# Palatul Voievodal Curtea Veche

Adresă: Str. Franceza nr. 25-31, Sector 3, Cartierul Centrul Vechi (turistic), București
An construcție: 1400
Tip ansamblu: Monumente
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Curtea Veche din București, situată pe Strada Franceză nr. 25–31, în Centrul Vechi, reprezintă ansamblul istoric al fostei Curți Domnești, întemeiat în secolul al XV-lea și dezvoltat în timpul domniei lui Vlad Țepeș, fiind ulterior reședința principală a domnitorilor Țării Românești; complexul include ruinele palatului, Biserica Curtea Veche (Sf. Anton) și vestigii arheologice ce ilustrează evoluția urbană și politică a Bucureștiului medieval.

## Articol
Curtea Veche din București - Palatul Voievodal

Ansamblul cunoscut sub denumirea de Curtea Veche — sau, în forma sa completă, Palatul Voievodal Curtea Veche — reprezintă cel mai vechi monument medieval al Bucureștiului și principalul sit de patrimoniu al capitalei României. Adresa oficială a obiectivului este strada Franceză nr. 21–23, sectorul 3, municipiul București. Complexul este amplasat în inima Centrului Istoric al orașului, într-o zonă delimitată de străzile Covaci la nord, Franceză la sud, Şelari la vest și de bulevardul Ion C. Brătianu la est, în imediata vecinătate a Hanului lui Manuc, a Pieței Sfântul Anton și a Pieței Unirii. Denumirea de Curtea Veche a intrat în uzul documentar începând cu anul 1780, când un act oficial făcea referire la un teren aflat la poarta de sus a Curții Domnești cei vechi — denumire apărută ca urmare a construirii, de către Alexandru Ipsilanti, a unei noi reședințe voievodale pe Dealul Spirii, numită Curtea Nouă. Anterior acestei distincții, complexul era referit simplu drept Curtea Domnească a Bucureștilor, reședință principală a voievozilor țării Românești timp de aproape trei secole și jumătate.

Statut juridic și clasificare în Lista Monumentelor Istorice

Ansamblul Curtea Veche este clasat în Lista Monumentelor Istorice (LMI) din România, în categoria monumentelor de importanță națională, grupa valorică A — cea mai înaltă treaptă de protecție prevăzută de Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Ansamblul Centrului Istoric al Bucureștiului, din care face parte integrală Curtea Veche, este înscris în LMI cu codul B-II-s-A-17909, la numărul curent 187. Palatul Voievodal propriu-zis, cu ruinele sale și cu biserica Buna Vestire — Sfântul Anton, figurează separat cu codul B-I-m-A-17895, în categoria I, care cuprinde monumentele istorice de valoare națională excepțională. Clasarea Curții Vechi la nivelul grupei valorice A reflectă recunoașterea oficială a unicității sale în peisajul patrimoniului urban românesc: este singurul monument medieval de această anvergură păstrat pe teritoriul capitalei și una dintre cele mai vechi construcții cu continuitate documentată din întregul spațiu al Munteniei. Orice intervenție asupra sa — consolidare, restaurare, modificare a peisajului construit înconjurător — este supusă regimului special de avizare al Ministerului Culturii și al Institutului Național al Patrimoniului.

Proprietar și administrator

Proprietatea asupra terenului și a construcțiilor aparține municipiului București, în calitate de unitate administrativ-teritorială. Administrarea efectivă a complexului revine Muzeului Municipiului București (MMB), instituție publică subordonată Consiliului General al Municipiului București, cu sediul în Palatul Suțu din Calea Victoriei nr. 12. În cadrul MMB, obiectivul funcționează sub denumirea de Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche și este gestionat prin Biroul de Arheologie al instituției, care asigură atât supravegherea sitului, cât și continuarea cercetărilor de teren. Complexul a fost amenajat ca muzeu în aer liber în perioada 1969–1974 și a funcționat ca atare până la 18 noiembrie 2015, când a fost închis publicului în vederea efectuării unor lucrări de consolidare și restaurare.

