# Palatul Radiodifuziunii (Casa Radiofoniei) Adresă: Str. Henri Mathias Berthelot, general francez nr. 60-64, Cartierul Centru - Cișmigiu, București An construcție: 1952 Tip ansamblu: Publice și administrative Tip clădire: 6-12 niveluri Stil arhitectural: Modernist socialist Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Actuala clădire a Societăţii Române de Radiodifuziune – Radio România, situată în Strada General Berthelot nr. 60-64, Bucureşti, a fost dată în folosinţă la 27 noiembrie 1952. Construcţia clădirii a început în 1949 şi este concepută în stil funcţional, cu linii sobre, dar frumos proporţionate, autorii planurilor fiind arhitecţii Tiberiu Ricci, Mihai Ricci şi Leon Garcia. ## Articol Palatul Radiodifuziunii – Casa Radiofoniei – Sala Radio Palatul Radiodifuziunii ocupă parcela delimitată de Strada General Berthelot și Strada Temișana, în sectorul 1 al Bucureștiului, la vest de Calea Victoriei și la sud de zona Gării de Nord. Strada s-a numit succesiv Fântânii, General Berthelot din perioada interbelică, apoi Popov și Nuferilor în anii regimului comunist, revenind după 1989 la numele generalului francez Henri Mathias Berthelot. Amplasamentul nu a fost ales, ci moștenit: aici funcționa din 1928 nucleul inițial al Societății de Difuziune Radiotelefonică, iar rețelele tehnice, antenele și legăturile de cablu ale radiofoniei au fixat instituția pe același teren și după distrugerile din 1944. Forma parcelei a condiționat întreaga compoziție. Cele două străzi adiacente, cu traseu neregulat, se întâlnesc sub un unghi ascuțit, iar terenul disponibil era redus în raport cu programul cerut. Colectivul de proiectare a trasat axul principal al compoziției pe bisectoarea unghiului format de străzi și a rezolvat unghiul ascuțit prin arcuirea fațadei principale, care formează astfel unghiuri drepte cu fațadele laterale. Necesitatea de a exploata fiecare metru pătrat – atât pentru suprafața utilă, cât și pentru valoarea intrinsecă a terenului central – a dus la construirea pe limita perimetrului, fără rezalituri și fără jocuri generoase de volume. Pe axul principal urma să se traseze o nouă arteră și o piață publică în fața intrării la studioul de concerte, din colțurile căreia porneau două străzi noi, una asigurând vederea edificiului dinspre Gara de Nord, cealaltă dinspre Academia Militară. Sistematizarea nu a fost niciodată realizată, astfel încât ansamblul a rămas inserat într-un țesut urban dens, fără perspectivele ample pe care le presupunea proiectul. Renunțarea la demolările masive din soluțiile inițiale a păstrat însă fondul construit din jur, iar palatul a rămas dominant fără a fi perceput ca agresiv față de casele vechi de pe Berthelot și Temișana. Nucleul inițial: prima Casă a Radiofoniei (1928–1944) Societatea de Difuziune Radiotelefonică s-a constituit la 22 decembrie 1926, aflându-se până în 1934 sub controlul Ministerului Comunicațiilor, iar dotarea tehnică a fost furnizată de casa Marconi din Londra. La 19 iunie 1928, printr-un act de vânzare-cumpărare încheiat cu Frida Rubinstein, societatea a achiziționat imobilul din Strada Fântânii nr. 60, fostă proprietate a generalului Socec. Clădirea desfășura o suprafață de circa 500 de metri pătrați pe un teren de aproximativ 200 de metri pătrați. La 1 noiembrie 1928, ora 17:00, s-a realizat prima transmisiune a postului Radio București, pe lungimea de undă de 401,6 metri și cu o putere de 0,4 kW. Emisiunea inaugurală a fost deschisă de profesorul Dragomir Hurmuzescu, președinte al Consiliului de Administrație, cu formula devenită emblematică: „Alo, alo, aici Radio București”. Prima emisie de teatru radiofonic a avut loc la 18 februarie 1929, cu piesa într-un act „Ce știa satul” de V. Al. Jean, interpretată de actorii Teatrului Național Maria Filotti și Romald Bulfinski. În 1932 a fost inaugurat studioul mare de concerte din Strada General Berthelot nr. 60, iar tot atunci compozitorul și dirijorul Mihail Jora a înființat Orchestra