# Casa Ing. Ion G. Cantacuzino

Adresă: Str. Dionisie Lupu nr. 68, Sector 1, Cartierul Dacia - Eminescu, București
An construcție: 1884
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 1-2 niveluri
Stil arhitectural: Neoclasic
Monument istoric: clasa B
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Casa Ing. I.G. Cantacuzino, din strada Dionisie Lupu nr. 68, București, a fost construită între 1889 și 1892 pentru inginerul Ion G. Cantacuzino (1847-1912), autorul proiectului rămânând neidentificat. Clădire eclectică, cu decorație interioară în stuc și influențe Art Nouveau, a aparținut ulterior Societății Lupeni și statului român. Este clasată monument istoric, grupa B, în Lista Monumentelor Istorice a Municipiului București.

## Articol
Casa Ing. Ion G. Cantacuzino

Parcela înainte de proprietatea Cantacuzino

Parcela pe care se află astăzi Casa Ing. I.G. Cantacuzino, situată pe latura de est a străzii Dionisie Lupu, avea înainte de 1852 o formă poligonală neregulată, împărțită în două zone cu funcțiuni distincte. Porțiunea dinspre stradă, ocupând circa o treime din suprafața lotului, era ocupată de două construcții de formă rectangulară, cu latura scurtă orientată spre stradă. Restul parcelei, circa două treimi din suprafață, era rezervat grădinii. Parcela se învecina la vest cu strada Dionisie, iar la sud, nord și est cu alte proprietăți. Pe planul Borroczyn din 1852, proprietarul parcelei este menționat sub numele „Constantin”, fără alte date de identificare. Situația nu s-a modificat semnificativ până în 1871.

Configurația parcelelor de pe ambele laturi ale străzii se schimbă radical între 1895 și 1911. Pe latura de est, unde se află și parcela studiată, apare o serie de loturi aproape uniforme, doar de mărimi puțin diferite. Parcela, numerotată atunci cu numărul 70, capătă o formă dreptunghiulară prelungă. Pe ea este amplasată clădirea principală, puțin retrasă de la stradă și dispusă pe limita de nord a lotului, urmată de o curte pe fundul căreia, spre limita lotului, se află clădirile anexe. Gradul de ocupare a parcelei ajunge la circa 40%, semn al densificării progresive a zonei odată cu construirea reședinței familiei Cantacuzino.

Inginerul Ion G. Cantacuzino și familia sa

Casa a fost construită la cererea inginerului Ion G. Cantacuzino (1847-1912), care a studiat la Școala Centrală Tehnică din Paris. Era fiul lui George Cantacuzino și al Elenei, născută Florescu, iar pe linie paternă descindea din domnitorul Șerban Cantacuzino (1679-1689). A fost, pentru o perioadă, inginerul orașului București; în această calitate, în 1874, a fost solicitat să verifice posibilitatea tranzacționării unui teren aflat în proprietatea Comunei București, aflat în legătură cu intenții urbanistice privind zona. În 1879 s-a înscris în condica Casei de Pensii, cu drept la o pensie lunară de șase sute șaptesprezece lei.

Ion G. Cantacuzino s-a căsătorit de două ori. Prima soție, Elena Warthiadi (1853-1907), i-a dăruit trei fii — George, Șerban și Ion — și două fiice; în publicații mondene ale epocii, precum Almanach du High Life, apare menționată sub numele Zoe Cantacuzène née Warthiadi. A doua soție, Maria Fălcoianu (1866-1908), i-a născut un fiu, Mircea, și trei fiice. Inginerul a locuit în casa de pe strada Dionisie Lupu aproape în permanență, împreună cu soțiile sale succesive, până la moartea sa, în 1912.

