului; Hotelul Continental; și blocul Romarta. Această vecinătate a impus, la proiectarea hotelului modern, includerea unui semnal arhitectonic în fațadă, menit să marcheze memoria vechiului teatru, precum și asigurarea unei circulații pietonale între Calea Victoriei și Piața Palatului. Este semnificativ, din perspectiva comportării la seism a zonei, faptul că în apropierea amplasamentului există clădiri importante care s-au prăbușit la cutremurul din 4 martie 1977 (blocul Dunărea) sau care au fost puternic avariate (Palatul Telefoanelor) — element de context reținut ca atare în documentația tehnică a construcției ridicate ulterior pe acest loc. Teatrul cel Mare: edificarea, arhitectura și interioarele (1840–1852) Teatrul Național a fost construit între 1846 și 1853, după proiectul arhitectului vienez Anton Heft, pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se aflase Hanul Filaret, și a fost inaugurat în seara de 31 decembrie 1852, în timpul domniei lui Barbu Știrbei. Clădirea neoclasică a fost realizată din materiale prețioase și la un nivel artistic deosebit, pentru detaliile decorative fiind chemați meșteri din Viena și Berlin. Sprijinind construcția, marii boieri și-au arătat dorința de a avea instituții culturale care să confere prestigiu orașului. Un preludiu al teatrului fusese reprezentația piesei „Avarul” de Molière, în 1818, în sala de festivități a Colegiului Național Sfântul Sava. Imediat la nord de Piața Teatrului începea vechiul traseu al străzii Știrbei Vodă (azi strada Câmpineanu). Proiectul și aprobările Ideea unui teatru național, cu piese rostite sau scrise în limba română, a fost pusă în operă după un lung șir de amânări și de piedici financiare. În 1840, „Obșteasca Adunare” propunea domnitorului Alexandru Ghica (1796–1862) un proiect pentru construcția teatrului pe cheltuiala statului, aprobat la 4 iunie 1840. Domnitorul Gheorghe Bibescu (1804–1873) a reluat ideea și a aprobat o nouă locație — terenul fostului Han Filaret, ales pentru poziția sa aproape centrală și pentru starea de degradare a hanului după cutremurul din 1838. Dintr-un raport al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, datat 13 august 1843, reieșea că pentru întreaga construcție erau necesari 20.300 de galbeni, în vreme ce la acea dată nu erau disponibili decât 13.000. În 1845 a fost ales planul arhitectului vienez A. Hefft (Josef Hefft), format în tradiția arhitecturii imperiale vieneze — alegere firească într-o perioadă în care Țările Române apelau frecvent la arhitecți străini pentru clădirile publice reprezentative. Construcția și materialele Ridicarea edificiului s-a desfășurat între 1848 și 1852. Pentru construcție s-au folosit atât materiale locale, cât și de import: pietrăria a fost adusă de la Rusciuc și de la Pietroasa, cheresteaua de stejar din pădurile mănăstirești, iar cărămizile, nisipul și varul din localitățile limitrofe Capitalei; marmura provenea de la Viena. Interioarele au fost dotate, în general, cu materiale aduse de la Viena, sosite prin vama Oltenița: mobilier, tapiserii, sobe, feronerie, fotolii, candelabre, oglinzi și perdele. Stilul și fațada Sursele încadrează edificiul preponderent în stilul neoclasic, cu influențe ale arhitecturii teatrale imperiale vieneze; o sursă tehnică (Revista Construcțiilor) îl descrie, în schimb, drept „baroc”. Divergența de încadrare stilistică este consemnată aici și va fi reluată în subcapitolul final de discrepanțe. Fațada principală, sobră și elegantă, era dominată de un portic cu coloane și fronton, elemente specifice limbajului neoclasic. Ritmul simetric al ferestrelor și proporțiile echilibrate confereau construcției monumentalitate, fără excese decorative, în timp ce ancadramentele, cornișele și sculpturile marcau statutul de spațiu al artei și al elitei urbane. Sala și interioarele Interiorul urma modelul teatrelor italiene de tip „cutie” și era mult mai bogat decorat decât fațada. Sala principală — singura — avea formă de potcoavă, optimizată deopotrivă pentru acustică și pentru vizibilitate, atingând standardul marilor teatre europene. Era organizată pe mai multe niveluri de