Radio, formație care a intrat în circuitul stagiunilor publice în același an. La 24 august 1944, clădirea veche a Radiodifuziunii, aflată aproximativ în zona în care funcționează astăzi Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”, a fost bombardată și distrusă de aviația germană. Au murit atunci Bonifaciu Cristofici, șeful postului „Carpați”, Alfred Pogoni, controlor muzical, Paul Ciocârlan, discotecar, și P. Georgescu, telefonist-șef, iar pierderile gărzii militare s-au ridicat la unsprezece morți și șapte răniți. Emisia a continuat din studiourile de ajutor din zona Bod–Brașov, apoi prin posturile pe unde scurte Bucegi, la Sinaia, Carpați, la Palatul Peleș, și Piatra, la Predeal, până la 31 august 1944. Radio România și-a reluat activitatea din studiouri improvizate la etajul al doilea al Liceului „Sfântul Sava”, pe Strada General Berthelot nr. 41 – imobilul Ilieș, rechiziționat cu o chirie anuală de cinci milioane de lei –, mutarea făcându-se la scurt timp după încetarea luptelor din București dintre trupele române și cele germane, din 24–27 august. La 31 august 1944, ora 13:00, posturile Radio București I și II au fost repuse în funcțiune. Planurile pentru refacerea sediului au fost aprobate în timpul administrației lui Vasile Ionescu, director general al Radiodifuziunii între 5 septembrie 1940 și 15 februarie 1945. Proiectarea noii Case a Radiofoniei (1949–1952) Proiectarea și construcția noului sediu au început în anul 1949, după o concepție a arhitecților Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcea (menționat în surse și ca Leon Garcia) și Jean Beral, valorificând parțial planuri mai vechi. În vara aceluiași an se turnau deja o bună parte din fundații, iar la finele lunii decembrie 1949 cadrele de beton armat ale uneia dintre aripile complexului erau ridicate pe înălțimea celor șase etaje. Complexul era destinat să adăpostească serviciile administrative, tehnice și de exploatare ale Comitetului de Radio, cu prevederea explicită de a fi completat pentru nevoile televiziunii în faza experimentală. Proiectul inițial reprezenta, în termenii criticii oficiale de atunci, „exemplul tipic al unei arhitecturi funcționaliste, cosmopolite”, cu structura aparentă de beton armat lăsată la vedere. În urma criticilor Comisiei de Avizare, concepția a fost restructurată pe ideea folosirii moștenirii clasice. Leon Garcea a consemnat această cotitură în articolul „Probleme plastice la Casa Radiofoniei”, publicat în periodicul Arhitectura și Urbanism, anul III, nr. 1–2, București, 1952, unde argumenta că exprimarea strict funcțională, valabilă în inginerie, produce în arhitectură „o imagine arhitectonică săracă, cu un caracter ascetic și ostil”. Aceeași sursă precizează dificultățile obiective ale temei: compunerea planului pe o tramă cu cadență uniformă și numărul mare de etaje ale fațadelor nu îngăduiau utilizarea canoanelor clasice rigide, astfel încât s-a optat pentru elemente clasice într-o interpretare nouă, cu ornamentația subordonată proporției volumelor. Fațada laterală spre sud avea în soluția inițială aproape 80 de metri și se oprea la limita vechiului imobil păstrat; extinderea complexului cu încă 100 de metri urma să desfășoare corpul de birouri pe 180 de metri. Referința declarată pentru tratarea marilor fațade unitare era arhitectul sovietic Ivan Jolotovski. Clădirea a fost dată în folosință la 27 noiembrie 1952, dată reținută de instituție ca moment al inaugurării sediului. Construcția studiourilor a continuat însă până în anul 1955, iar ansamblul de clădiri a fost definitivat abia în 1961, odată cu studioul de concerte. Denumirile sub care edificiul a circulat de-a lungul timpului – Casa Radio, Casa Radiodifuziunii, Casa Radiofoniei, Palatul Radiodifuziunii – reflectă atât etapele constructive, cât și succesiunea denumirilor oficiale ale instituției. Arhiva Uniunii Arhitecților din România datează ansamblul, pentru corpul foaierului, în intervalul 1949–1960. Compoziția