Casa devine reședința familiei Cantacuzino

Adresa apare consemnată în publicațiile mondene și administrative ale vremii. Almanach du High Life îl menționează, începând cu anul 1892, pe „Cantacuzène Jean et M-me Zoe Cantacuzène née Warthiadi, rue Dionisie Lupu 70”, iar Anuarul Bucureștilor din 1892-1893 îl înregistrează pe „Cantacuzino G.I. ing., Dionisie Lupu 70”. În 1900 și 1902, Ion Cantacuzino este consemnat ca retras la Călimănești, separat de Zoe Cantacuzène, care locuia la altă adresă; în 1908 revine în str. Dionisie Lupu nr. 70, alături de a doua soție, Maria Fălcoianu. După moartea inginerului Ion G. Cantacuzino, în 1912, imobilul rămâne în proprietatea urmașilor săi, fiind administrat, și probabil folosit, în principal de fiul cel mare, George Cantacuzino. Dovadă a acestei administrări sunt cererile depuse la Primăria Bucureștilor pentru autorizarea modificării clădirilor anexe, semnate exclusiv de acesta. Familia Cantacuzino rămâne proprietara casei până în 1926, când moștenitorii decid vânzarea imobilului.

Etapele de construcție și transformări

Construirea casei principale (1889-1892)

Clădirea principală a fost construită între 1889 și 1892, la cererea proprietarului, inginerul Ion G. Cantacuzino, sub forma unei vile cu subsol, parter, un etaj și mansardă. În absența autorizației de construcție și a planurilor aferente, autorul proiectului nu a putut fi identificat; calitatea expresiei arhitecturale indică însă implicarea unui arhitect profesionist. Clădirea, gândită ca un hotel particular — termen folosit la epocă pentru reședința urbană unifamilială de reprezentare —, a fost amplasată retrasă de la stradă, pe limita de nord a parcelei. Intrarea principală, situată pe latura de vest, spre strada Dionisie, era marcată prin dispunerea traveei centrale în decroș. Planurile cadastrale indică și existența unei ieșiri secundare pe latura de est, spre spațiul din spatele clădirii, probabil parțial ocupat de grădină. În aceeași perioadă a fost ridicată și prima clădire anexă, notată B I, de formă poligonală neregulată, dispusă pe fundul de est al lotului, fără a-l ocupa în întregime.

Refacerea interioarelor și primele completări (circa 1900-1918)

În jurul anului 1900 a avut loc, probabil, o refacere parțială a interioarelor casei, intervenție care ar explica prezența unor forme inspirate din expresia stilistică a curentului Art Nouveau, vizibile în decorația de interior. Modificările nu au afectat expresia arhitecturală a exteriorului clădirii. La o dată neprecizată, consemnată în planul cadastral din 1911, au fost adăugate noi încăperi în completarea anexelor existente, iar în 1913 proprietarul G. Cantacuzino a solicitat Primăriei autorizarea unui „coteț de zid învelit cu tablă sau eternit”, destinat păsărilor din curte.

Schița planului de situație din 1913 arată amplificarea clădirilor anexe, ajunse la o formă de U cu brațe inegale, dispuse pe limita lotului spre est, nord și, parțial, vest, cu păstrarea unui spațiu de acces în curtea funcțională; zona anexelor este separată clar de restul grădinii. În 1918, autorizația nr. 4550, eliberată pe numele inginerului A. Bacalu, permite construirea, în fundul curții, a „unei camere de zid și acoperită cu metal”; planul de situație o descrie drept „odaie pentru o vacă”, alăturată celorlalte spații anexă existente — două grajduri, o magazie și o locuință de serviciu.

Transformarea anexelor sub Societatea Lupeni (1926) și completările ulterioare

În 1926, noul proprietar, Societatea Lupeni, solicită Primăriei autorizarea lucrărilor de „transformare a dependințelor cu suprapunere de etaj”. Planurile sunt realizate de arhitectul Ion Ionescu. Documentația de autorizare precizează condițiile intervenției: construcția este retrasă din aliniere, în legătură cu un corp retras existent; pe proprietate mai există o construcție cu parter și etaj; clădirile vecine au regim de parter și subsol, respectiv parter; iar strada dispune de apă, canalizare, gaz, pavaj din piatră cubică și trotuare din bazalt. Autorizația nr. 185 D, eliberată la 24 august 1926, aprobă reparațiile radicale și suprapunerea unui etaj, pentru o suprafață de 105 metri pătrați.