loji, decorate cu stucaturi aurite, catifea și elemente decorative sofisticate; plafonul pictat completa experiența vizuală, iar candelabrele masive asigurau iluminarea. Decorarea interioarelor a fost încredințată scenografului german Mühldorfer. Spațiile-anexă — foaierul, saloanele și coridoarele — erau gândite nu doar funcțional, ci și ca locuri de socializare, transformând teatrul într-un centru al vieții mondene bucureștene. Inițial, teatrul avea o capacitate de circa 500 de persoane, fiind conceput ca un spațiu pentru protipendadă; ulterior, sala a fost mărită pentru a cuprinde și alte categorii de spectatori. Iluminatul electric (1885) În 1885, inginerul american de origine română Francisc Jelle, asistent al lui Thomas Edison, a venit la București și a construit o uzină electrică performantă chiar în clădirea teatrului. Sala de spectacole a fost astfel iluminată electric încă din 1885 — o premieră pentru o clădire publică din București. Inaugurarea (31 decembrie 1852) Teatrul cel Mare a fost inaugurat la 31 decembrie 1852, de Anul Nou, printr-o reprezentație în folosul săracilor, în prezența domnitorului Barbu Știrbei (1849–1856), a consulilor străini și a protipendadei bucureștene. Spectacolul ales a fost vodevilul Zoe sau un amor românesc, tradus din franceză, în care Costache Caragiale și Nini Valery aveau rolurile principale. La intrarea domnitorului în lojă, publicul l-a primit ridicându-se în picioare, iar orchestra a intonat uvertura din Claca Românească de Wachmann, care începea cu o doină cântată de flautistul Folz. Pentru prima dată în istorie, românii aveau un teatru național dedicat pieselor în limba română, iar edificiul marca trecerea orașului de la o așezare de tip oriental către o Capitală care privea spre Occident. Viața și gloria teatrului: repertoriu, personalități, momente istorice Costache Caragiale și începuturile Primul director al teatrului a fost Costache Caragiale, sub conducerea căruia s-au pus bazele unui repertoriu în limba română, într-o epocă eroică și patriarhală a scenei românești. Începuturile au fost grele și zbuciumate: lipsa de tradiție, de modele și de actori formați a marcat primele stagiuni. Diplomatul Gheorghe Crutzescu avea să consemneze râvna și dragostea celor dintâi care au deschis acest drum aspru și nebătut, între care se distingea Costache Caragiale. Repertoriul timpuriu era divers și eclectic. Se jucau vodeviluri precum Grădinarul orb și Învierea morților de Costache Caragiale ori Claca țărănească a fratelui său, Iorgu Caragiale, comedii cu cântece precum Doi coțcari, melodrame precum Jertfa și Bravo de Veneția, dar și drame ca Venețiana, Otrăvitorul și Ceasul de seară. Jocul actorilor la începuturi Despre nivelul artistic al primilor ani a lăsat mărturie Vasile Alecsandri, care semnala lipsa de pregătire a amatorilor urcați pe scenă: în absența unor modele, aceștia își compuneau rolurile după o închipuire adesea greșită, recitându-le monoton, fără pauze și fără intonație. Alți interpreți cădeau în excesul contrar, gesticulând dezordonat. Costumele și decorurile prezentau anacronisme: scene de codru se petreceau în piețe de oraș, iar scene de salon — în grădină. Nu rareori, actorii se refugiau în culise atunci când își uitau rolul. Aceste neajunsuri caracterizau exclusiv perioada de început; ulterior, Teatrul cel Mare avea să adune pe scena sa actori de mare anvergură. Mărturia unui vizitator străin (1856) În 1856, juristul, filosoful și scriitorul german Ferdinand Lassalle a vizitat Bucureștii și a asistat la o reprezentație. Deși nu cunoștea limba, a remarcat finețea și rotunjimea jocului, apreciind că splendoarea sălii și a costumelor întrecea ceea ce se putea vedea în teatrele germane, cu excepția Operei din Berlin, iar foaierul depășea chiar cu mult foaierul acesteia din urmă. Impresiile de acest fel, consemnate și de alți călători străini, au consacrat reputația edificiului drept una dintre cele mai reușite construcții teatrale din regiune. Hora Unirii pe scenă (24 ianuarie 1863) La 24 ianuarie 1863, pe scena teatrului a urcat însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În seara aceea, circa 