arhitecturală și fațadele Ansamblul are trei corpuri de clădire, articulate într-un crescendo de înălțimi. Aripile de pe aliniamentul trotuarelor ating 26 de metri până la acoperiș și flanchează simetric volumul central, mai înalt, de 42 de metri, de o formă prelungă și îngustă, ca o lamă curbată, așezat de-a curmezișul pe direcțiile ușor înclinate una față de alta ale celor două străzi. Corpul central, de unsprezece etaje, este dominat de o colonadă care formează coronamentul clădirii, aceeași colonadă zveltă înconjurând restaurantul de la ultimul etaj. În fața volumului dominant apare, mai scundă și de o curbură inversă, masa arhitectonică fără ferestre a marelui studio, construit ulterior. Coborând gradual, se conturează zidurile oarbe ale foaierelor, iar în relief puternic iese porticul de acces al publicului la concerte. Intrarea se face printr-un portic monumental sprijinit pe pile, cu antablamentul decroșat la fiecare pilastru și decorat cu statui la partea superioară. Capitelurile sunt inspirate după cele de la Hurezi, profilele fiind interpretate într-o modenatură simplificată, iar ușile de intrare au bogate decorațiuni în alamă. Proporția golurilor, prin verticalitatea accentuată, dă avânt fațadelor, în timp ce fațadele laterale ale foaierelor, sub aceeași înălțime de cornișă, au o arhitectură mai plată, pentru ca interesul privitorului să se oprească pe motivul central al intrării. Masa foaierelor este legată de complexul administrativ prin două articulații care marchează și ieșirile laterale. Corpurile tehnice și administrative au fațade mai simple, cu un soclu înalt ce înglobează parterul și cu o cornișă proporționată pentru a sublinia înălțimea volumelor, ritmul golurilor fiind accentuat din loc în loc cu balcoane și balustrade. Lectura contemporană a edificiului identifică, dincolo de conținutul socialist impus, expresii moderniste și consistente referiri la raționalismul italian, motiv pentru care clădirea este descrisă frecvent ca aparținând unui modernism clasicizant de filieră italiană. Elementele de limbaj arhitectural cele mai des semnalate sunt monumentalitatea spartă în volume care se ridică treptat, aripile laterale casetonate pe întreaga înălțime de șapte niveluri, liniile verticale accentuate prin pilaștrii colosali de la corpul foaierului și al porticului, extrudarea volumului sălii de concert din planul general orizontal și casetele oarbe alonjate în plan vertical. Augustin Ioan a plasat clădirea într-o serie de filiații explicabile prin supraviețuirea acelorași autori, nu prin încrengături stilistice: Tiberiu Ricci, arhitect-cheie al echipei Sălii Palatului și al televiziunii de pe Calea Dorobanți, provenea din firma lui Duiliu Marcu, iar între Regia Monopolurilor de pe Calea Victoriei, Casa Radio și sediul TVR pot fi urmărite continuități și teme recurente. Din perspectiva programului, Palatul Radiodifuziunii se înscrie alături de Sala Palatului, Circul de Stat și anexele Operei în seria edificiilor culturale de anvergură ridicate în anii 1950 și la începutul anilor 1960. Studioul de concerte „Mihail Jora” – Sala Radio Capacitatea limitată a studiourilor de înregistrare și transmisiune impunea de mai multă vreme o sală vastă, potrivită muzicii simfonice executate de o formație orchestrală amplă și cor. Ridicarea marelui studio de concerte a început în 1959, după un proiect atribuit arhitectului Tiberiu Ricci, iar inaugurarea a avut loc la 26 august 1961, printr-un concert al tuturor formațiilor Radiodifuziunii. Sala avea 1.000 de locuri, distribuite la parter și în loji, iar podiumul, dispus pe mai multe niveluri, oferea spațiu pentru 200 de interpreți. Capacitatea actuală a sălii este de 941 de locuri. Forma terenului a dictat modul de amplasare a sălii și împărțeala încăperilor anexe, iar din punct de vedere funcțional au primat considerentele acustice, care priveau atât difuzarea sunetelor, cât și izolarea construcției față de zgomotele exterioare. Sala