Practic, este refăcut întregul corp al anexelor situat pe fundul de lot spre est, legat de corpul în formă de L dinspre nord-vest. Clădirea rezultată, cu regim de parter și un etaj, cuprinde la parter trei garaje, un atelier de reparații și un depozit, cu acces la etaj, unde se aflau locuințe destinate probabil personalului de serviciu; fațada este simplă și funcțională, fără raportare la clădirea principală. După 1950, pe latura de nord, între vechiul corp al anexelor și clădirea principală, a mai fost adăugat un corp secundar, cu regim de parter, conceput strict funcțional și fără legătură arhitecturală cu corpurile existente; construcția a distrus parțial grădina și a anulat spațiul de protecție vizuală a clădirii principale.

Arhitectura și decorația interioară

Fațadele corpului principal

Fațada principală, orientată spre vest, către strada Dionisie Lupu, a păstrat raportul plin-gol și dispunerea modenaturii originale. Compoziția, concepută într-un limbaj eclectic și sobru, cu dominantă neoclasică, este caracteristică arhitecturii de reprezentare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: ferestrele sunt încadrate de semipilaștri încastrați, decorați în partea superioară cu caneluri, cu profile orizontale deasupra și panouri decorative sau balustrade sub fiecare gol; o cornișă cu denticuli susține, continuu, acoperișul de tip imperial pe toate laturile clădirii. Intrarea principală este marcată printr-o travee centrală dispusă la parter în decroș accentuat, flancată de o coloană și un pilastru cu capiteluri simple, de inspirație dorică.

Accesul se face pe trepte de marmură, printr-o ușă de fier forjat cu geam bogat ornat, care continuă deasupra copertinei într-o suprafață vitrată amplă. La etaj, decroșul se reduce, lăsând loc unei terase deschise, deasupra intrării și a vestibulului, mărginită de balustrade asemănătoare celor de la ferestrele etajului; la nivelul acoperișului, pe axul intrării, se află o lucarnă terminată cu un fronton în arc supralărgit. Fațada secundară, spre sud, reia travea centrală în decroș ușor și ritmul golurilor de pe fațada principală, iar cea spre est reia jocul de volume, cu o fereastră mai amplă și un corp secundar la parter, probabil inițial o seră, prin care se face ieșirea spre grădină. Latura de nord se încheie cu un calcan dispus pe limita de proprietate.

Planul (partiul) și scara principală

Planul clădirii s-a păstrat, în cea mai mare parte, nemodificat față de cel inițial: parterul este integral original, iar etajul păstrat parțial; singurele modificări, nesemnificative, privesc mansarda, adaptată din necesități funcționale. Succesiunea spațiilor de la intrare este remarcabilă: un vestibul mic, cu o ușă-glasvand asemănătoare celei de la intrarea principală, deschide către un vestibul mare, dominat de o scară monumentală centrală; o arcadă amplă permite perceperea spațiului holului de la intrare, iar camera de reprezentare este despărțită de hol printr-un glasvand. Scara principală este plasată pe latura holului, soluție ce permite diversificarea spațialității acestuia fără a afecta vizual succesiunea principală a spațiilor, care rămân dominante în percepția interiorului. Această organizare — vestibul, hol central, scară monumentală și cameră de reprezentare — este caracteristică reședințelor urbane de calitate de la sfârșitul secolului al XIX-lea și reflectă intenția de a marca, încă de la intrare, statutul social al proprietarului.

Decorația interioară

Vestibulul păstrează glasvandul mare din geam-cristal, scările de marmură și balustrada de fier forjat, elemente care continuă expresia decorativă a intrării, alături de o decorație în stuc ce pune în valoare spațiul. Holul central prezintă elemente de decorație în stuc pe pereții laterali și pe tavan, reluate și în încadramentul ușilor. Scara principală, din lemn, cu balustri fasonați, este flancată de pereți decorați cu elemente în stuc montate în cadrul unor panouri, cu o scafă cu decor vegetal și un luminator; scara secundară, tot din lemn, cu balustradă din fier forjat, are un tratament decorativ mai simplu decât cel al vestibulului.