3.000 de invitați umpleau sala. În fundul scenei, împodobită cu plante, flori și piramide de arme, erau așezate busturile lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, iar la mijloc — bustul lui Cuza. La intrarea domnitorului, în uniformă de general, însoțit de Doamna Elena în costum național, orchestra operei italiene și lăutarii au intonat Hora Unirii, iar Vodă Cuza și Doamna s-au prins în horă alături de miniștri, ofițeri, boieri și boieroaice. Momentul a marcat intrarea teatrului pe drumul consacrării sale. Oficializarea și schimbarea denumirii Trecerea instituției în patrimoniul public s-a produs în 1864, când, printr-un decret semnat de primul-ministru Mihail Kogălniceanu, s-a hotărât ca „Teatrul cel Mare să se ia pe contul statului și să devină instituție publică de cultură”. Între 1852 și 1877, denumirea edificiului a fost „Teatrul cel Mare”. În 1875, Alexandru Odobescu, director al teatrului, a așezat pe frontispiciu numele de „Teatru Național”, denumire consemnată de unele surse ca oficializată din 1877 — o mică diferență de datare între momentul inscripționării (1875) și cel al consacrării numelui (1877), reținută ca atare. Marii actori După epoca dificilă a începuturilor, scena teatrului a găzduit interpreți de referință ai teatrului românesc. Sala a rămas legată de succesele lui Matei Millo, Petre Liciu și Aristița Romanescu, actori care au făcut din acest edificiu o veritabilă școală a vieții teatrale românești. Printre marii tragedieni ai scenei s-a numărat și Max Edouard. Prin acești interpreți, teatrul de pe Calea Victoriei și-a consolidat statutul de principal reper al artei dramatice naționale, până la distrugerea sa în cel de-al Doilea Război Mondial. Distrugerea și demolarea (1916–1947) Ocupația germană și jaful din Primul Război Mondial În timpul ocupației germane a Bucureștilor (1916–1918), Teatrul Național a fost rechiziționat pentru folosință proprie de către ocupanți, cu atât mai mult cu cât majoritatea trupei se afla în refugiu la Iași. Germanii au organizat aici o stagiune exclusiv în limba germană; grație insistențelor lui Ioan C. Filitti, director în Ministerul de Externe, s-au putut organiza și reprezentații în română, cu piese lipsite de „caracter naționalist”, sub supravegherea cenzurii germane, condusă de baronul F. R. Gebsattell, căpitan de cavalerie și fost atașat militar al Germaniei la Vatican. Toate teatrele din București au fost rechiziționate, împreună cu bogata lor zestre de decoruri, costume și recuzită, „pentru trebuințele teatrului german”. Actorii români s-au refugiat la Teatrul Comoedia, unde, cu îngăduința ocupanților, în stagiunea din mai 1917 au jucat O noapte furtunoasă. Ocupanții au distrus cu bună știință avutul teatrului: fundale, decoruri de importanță istorică, costume valoroase tăiate și transformate, covoare persane, draperii și mobilier deteriorate ori sustrase. La stabilirea despăgubirilor de război, în 1919, s-a ajuns la o sumă de circa două milioane de lei datorată Teatrului Național pentru pagubele produse de trupele germane. Evocarea acestor ani se datorează istoricului Maria-Magdalena Ioniță. Cutremurul din 1940 și prima tentativă de demolare Gravul cutremur din 10 noiembrie 1940 a afectat și clădirea teatrului, prin dărâmarea frontoanelor mari ale scenei și distrugerea unei părți din mobilier și din sălile-anexă. Imediat după seism, conducerea legionară a pus problema dărâmării edificiului și a înlocuirii sale cu un local modern, adaptat noilor concepții. Inginerul Emil Prager, chemat să se pronunțe, a apreciat, după o examinare atentă a distrugerilor, că demolarea ar fi o greșeală la care nu voia să ia parte; aceeași poziție a susținut-o și arhitectul Horia Creangă. Fermitatea acestor răspunsuri a făcut ca teatrul să fie reparat și să mai servească timp de trei ani scopurilor artistice cărora fusese destinat. Bombardamentul din 24 august 1944 Pentru protejarea patrimoniului, în 1944 s-au luat măsuri de evacuare: la 26 aprilie 1944 a început mutarea aparaturii și a altor bunuri la Curtea de Argeș, iar la 12 iulie, din ordinul Statului Major al Armatei, o mare parte din bunurile