are formă de trapez și se îngustează către podium, pereții laterali neparaleli evitând efectele de amplificare. Descrierea din 1965 amintea că același principiu de plan fusese folosit intuitiv de Richard Wagner la conceperea Operei din Bayreuth, cu un secol înainte, într-o epocă în care acustica sălilor de spectacole nu avea caracter științific. Plafonul a fost executat din piese prefabricate din ipsos, lipsite de vibrații proprii. Pereții sunt acoperiți cu lemn pe toată înălțimea sălii, cu panouri îmbrăcate în furnir exotic de avodire, esență africană de culoare gălbuie-deschisă, ancadramentele fiind de stejar și paltin masiv. Forma tăbliilor a fost condiționată acustic: acestea sunt inegale ca mărime, contur și grosime și dispuse alternativ, pentru a asigura reflectarea unei game cât mai extinse de frecvențe, de la sunetele foarte grave până la cele mai acute. Pardoseala a fost realizată din linoleum fabricat în țară, din materiale sintetice. Foaierele, de factură modernă, se caracterizează prin modalități decorative simple, cu materiale de nuanțe delicate și cu un iluminat general mixt, cu surse directe și altele ascunse în scafe. Sala de concerte însumează, potrivit datelor instituției, o suprafață de circa 10.000 de metri pătrați. Studioul „Mihail Jora” este cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România și singura care oferă posibilitatea realizării de înregistrări în direct la calitate digitală, fiind considerată, din punct de vedere acustic, cea mai bună sală de concert simfonic din București. Orga Sălii Radio Orga, acționată electric, a fost construită în anul 1960 în Cehoslovacia, de firma Rieger-Kloss, după un proiect întocmit în țară, și poartă numărul de opus 3270. Instrumentul are 7.600 de tuburi și este cea mai mare orgă din România, fiind totodată una dintre cele mai mari orgi de studio radiofonic din Europa. Amplasată pe podium, căruia îi servește ca fundal, orga cu numeroasele sale tuburi de dimensiuni și culori diferite constituie prin ea însăși un element de decor al sălii, vizibil permanent publicului. Pupitrul de comandă al orgii și pianele orchestrei pot fi coborâte în subsol cu ajutorul unei trape-ascensor, apărând doar când programul concertelor o cere. Timp de aproximativ cincizeci de ani instrumentul nu a beneficiat de nicio reparație majoră, ajungând să nu mai poată fi folosit la adevărata capacitate. Restaurarea a fost efectuată în Cehia, de aceeași firmă constructoare, iar orga a fost reinaugurată în anul 2010, în contextul mai larg al lucrărilor de renovare a sălii. Clădirea în istoria instituției După naționalizarea din 1948, radioul a intrat sub controlul direct al statului. În 1956 a apărut Televiziunea Română, iar radioul a fuzionat cu aceasta, formând Radioteleviziunea Română; prevederea din proiectul inițial, potrivit căreia complexul urma să satisfacă și nevoile televiziunii în faza experimentală, s-a confirmat astfel în anii următori. În 1973, emisiunile sporadice pe unde scurte s-au transformat în Programul III, post destinat tineretului. În anii '80, presiunile regimului au dus la desființarea studiourilor teritoriale, în 1985, și la reducerea drastică a orelor de emisie. La 22 decembrie 1989, ora 12:27, Radiodifuziunea Română a transmis primul mesaj al revoluționarilor din Capitală, iar în jurul orei 13:00 sediile Radioului și Televiziunii au fost ocupate de manifestanți, postul transmițând în direct evenimentele. Între orele 14:15 și 16:00, unități ale armatei au fost trimise să asigure paza obiectivelor importante din București, între care și Radiodifuziunea Română. Din aceeași zi, accesul în clădire și chiar circulația între etaje se realizau pe baza unor parole zilnice. În noaptea următoare, la îndemnul cetățenilor, studiourile teritoriale și-au reluat activitatea. Situația actuală În clădirea din Strada General Berthelot nr. 60–64 își desfășoară astăzi activitatea Societatea Română de Radiodifuziune, cu posturile Radio România