Camerele reprezentative de la parter păstrează rozetele centrale ale plafoanelor, stucatura decorativă cu motive vegetale a scafelor și panouri cu încadramente decorative sau tratare specială a colțurilor pereților. Ansamblul decorativ interior, păstrat în mare parte, susține evaluarea corpului principal drept o clădire semnificativă pentru tipul de locuință unifamilială de calitate din București, prin dispunerea spațiilor plecând de la un spațiu central, tratarea diferențiată a spațiilor interioare în funcție de importanța lor și păstrarea elementelor decorative ale spațiilor de reprezentare.

Proprietarii succesivi și statutul de monument istoric

De la familia Cantacuzino la Societatea Lupeni și Societatea Petroșani (1926-1948)

În 1926, moștenitorii inginerului Ion G. Cantacuzino vând imobilul din strada Dionisie nr. 68 (numerotat anterior 70) Societății Lupeni, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 15778 din 1 iunie 1926 și transcris sub nr. 6846/1926. În 1933, Societatea Lupeni fuzionează cu Societatea Petroșani, conform actului de fuziune publicat în Monitorul Oficial nr. 133 din 12 iunie 1933, sub denumirea de Societatea H.R. Petroșani pentru exploatarea minelor de cărbuni, care devine, de drept, noua proprietară a imobilului. În 1940, potrivit documentelor Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare în București, Societatea H.R. Petroșani deținea „teren cu casă compusă din subsol, parter și etaj cu trei apartamente, garaje și un atelier”, pe o suprafață de 1.270 mp. Această descriere confirmă configurația imobilului rezultată în urma transformărilor din 1926 — clădirea principală, folosită probabil ca locuință cu mai multe apartamente, alături de corpul de anexe reamenajat cu garaje și atelier.

Naționalizarea și regimul actual

În urma naționalizării din 1948, Societatea Petroșani dispare, iar activele sale, inclusiv imobilul din strada Dionisie Lupu nr. 68, trec în proprietatea statului. Imobilul este dat în administrarea Întreprinderii de metale rare, care îl folosește drept sediu central. În prezent, proprietatea imobilului revine Companiei Naționale a Uraniului S.A., succesoarea instituțională a acesteia. Funcțiunea imobilului s-a schimbat, de asemenea, odată cu trecerea în proprietatea statului: corpul principal A, gândit inițial ca locuință unifamilială, a fost transformat funcțional în clădire de birouri, păstrându-și însă structura și decorația originale. Corpurile secundare B1 și B2, foste anexe gospodărești, au fost, la rândul lor, adaptate parțial la funcțiuni de birouri și dependințe, fără legătură arhitecturală cu clădirea principală.

Statutul de monument istoric

Conform Listei Monumentelor Istorice a Municipiului București (LMI 2004), emisă prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004 și publicată în Monitorul Oficial nr. 646 bis din 16 iulie 2004, imobilul din strada Dionisie Lupu nr. 68 este clasat la grupa B, categoria monumentelor de arhitectură de importanță locală, cu numărul unic de inventar B-II-m-B 18109. Lista îl înregistrează sub denumirea „Casa Averescu”, atribuire eronată: imobilul nu a aparținut și nu a fost folosit niciodată de familia generalului Alexandru Averescu, care a locuit pe strada Colței nr. 21, imobil astăzi dispărut.

Eroarea de listă provine, probabil, dintr-o confuzie cu imobilul de la numărul 72 de pe aceeași stradă, fostul Cămin pentru studente „Spiru Haret”, aflat sub patronajul soției generalului Averescu, Clotilde Averescu. Imobilul de la numărul 72 a fost, de fapt, proprietatea arhitectului Ion I. Rosnovanu, care l-a proiectat în 1884. Studiul istoric de referință propune menținerea în LMI, la grupa B, a corpului principal A al Casei Ing. I.G. Cantacuzino, considerat monument de arhitectură prin refuncționalizare fără distrugerea valorilor originale, și excluderea din listă a corpurilor secundare B1 și B2, considerate lipsite de calitățile care ar justifica statutul de monument istoric.