Lucrările de consolidare au fost încredințate Companiei Municipale Consolidări S.A., înființată în 2017, care a primit autorizație de construire și ordin de începere a lucrărilor în prima jumătate a anului 2018. Șantierul a fost ulterior abandonat ca urmare a intrării în dificultate financiară a companiei, astfel că, începând cu iarna anului 2020, complexul se află într-un stadiu avansat de degradare. Potrivit evaluărilor arhivate de Muzeul Municipiului București, complexul este format din cinci corpuri de clădire, pentru care a fost realizată o expertiză tehnică în 2014 și un proiect tehnic de restaurare în 2016 de către firma Polarh Design S.R.L. Situația de facto a administrării rămâne neclară la data redactării prezentei documentații (2025–2026), obiectivul nefiind redeschis publicului.

Localizare geografică și repere urbane

Din punct de vedere geografic, Curtea Veche se situează pe malul stâng al râului Dâmbovița, la o distanță de aproximativ 300 de metri de cursul actual al acestuia, reglat și canalizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Amplasamentul se găsește la intersecția a două axe istorice majore ale orașului: Ulița Mare — corespunzând aproximativ traseului actual al străzilor Lipscani și Covaci — care lega Curtea Domnească de zona comercială medievală, și Podul Mogoșoaiei — actualul bulevard Calea Victoriei — care constituia artera principală nord-sud a Bucureștilor premodern. Față de Piața Unirii, cel mai important nod urban din zona centrală a capitalei actuale, Curtea Veche se găsește la circa 350 de metri spre nord-est.

Dintre reperele urbane învecinate cu relevanță patrimonială, cel mai apropiat este Hanul lui Manuc (Hanul Manuc-bei), construit în 1808 de către Manuc-bei Mirzaian pe locul unde existaseră anterior structuri din incinta fostei Curți Domnești, inclusiv Casa Zapciilor. Tot în proximitate se găsesc Biserica Stavropoleos (1724–1730), una dintre capodoperele stilului brâncovenesc târziu, și Banca Națională a României, construită între 1883 și 1890 după planurile arhitectului Cassien Bernard. Accesul pietonal principal la fostul muzeu se realizează dinspre strada Franceză, iar accesul secundar dinspre strada Covaci. Cea mai apropiată stație de metrou este Piața Unirii, deservită de liniile M1, M2 și M3.

Perimetrul istoric și cel actual al ansamblului

Perimetrul ocupat de Curtea Domnească a variat considerabil de-a lungul istoriei sale, atingând dimensiunile maxime în epoca brâncovenească (1688–1714), când suprafața totală a palatului și a grădinilor însumate se ridica la aproximativ 25.000 de metri pătrați. În acea perioadă, incinta era delimitată, la sud, de cursul Dâmboviței, la vest de viitoarele străzi Smârdan și Şelari, la nord de artera comercială Lipscani, iar la est de actualul bulevard Ion C. Brătianu. Această suprafață corespunde unui patrulater neregulat ce înglobează astăzi o parte semnificativă din centrul istoric al Bucureștiului.

Vânzarea la mezat a loturilor fostei Curți Domnești, inițiată de domnitorul Constantin Hangherli în 1798, a redus treptat perimetrul protejat la suprafața actuală a sitului muzeal, delimitată de strada Franceză (la sud), strada Covaci (la nord) și strada Șelari (la vest). Suprafața actuală a sitului este de aproximativ 4.500 de metri pătrați și cuprinde ruinele Palatului Voievodal propriu-zis, inclusiv subsolurile boltite originale, fosta Baie turcească, curtea interioară și biserica Buna Vestire — Sfântul Anton, singura clădire din întregul complex care a supraviețuit intact de la ridicarea sa în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Amplasarea în cadrul Centrului Istoric al Bucureștiului

Curtea Veche este așezată în sectorul 3 al municipiului București, în perimetrul Centrului Istoric, o zonă cu o suprafață de aproximativ 0,50 km², situată la extremitatea vestică a acestui sector. Centrul Istoric al Bucureștiului este delimitat, în linii mari, de bulevardul Regina Elisabeta la nord, bulevardul Carol I la nord-est, bulevardul Hristo Botev și bulevardul Corneliu Coposu la est, bulevardul Ion C. Brătianu la est și vest, strada Halelor la sud-est, Splaiul Independenței la sud și Calea Victoriei la vest. În cadrul acestui perimetru, Curtea Veche ocupă o poziție central-sudică, aflată în apropierea Splaiului Independenței — adică a traseului canalizării Dâmboviței — și la intersecția mai multor artere cu rădăcini medievale.