Actualități, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Antena Satelor, Radio România Internațional, Radio București FM și Radio 3net, precum și Editura Casa Radio și Agenția de presă RADOR. Din anul 2000 a început modernizarea echipamentelor și digitalizarea cabinelor de emisie și de producție din sediul central, proces extins ulterior și asupra studiourilor regionale. În vara anului 2009 a avut loc prima renovare de amploare a Sălii Radio. Lucrările au început la 5 august, au durat peste două luni și au constat în refacerea pardoselii, înlocuirea scaunelor, crearea de locuri pentru cărucioarele persoanelor cu dizabilități, precum și refacerea și redimensionarea podiumului pentru orchestră. Costurile s-au ridicat la aproximativ 275.000 de euro plus TVA, finanțarea fiind asigurată din alocația bugetară pentru anul 2009 și din surse proprii. Sala găzduiește anual, între septembrie și iunie, stagiunea Orchestrelor și Corurilor Radio România, precum și festivalul internațional RadiRo, dedicat orchestrelor radiofonice. Personaje Concepția arhitecturală a aparținut unui colectiv de patru arhitecți: Tiberiu Ricci, Mihai (Mihail) Ricci, Leon Garcea — menționat în sursele instituționale și ca Leon Garcia — și Jean Beral. Cei patru au semnat împreună proiectul Casei Radiodifuziunii, început în 1949 și dat în folosință la 27 noiembrie 1952. Tiberiu și Mihail Ricci erau frați, dintr-o familie de origine toscană stabilită la București, iar colaborarea lor pe acest șantier a fost dublată de legături profesionale mai vechi. Leon Garcea a fost, dintre cei patru, vocea teoretică a echipei: lui i se datorează articolul-manifest „Probleme plastice la Casa Radiofoniei", publicat în periodicul Arhitectura și Urbanism în 1952, care explică restructurarea proiectului după criticile Comisiei de Avizare. Figura centrală a echipei a fost Tiberiu Ricci, arhitect format la București, unde, în anul al cincilea de studiu, l-a cunoscut pe profesorul Duiliu Marcu, în al cărui birou de pe Calea Victoriei a fost angajat de probă. Între 1940 și 1942 a lucrat în departamentul de arhitectură al Ministerului Aerului și Marinei, apoi a intrat în Comitetul de Radio ca arhitect proiectant principal, devenind ulterior șeful serviciului de arhitectură al Societății Române de Radiodifuziune. Această poziție instituțională explică rolul său coordonator pe șantierul din Berthelot și continuitatea sa la proiectele conexe ale radioteleviziunii. Cariera ulterioară a lui Tiberiu Ricci confirmă filiația din firma lui Duiliu Marcu, semnalată de altfel de Augustin Ioan ca explicație a asemănărilor dintre Casa Radio, Regia Monopolurilor și sediul TVR. Ricci a fost arhitect coordonator, șef de lucrări și director tehnic la Institutul Proiect București, iar între 1965 și 1974 a ocupat funcția de arhitect-șef al Municipiului București. A fost coautor al Sălii Palatului, alături de Horia Maicu, Ignace Șerban și Romeo Ștefan Belea, și șef de proiect la studiourile Televiziunii Române de pe Calea Dorobanți. Uniunea Arhitecților i-a acordat Medalia Muncii în 1954 și un premiu în 1960 pentru Sala Palatului și pentru studioul de concerte al Radiodifuziunii. S-a stabilit în Germania după 1977 și a decedat la 12 aprilie 2000. Sala de concerte poartă numele lui Mihail Jora, personalitate legată de radioul public de la înființarea acestuia, deși fără implicare în proiectarea clădirii. Născut la 2 august 1891 la Roman, județul Neamț, și decedat la 10 mai 1971 la București, compozitor, dirijor, pianist și critic muzical, Jora a fost primul director muzical al Radiodifuziunii Române, în perioada 1928–1933. Lui i se datorează înființarea Orchestrei Radio, prima formație simfonică a instituției, care a susținut la 30 noiembrie 1928 primul concert de studio, cu un program Mozart și Haydn. Membru fondator al Societății Compozitorilor Români, rector al Academiei Regale de Muzică și membru al Academiei Române, Jora a fost profesorul unor compozitori