Personaje

- Ion G. Cantacuzino (1847-1912) — inginer, absolvent al Școlii Centrale Tehnice din Paris, descendent al domnitorului Șerban Cantacuzino; a construit, între 1889 și 1892, casa de pe strada Dionisie Lupu, unde a locuit până la moartea sa, alături de cele două soții succesive, Elena Warthiadi și Maria Fălcoianu; a fost, pentru o perioadă, inginerul orașului București.
- George Cantacuzino — fiul cel mare al inginerului Ion G. Cantacuzino; a administrat imobilul după moartea tatălui său, fiind semnatarul cererilor depuse la Primăria Bucureștilor pentru autorizarea modificării clădirilor anexe.
- Ion Ionescu — arhitect, autor al planurilor de transformare a corpului de anexe al casei, realizate în 1926 pentru Societatea Lupeni, noua proprietară a imobilului.

*

Dionisie Lupu Nr. 68: Casa G. Cantacuzino/dr. Ion G. Cantacuzino; 1884 arh. Paul Gottereau / 1905 transformare casă, anexă în curte, arh. Oscar Maugsch / 1918 staul vacă în curte, arh. Paul Cristinel, ing. A. Bacalu (Oana Marinache - ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019) În sinteza dr. Alexandru Popescu referitoare la case de militari, la aceeași adresă figurează Casa Averescu, sf. sec. XIX. Alexandru Averescu (1859-1938), mareşal al României, comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru în trei cabinete separate, membru de onoare al Academiei Române. Casa Ing. J. C. Cantacuzino (Str. Dionisie Lupu nr. 68), construita la 1882 de arh. Paul GOTTEREAU este transformata în 1905 de O. MAUGSCH (care extinde si corpul din spate, care fusese construit ante 1899); acelasi corp din spate este supraînaltat 1926 de arh. I. IONESCU; ultima lucrare cunoscuta este cea din 1918 (arh. P. CRISTINEL), si anume o camera pentru a adaposti vaca. (studiu istoric)

Referințe:

- Dionisie Lupu 68 studiu istoric (Cezara Mucenic)
- Cezara Mucenic, Studiu istoric. Imobil din strada Dionisie Lupu nr. 68, Casa Ing. I.G. Cantacuzino, București, 2006
- Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex, București, 1997
- 25 februarie 1769 - S-a născut... viitorul mitropolit Dionisie Lupu (Basilica.ro)
- Viața zidurilor de pe Strada Dionisie Lupu (feeder.ro)
- ArhiTur - Strada Dionisie Lupu și împrejurimi (Patrimonescu)
- Str. Tudor Arghezi nr. 32 (Case de muzicieni)
- Casa Colonel N. Costescu, Dionisie Lupu 40 (INDEX)
- Studiu istoric de fundamentare, zona protejată nr. 34 - Pitar Moș, definirea regimului tehnic al construcțiilor supuse autorizării (UAIM/Quattro Design) - mențiune "B-II-m-B-19109 Casa Averescu Str. Lupu Dionisie 68, S1, sf. sec. XIX"
- Oana Marinache, Paul Gottereau, un regal în arhitectură. Editura Istoria Artei, 2017
- Oana Marinache, ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019
- Oameni care au construit Bucureștiul: Paul Gottereau
- Buildings by Paul Gottereau (Wikimedia Commons)
- Paul Gottereau - comentariu critic
- Paul Gottereau - critical review
- Paul Gottereau - București (Arhiva de Arhitectură)
- Arhitecti francezi care au lucrat in Romania in epoca moderna
- Casele Bucureştilor (XVIII). Militari (dr. Alexandru Popescu, Ziarul Financiar)

Septembrie 2023:

## Specialiști
**Arhitectură:** Paul Gottereau; Oscar Maugsch (transformare casă, anexă în curte, 1905); Paul Jean Cristinel (staul vacă în curte, 1918); Ion Ionescu (extindere corp în spate, 1926)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/dionisie-lupu-68