Ansamblul Centrului Istoric este înscris în Lista Monumentelor Istorice 2010, Municipiul București, la numărul curent 187, cu codul B-II-s-A-17909. El cuprinde 48 de străzi, trei intrări principale, trei pasaje și cinci piețe sau piațete, în incinta cărora se găsesc numeroase monumente istorice individuale, între care Curtea Veche este cel mai vechi și mai important. Zona a început să se constituie ca nucleu urban în jurul anului 1600, odată cu deschiderea primelor hanuri și prăvălii în proximitatea Curții Domnești, și a atins maturitatea comercială în secolul al XVII-lea, păstrând până astăzi o tramă stradală care reflectă logica orașului premodern.

Relația cu trama stradală medievală și modernă

Trama stradală din jurul Curții Vechi este una dintre puținele zone ale Bucureștiului în care structura medievală a supraviețuit intervențiilor urbanistice moderne și, parțial, demolărilor sistematice din epoca comunistă. Curtea Veche se articulează la două mari axe istorice ale orașului. Prima este axa est-vest reprezentată de Ulița Mare sau Ulița Cea Mare — azi străzile Lipscani, Smârdan, Covaci — care constituia în Evul Mediu principala arteră comercială a Bucureștilor, legând Curtea Domnească de bazarul orașului și de drumurile spre Brașov, Sibiu și Leipzig. A doua este axa nord-sud reprezentată de Podul Mogoșoaiei, pavat în 1692 din porunca lui Constantin Brâncoveanu, astăzi Calea Victoriei, care lega Curtea Domnească de Mănăstirea Mogoșoaia și de reședințele boierilor din nordul orașului.

Cele două axe se intersectau în apropierea curții domnești, configurând un nod urban de o importanță deosebită pentru topografia Bucureștilor medievali. Strada Franceză, care mărginește la sud situl Curții Vechi, este considerată de istoricii orașului cea mai veche arteră din București, pavată cu grinzi de stejar în 1692. Aceasta a purtat de-a lungul timpului mai multe denumiri: Ulița Curții, Ulița cea Domnească sau Ulița Mare (1690), Podul cel Mare din Curtea Veche (1763), Ulița Franțuzească (1789), Ulița Ișlicarilor și Boiangiilor sau Podul Curtea Veche (1804), Ulița Curții Vechi (1854), ulterior Carol I (1867) și 30 Decembrie (1947). Denumirea actuală de strada Franceză a intrat în uz după 1989.

Originea și evoluția străzilor învecinate

Străzile care mărginesc sau se află în proximitatea Curții Vechi își datorează denumirile breslașilor și negustorilor care s-au stabilit în aceste zone, începând cu secolele XV–XVII. Strada Șelari își are numele de la meșterii șelari, confecționeri de hățuri și accesorii pentru cai, care își aveau atelierele pe această arteră. Strada Covaci provine din slavul „kovaci”, însemnând fierari, căci străzile Covaci și Șepcari făceau parte, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, din perimetrul însuși al Curții Domnești, atelierele meseriilor respective funcționând la umbra zidurilor voievodale. Strada Gabroveni își are originea în negustorii din orașul bulgar Gabrovo care comercializau stofe și țesături pe această arteră.

Strada Lipscani, una dintre cele mai cunoscute artere ale Centrului Vechi, exista încă din secolul al XVII-lea sub denumirea de Ulița Lipscanilor, după negustorii care se aprovizionau cu mărfuri din orașul german Leipzig — Lipsca, în denumirea românească a epocii. Pe această arteră, îmbulzită de prăvălii, se găseau oglinzi venețiene, cuțite de Danzig, postavuri de Flandra, ceasornice și tacâmuri de import. În 1930, Lipscani a devenit prima stradă pietonală din zonă. Strada Smârdan, atestată în 1710 sub mai multe denumiri succesive, inclusiv Podul ce merge de la Curtea Veche spre Hanul Șerban Vodă și Ulița Nemțească sau Germană, constituia legătura directă dintre Curtea Veche și hanurile de pe Calea Victoriei. Toate aceste artere reprezintă străzi de breaslă organice, născute din nevoile economice ale târgului medieval, și nu dintr-un plan de urbanism.