teatrului au fost evacuate la Sinaia, la vila Furnica. La 24 august 1944, aviația germană a bombardat Bucureștii, iar clădirea teatrului a fost lovită — ținta reală fiind Palatul Telefoanelor din apropiere. Bombardamentul a incendiat edificiul, care a ars aproape complet, daunele fiind cu mult mai mari decât cele din 1940. Evacuarea patrimoniului și cele 41 de vagoane spre Moscova Odată cu intrarea Armatei Roșii în București, patrimoniul teatrului a primit o ultimă lovitură. Bunurile sale au fost cedate în contul despăgubirilor de război datorate de România către URSS: la 12 decembrie 1944 au fost desemnați mașiniștii Carol Albu și Nicolae Grindeanu pentru a însoți cele 41 de vagoane, de tip rusesc, încărcate cu obiecte valoroase — de la candelabre și opere de artă până la decoruri — care au luat drumul Moscovei. Memoriul inginerului Emil Prager (15 ianuarie 1947) În toamna anului 1944, chemat de Victor Eftimiu, directorul general al teatrului, să se pronunțe ca specialist, Emil Prager propusese execuția imediată a unui acoperiș protector din beton peste zidurile existente — o lucrare realizabilă în trei luni, evaluată la circa o sută de milioane de lei, urmând ca ulterior, în interiorul liber, să se execute amenajările și instalațiile cerute de o eventuală modernizare. Oferta a rămas fără răspuns, iar lucrările de dărâmare au început. La 15 ianuarie 1947, Prager a publicat în Jurnalul de Dimineață un memoriu prin care demonstra, cu argumente tehnice, că edificiul putea fi refăcut cu cheltuieli reduse, în cel mult 6–8 luni. Memoriul se deschidea cu exemplul teatrului londonez Drury Lane, creat în 1663, distrus de trei ori de-a lungul istoriei sale și tot de atâtea ori refăcut. Prager arăta că amplasamentul, limitat pe cele patru laturi, nu putea fi sporit; că dimensiunile sălii și ale scenei erau perfect echilibrate chiar și în raport cu teatrele moderne; că acustica sălii, adăpostită de ziduri masive, fusese întotdeauna considerată excelentă; și că zidăriile rămase, solide și bine fundate, reprezentau o valoare substanțială, scurtând totodată termenul de realizare a unei noi lucrări. Inginerul estima că lucrările de dărâmare aveau să coste circa două miliarde de lei, deși nu se cunoșteau nici proiectul viitorului teatru, nici devizul realizării sale. El pleda pentru păstrarea arhitecturii vechi, a dispoziției lojilor, a culorii și a detaliului decorativ, urmând a se moderniza doar instalațiile de încălzire, mecanismele scenice și instalația electrică. Ideea refacerii a fost susținută în 1946 de Ministerul Cultelor și Artelor, iar lui Prager i s-au alăturat inginerii Ion Vardală și Dumitru Stan, precum și scriitori, actori și presa. Anterior, după bombardamentele din august 1944, Prager refăcuse pe cheltuiala Antreprizei sale cupola Ateneului Român. Mărturia despre demersurile inginerului a fost transmisă și de Ioana Nicolau Costa-Foru, nepoata sa. Respingerea, demolarea și locul viran (1947–1973) Cererile de refacere au fost respinse rând pe rând. Începând cu anul 1947, sub guvernul Petru Groza, a început dărâmarea edificiului, în ciuda protestelor arhitecților, inginerilor de structură, actorilor, dramaturgilor și bucureștenilor. Pe locul vechiului amplasament a rămas un mic scuar, flancat de o scară care asigura accesul spre strada Matei Millo, iar în spate o parcare auto; pe platforma centrală a fost amplasată ulterior o placă comemorativă. Terenul avea să rămână, în bună parte, viran timp de aproape șase decenii. Un nou Teatru Național, cel de astăzi din Piața Universității, avea să fie ridicat abia în 1973. Hotelul Novotel: geneza, proiectul și inaugurarea (2002–2006) De la locul viran la un nou proiect După demolarea din 1947, terenul de pe Calea Victoriei a rămas, în bună parte, neconstruit vreme de aproape șase decenii, un gol în inima orașului, ocupat de un scuar și de o parcare. Clădirea vechiului teatru fusese conservată, în stadiul la care ajunsese la finalul războiului, până când ruina a fost înlăturată. Abia după 1990 amplasamentul a fost destinat unei investiții majore, concretizată într-un complex hotelier. Poziția reprezentativă a