precum Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu și Pascal Bentoiu. Dintre personalitățile administrative, planurile noului sediu au fost aprobate în timpul mandatului lui Vasile Ionescu, director general al Radiodifuziunii între 5 septembrie 1940 și 15 februarie 1945, cel sub a cărui conducere instituția a traversat distrugerea vechii clădiri, în august 1944, și pregătirea reconstrucției. Momentul fondator al instituției care a impus edificiul rămâne însă legat de profesorul Dragomir Hurmuzescu, președinte al Consiliului de Administrație, care a deschis prima emisiune a postului Radio București, la 1 noiembrie 1928. La capitolul dotărilor de excepție, orga Sălii Radio a fost construită în 1960 de firma cehă Rieger-Kloss, aceeași care i-a realizat și restaurarea, finalizată în 2010. * Actuala clădire a Societăţii Române de Radiodifuziune – Radio România, situată în Strada General Berthelot nr. 60-64, Bucureşti, a fost dată în folosinţă la 27 noiembrie 1952. Construcţia clădirii a început în 1949 şi este concepută în stil funcţional, cu linii sobre, dar frumos proporţionate, autorii planurilor fiind arhitecţii Tiberiu Ricci, Mihai Ricci şi Leon Garcia (și Ioachim (Jean) Beral - n.r.). (Bucurestii Vechi Si Noi) / Se pare că aici a fost Casa Rubinstein (Fritzi Rubinstein) – str. General Berthelot 62, București, 1926; locuință urbană, menționată în literatura de istorie urbană ca exemplu de arhitectură interbelică, arhitect Carol Cortobius. (n.r. 2025) Bibliografie - Garcea, L., „Probleme plastice la Casa Radiofoniei”, în Arhitectura și Urbanism, anul III, nr. 1–2, București, 1952. - București – Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București, 1978. - Ioan, Augustin, Concursuri de arhitectură în perioada comunistă, studiu publicat pe LiterNet, 10 martie 2006. - Arhitectura R.P.R., nr. 9–10, București, 1952 (articolul „Expoziția Arhitectură în R.P.R.” la Moscova). - Arhiva Uniunii Arhitecților din România, fond Palatul Radiodifuziunii, București – foaier, 1949–1960, autori: Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci. - Siani-Davies, Peter, Revoluția română din decembrie 1989, Editura Humanitas, București, 2006. - Silvia Iliescu, Octavian Silivestru, Agota Szentannai, Radio-istorii 1928-1945, Editura Casa Radio, București, 2013 - Istoric – Societatea Română de Radiodifuziune. (Societatea Română de Radiodifuziune) - DOCUMENTAR: Casa Radio, a Radiodifuziunii, a Radiofoniei, sau Palatul Radiodifuziunii – un izvor autentic al actului cultural. (Agenția de presă RADOR) - SALA RADIO – 56 de ani de concerte!. (Radio România Cultural) - ATUNCI ȘI ACUM: Clădirea Casei Radio și a Sălii Radio. (Bucureștii Vechi și Noi) - Palatul Radiodifuziunii. Studioul de concerte Mihail Jora – Case de muzicieni. (Asociația Opus) - Palatul Radiodifuziunii, București – foaier. (Arhiva UAR) - Sala Radio – prezentare. (Sala Radio) - Orga refăcută răsună din nou la Sala Radio. (Jurnalul Național) - „Alo, Alo, aici Radio București!”. Călătorie în anii '50, când s-a construit Palatul Radiodifuziunii. (B365) - Concursuri de arhitectură în perioada comunistă (LiterNet - Augustin Ioan) - Palatul Radiodifuziunii. (Wikipedia) - ATUNCI ŞI ACUM: Clădirea Casei Radio şi a Sălii Radio - “Alo, Alo, aici Radio București!”. Călătorie în anii ’50, când s-a construit Palatul Radiodifuziunii. - Palatul Radiodifuziunii (etapele proiectării și construirii) - SALA RADIO – 56 de ani de concerte! Septembrie 2024: Ioachim (Jean) Beral (1910-?) s-a născut la Brăila și a devenit arhitect în 1935, absolvind Școala de Arte Frumoase din Paris. Între 1935 și 1939 a lucrat în atelierul lui Duiliu Marcu, iar după război a fost arhitect în cadrul Primăriei București (1941-1942) în cadrul Direcției de arhitectură din MAI și ulterior în IPC/IPCT (din 1956). ## Specialiști **Arhitectură:** Tiberiu Ricci; Leon Garcia; Mihai Ricci; Ioachim (Jean) Beral Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/general-berthelot-60-64