locului și memoria fostului teatru au impus, de la bun început, includerea în program a unui semnal arhitectural care să evoce edificiul dispărut. Proiectul și autorul: Romeo Ștefan Belea Proiectul hotelului a fost elaborat, în 2002, de biroul de arhitectură BEL STUDIO SRL, sub semnătura arhitectului Romeo Ștefan Belea (n. Tulcea, 28 iulie 1932). Format la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București și doctor în arhitectură din 1973, cu o teză despre spațiul teatrului de dramă contemporan, membru corespondent al Academiei Române, Belea era autorul unora dintre clădirile-reper ale Bucureștiului modern — noul Teatru Național, Hotelul Intercontinental, Sala Palatului și Biblioteca Academiei Române. Experiența sa în proiectarea sălilor de spectacol și a hotelurilor a fost pusă acum în slujba unei clădiri concepute în jurul memoriei vechiului teatru. Programul funcțional Din punct de vedere funcțional, edificiul reunește mai multe componente: un hotel Novotel de 4 stele, retras către partea din spate a amplasamentului (spre vest); o sală polivalentă de circa 350 de locuri, dispusă la mezanin, spre Calea Victoriei; spații comerciale adiacente unui pasaj pietonal ce leagă Calea Victoriei — de la nivelul primului subsol — cu strada Ion Câmpineanu, la nivelul parterului; parcaje pentru circa 155 de autoturisme; și o construcție cu caracter monumental, ridicată după fotografii de epocă, în stilul vechiului teatru, care asigură intrarea în partea principală a clădirii și un hol amplu. Necesitatea unei circulații pietonale între Calea Victoriei și Piața Palatului a fost, de asemenea, integrată în temă. Reconstituirea porticului fostului teatru Elementul care leagă noua construcție de istoria locului este o copie a porticului neoclasic de la intrarea vechiului Teatru Național. Realizată după fotografii de epocă, aceasta reconstituie suita de arcade a fațadei fostului teatru și devine intrarea în actualul edificiu, integrată într-o fațadă modernă de sticlă. Astfel, oaspeții trec pragul hotelului printr-un portal care evocă Bucureștiul de altădată, în vreme ce corpul înalt, transparent, al hotelului rămâne, în bună măsură, ascuns privirii dinspre stradă. Restaurantul complexului, cu numele sugestiv „Teatro”, prelungește această trimitere la vocația teatrală a locului. Construcția și inaugurarea După o perioadă de construcție de aproximativ trei ani, hotelul a fost deschis la 28 august 2006 — dată consemnată de proprietarul de mai târziu, compania S IMMO AG. Unele surse plasează deschiderea în septembrie 2006, iar câteva relatări jurnalistice indică anii 2005 ori 2007; divergența de datare este consemnată aici și va fi reluată în subcapitolul final de discrepanțe, data cel mai bine documentată rămânând 28 august 2006. Era vorba de primul hotel Novotel din România. Operatorul, proprietarul și cifrele hotelului Vânzătorul și operatorul complexului este grupul francez Accor, unul dintre cei mai mari operatori hotelieri din lume, sub marca Novotel. La numai două luni de la deschidere, în toamna anului 2006, hotelul de 4 stele a fost achiziționat de compania austriacă S IMMO AG, pentru un preț de circa 30 de milioane de euro. Edificiul dispune de o suprafață închiriabilă de aproximativ 16.000 m² și oferă 258 de camere, dintre care 16 apartamente, pe 12 niveluri supraterane. Este amplasat pe un teren de circa 4.000 m², în vecinătatea directă a unora dintre clădirile emblematice ale Bucureștiului interbelic. Arhitectura și structura de rezistență a Novotel Datele tehnice și structurale prezentate în acest capitol se întemeiază pe articolul de specialitate semnat de ing. Anton Ionescu în Revista Construcțiilor (nr. 33, decembrie 2007). Construcția a ridicat probleme importante de proiectare, generate de particularitățile amplasamentului și ale terenului, care nu au permis adoptarea unor forme regulate pe orizontală și pe verticală. Volumetria și fațada Clădirea îmbină arhitectura clasică — evocată prin porticul reconstituit — cu un corp înalt, transparent, îmbrăcat într-o fațadă modernă de sticlă, care face aproape imposibilă perceperea hotelului din spatele intrării monumentale. În plan, edificiul cuprinde trei subsoluri spre Calea Victoriei și două spre clădirea Romtelecom, parter, mezanin intermediar, mezanin 1, mezanin 2 și 11 etaje. Configurația în plan se menține practic constantă între cotele +15,18 și +34,50, de unde suprafața se reduce până la planșeul de acoperiș (+42,78), retrăgându-se dinspre Calea Victoriei. Corpul înalt: structura de rezistență Corpul înalt are un plan în formă de „L”, cu cadre pe contur, pereți de beton armat între camerele hotelului și patru tuburi verticale de mare rigiditate și rezistență. Poziționarea tuburilor la extremitățile profilului „L” — la vest și la nord — precum și în zona de îmbinare a aripilor reduce substanțial atât amplitudinea deplasărilor, cât și tendințele de despicare la legătura celor două aripi. Pentru întărirea rezistenței pe linia potențială de despicare, slăbită de golul scării, pereții nucleului dispus la colțul interior au o grosime mai mare și sunt armați, la nivelul planșeelor, cu centuri consistente, ancorate în placă. Planșeul a fost realizat sub forma unor dale cu deschidere relativ mare (7,5 × 7,65 m), cuprinzând câte două camere, în condițiile unui plan cu două șiruri de camere în jurul unui coridor central. Sub cota +15,18 și până la cota 0,00, structura verticală se reduce progresiv, prin dispariția succesivă a pereților dintre camere, pentru obținerea unor spații mai ample. Greutatea corpului înalt este de 3.200 de tone. Perioadele proprii de vibrație rezultate din calcul sunt Tx = 0,48 secunde, Ty = 0,53 secunde și TQ = 0,3 secunde, structura având proprietăți de rigiditate apropiate pe cele două direcții principale, cu efecte diminuate ale torsiunii de ansamblu; deplasările relative de nivel sunt inferioare valorii de 1,5%. Corpul sălii polivalente Corpul sălii a impus două probleme dificile: realizarea unui spațiu liber de 25 × 18 m, cu înălțime limitată de alinierea la corpul vecin, și obținerea unei rigidități laterale suficiente în condițiile unui plan liber. Planșeul dintre sală și spațiile comerciale din subsol a fost rezolvat cu grinzi transversale din beton cu inimă metalică rigidă, paralele cu Calea Victoriei, iar pentru acoperiș s-a prevăzut o structură ușoară din grinzi de oțel cu inimă plină și tablă cutată, cu izolații termice, acustice și hidrofuge. Rigiditatea laterală este asigurată prin două grupuri de câte patru stâlpi cilindrici cu diametrul de 1,00 m, din beton turnat în cămașă metalică tubulară, și printr-o linie de stâlpi din țeavă de oțel cu diametrul de 400 mm, spre Calea Victoriei. Porticul decorativ Întrucât în subsol se află parcajul cu circulațiile sale, o parte dintre elementele verticale ale porticului descarcă pe grinzile planșeului de peste primul subsol. În aceste condiții și în absența unor contravântuiri verticale, s-a optat pentru o soluție structurală ușoară ca suport pentru decorația bogată, cu aspect de masivitate: atât stâlpii, cât și elementele orizontale — grinzi, cupole și arce — sunt realizate din structură zăbrelită, din profile metalice laminate, sudate, finisajul exterior fiind aplicat pe plăci de „placocem” prinse în dibluri. Infrastructura și terenul de fundare Datorită configurației terenului, cu o cădere de circa 4,5 m între Calea Victoriei și strada Câmpineanu, construcția are două subsoluri spre clădirea Romtelecom și trei subsoluri spre Calea Victoriei. Infrastructura este o cutie rigidă pe toată suprafața construcției, constituită din pereți mulați de 60 cm grosime pe contur, elementele verticale interioare, un radier de 1,40 m și două planșee de 30 cm la cotele –8,25 și –5,50. Fundul radierului general se află la –13,50 m, parțial pe nisip, parțial pe argilă prăfoasă. Primul orizont freatic fiind cu circa 6 m mai sus, a fost necesară realizarea unei incinte etanșe, închisă în stratul de argilă la 12,60 m adâncime, executată din pereți mulați cu un nivel de sprijiniri interioare. Încărcările mari transmise la baza tuburilor au impus fundarea prin barete și piloți de 20 m adâncime, cu vârful în stratul de nisip. Studiile geotehnice, seismice și calculul structural Cercetarea terenului până la adâncimea de 55 m a făcut obiectul mai multor studii, începând cu studiul geotehnic întocmit de Proiect București în 1997 și continuând cu studiul de hazard seismic al prof. dr. ing. Dan Lungu. Sinteza studiilor a fost întocmită de Universitatea Tehnică de Construcții București, Catedra de Geotehnică și Fundații, prin prof. dr. ing. Nicoleta Rădulescu, sub îndrumarea prof. dr. ing. Iacint Manoliu. Pentru calculul structural s-a folosit un model complex cu elemente finite, în care pereții și planșeele au fost tratate ca ansambluri, ținând seama de variația dimensiunilor și a caracteristicilor mecanice pe toată înălțimea. Eforturile de dimensionare au fost obținute prin metoda de însumare a eforturilor modale din Normativul P100/92, verificată și prin proceduri din coduri mai recente, în vederea impunerii unui mecanism favorabil de plastificare prin ierarhizarea rezistenței elementelor structurale. Personaje - A. Hefft (Josef Hefft) — arhitect vienez, format în tradiția arhitecturii imperiale vieneze; autorul planului Teatrului cel Mare, ales în 1845 și pus în operă între 1848 și 1852. Date biografice detaliate indisponibile în sursele consultate; recomandabilă cercetarea fondurilor de arhivă vieneze și a arhivelor bucureștene de epocă. - Mühldorfer — scenograf german căruia i-a fost încredințată decorarea interioarelor Teatrului cel Mare. Prenumele și datele biografice nu apar în sursele consultate; se recomandă documentarea în arhivele teatrale și scenografice germane de secol XIX. - Francisc Jelle — inginer american de origine română, asistent al lui Thomas Edison; a construit, în 1885, o uzină electrică performantă chiar în clădirea teatrului, asigurând iluminarea electrică a sălii — o premieră pentru o clădire publică din București. - Costache Caragiale — actor, dramaturg și primul director al teatrului; figură centrală a începuturilor scenei românești, autor al unor vodeviluri jucate în primele stagiuni. A contribuit decisiv la constituirea unui repertoriu în limba română. - Iorgu Caragiale — dramaturg, fratele lui Costache Caragiale, autor al piesei „Claca țărănească”, prezentă în repertoriul timpuriu al teatrului. - Alexandru Odobescu — scriitor și arheolog, director al teatrului; în 1875 a așezat pe frontispiciul edificiului numele de „Teatru Național”, consacrând titulatura instituției. - Emil Prager — inginer constructor și antreprenor, promotor al betonului armat în arhitectura bucureșteană interbelică. S-a opus demolării teatrului după cutremurul din 1940 și a publicat, la 15 ianuarie 1947, un memoriu tehnic argumentând refacerea edificiului în 6–8 luni. Refăcuse anterior, pe cheltuiala Antreprizei sale, cupola Ateneului Român, avariată de bombardamentele din 1944. - Ion Vardală — inginer care s-a alăturat demersului lui Emil Prager pentru refacerea teatrului. Date biografice suplimentare indisponibile în sursele consultate. - Dumitru Stan — inginer care a susținut, alături de Emil Prager, cauza refacerii teatrului. Date biografice suplimentare indisponibile în sursele consultate. - Horia Creangă — arhitect modernist român; s-a opus, alături de Emil Prager, propunerii de demolare a teatrului formulate după cutremurul din 1940, contribuind la repararea și menținerea în funcțiune a clădirii încă trei ani. - Victor Eftimiu — scriitor și dramaturg, director general al teatrului în 1944; l-a consultat pe Emil Prager, ca specialist, în privința protejării clădirii avariate de bombardament. - Romeo Ștefan Belea — arhitect (n. 28 iulie 1932, Tulcea), profesor universitar și membru corespondent al Academiei Române (din 2010); absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (1958) și doctor în arhitectură (1973), cu o teză despre spațiul teatrului de dramă contemporan. Autor, prin biroul Bel Studio, al proiectului Hotelului Novotel (2002), precum și al noului Teatru Național, al Hotelului Intercontinental, al Sălii Palatului și al Bibliotecii Academiei Române. - Anton Ionescu — inginer, autor al articolului de specialitate privind structura de rezistență a Hotelului Novotel, publicat în Revista Construcțiilor (nr. 33, decembrie 2007), sursă principală pentru datele tehnice ale edificiului. - Dan Lungu — profesor doctor inginer, autor al studiului de hazard seismic întocmit pentru amplasamentul Hotelului Novotel. - Nicoleta Rădulescu — profesor doctor inginer la Universitatea Tehnică de Construcții București, Catedra de Geotehnică și Fundații; a întocmit sinteza studiilor geotehnice ale amplasamentului. - Iacint Manoliu — profesor doctor inginer, care a coordonat, la Universitatea Tehnică de Construcții București, sinteza studiilor geotehnice pentru fundarea Hotelului Novotel. - Ionel Zănescu și Gabriel Constantin — cercetători ai Muzeului Municipiului București, autori ai studiului „Tragedia Teatrului Național din București”, referință pentru istoria distrugerii și demolării edificiului. - Maria-Magdalena Ioniță — istoric, autoare a volumului dedicat Teatrului Comoedia-Odeon, în care evocă rechiziționarea și devastarea Teatrului Național în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial. Bibliografie - Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, prefață de Eugen Barbu, Editura Meridiane, 1987 (volum tipărit). - Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021. - Ioniță, Maria-Magdalena, Teatrul Comoedia-Odeon la peste un secol de istorie, Editura Oscar Print, 2021 (volum tipărit). - Zănescu, Ionel; Constantin, Gabriel, „Tragedia Teatrului Național din București”, în Materiale de Istorie și Muzeografie, XXV, Muzeul Municipiului București (volum tipărit). - Ionescu, Anton, Construcții monumentale în București. Hotel Novotel (Revista Construcțiilor). - De ce a fost demolat “Teatrul cel Mare” de pe Calea Victoriei, tragedie națională pusă în scenă de regimul comunist. Deși impozanta clădire, emblemă a Bucureștiului, a fost bombardată, putea fi salvată (b365.ro) - De la Teatrul Mare, la Teatrul Național vs. Hotelul Novotel (Muzeul Municipiului București). - Execuția Vechiului Teatru Național (Bucureștii Vechi și Noi). - Teatrul Național București – Refacere și modernizare (Revista Construcțiilor). - Novotel Bucharest City Centre (S IMMO AG). - Hotel Novotel București City Center (SeeBucharest). - Belea, Romeo Ștefan – fișă de membru (Academia Română). Discrepanțe de sursă Datarea deschiderii Hotelului Novotel. Proprietarul S IMMO AG indică drept dată a deschiderii 28 august 2006, reținută aici ca cea mai bine documentată. Alte surse plasează deschiderea în septembrie 2006, iar câteva relatări jurnalistice indică anii 2005 ori 2007. Divergența nu a putut fi tranșată definitiv pe baza surselor publicate consultate. Încadrarea stilistică a vechiului teatru. Majoritatea surselor descriu edificiul ca neoclasic, cu influențe ale arhitecturii teatrale imperiale vieneze; o sursă tehnică (Revista Construcțiilor) îl încadrează, în schimb, în stilul „baroc”. Diferența ține, probabil, de accepțiunile diferite ale terminologiei stilistice, dar este consemnată ca atare. Datarea denumirii de „Teatru Național”. Unele surse consemnează așezarea numelui pe frontispiciu de către Alexandru Odobescu în 1875, iar altele plasează în 1877 momentul consacrării oficiale a denumirii. Diferența de doi ani este reținută fără a fi tranșată. * Hotel Novotel – Calea Victoriei, București (finalizat 2006), arhitecta Ruxandra Ana Fotino-Verona, împreună cu Romeo Belea: Amplasament: Calea Victoriei nr. 37B, pe amplasamentul vechiului Teatru Național. Clădire de hotel modern, cu fațadă principală marcată de un portic care reinterpretează fațada vechiului teatru. În spatele porticului se află volumul hotelului, cu aproximativ 12 niveluri și fațade vitrate. Într-un interviu, Romeo Belea menționează explicit că a lucrat „împreună cu arhitecții de la Biroul Internațional de Proiectare și în special cu doamna Ruxandra Fotino, care a fost șefa de proiect”, confirmând rolul central al Ruxandrei Fotino în coordonarea proiectului. Mai 2024: ## Specialiști **Arhitectură:** Romeo Belea; Ruxandra Ana Fotino-Verona **Structuri:** Dan Lungu (autor al studiului de hazard seismic pt. Novotel); Iacint Manoliu (studiile geotehnice pentru fundarea Novotel) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/hotel-novotel