Vecinătăți semnificative cu relevanță patrimonială

Hanul lui Manuc (Hanul Manuc-bei) este cel mai semnificativ monument învecinat din punct de vedere al istoriei directe cu Curtea Veche. Ridicat între 1808 și 1810 de către negustorul armean Manuc-bei Mirzaian — născut Emanuel Mrzaian în 1769 la Rusciuk, astăzi Ruse, Bulgaria — hanul ocupă parțial locul pe care se aflaseră, în incinta fostei Curți Domnești, Casa Zapciilor sau Corpul de Gardă, construită sub domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786–1791) și care în 1803 a fost înglobată de către Manuc-bei în viitoarea clădire de han. Hanul funcționează și astăzi ca hotel și restaurant, fiind unul dintre puținele edificii din Centrul Vechi care a păstrat neafectată funcțiunea inițială de loc de cazare și masă.

Tot în zona imediată se găsesc: Biserica Stavropoleos (1724–1730), ridicată de călugărul grec Ioanichie din Trapezunt pe locul unui han, în stil brâncovenesc târziu — una dintre capodoperele arhitecturii românești postbizantine — restaurată după 1904 de către arhitectul Ioan Mincu; Banca Națională a României, construită între 1883 și 1890 după planurile arhitecților francezi Cassien Bernard și Albert Galleron; Palatul CEC, ridicat între 1897 și 1900 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau; și Muzeul Național de Istorie a României, adăpostit în fosta Poștă Centrală, clădire construită între 1894 și 1900 după planurile arhitectului Alexandru Sava. În Piața Sfântului Gheorghe, la numai 250 de metri nord de Curtea Veche, se află amplasat kilometrul zero oficial al României, în apropierea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou.

Evoluția perimetrului de la epoca brâncovenească până în prezent

La epoca de apogeu a Curții Domnești, corespunzătoare domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), incinta reședinței voievodale ocupa o suprafață de aproximativ 25.000 de metri pătrați. Perimetrul său era delimitat, la sud, de cursul Dâmboviței, la vest de viitoarele străzi Smârdan și Șelari, la nord de artera comercială Lipscani și la est de bulevardul Ion C. Brătianu. În cadrul acestui patrulater neregulat se aflau Palatul Voievodal propriu-zis, grădina de plimbare în stil italian, baia turcească, biserica, odăile seimenilor, grajdurile, bucătăriile și toate celelalte construcții anexe care alcătuiau complexul rezidențial al domnitorului. Zona cuprindea, așadar, o bună parte din ceea ce reprezintă astăzi inima comercială și culturală a Centrului Istoric.

Reducerea progresivă a perimetrului a început odată cu vânzarea la mezat a loturilor Curții Domnești, inițiată în 1798 de către domnitorul Constantin Hangherli, care își propunea să finanțeze repararea noii reședințe de pe Dealul Spirii. În urma acestei parcelări, pe locul fostei curți au apărut treptat străzi noi și cartiere moderne, între care actuala stradă Soarelui, care trecea chiar peste zidurile beciurilor ruinate ale palatului, ieșite la iveală ulterior în urma săpăturilor din 1953. Situl muzeal actual, delimitat de străzile Franceză la sud, Covaci la nord, Șelari la vest și Iuliu Maniu la est, nu reprezintă decât o fracțiune — de ordinul a 4.500 mp — din perimetrul istoric maxim al Curții Domnești, rămasă intactă ca urmare a prezenței bisericii, singura construcție care a continuat să funcționeze fără întrerupere după dezafectarea palatului.

Lucrările de reabilitare a Centrului Istoric au început să reconfigureze treptat zona începând cu anii 2000, prin refacerea pavajelor, reabilitarea fațadelor și pietonalizarea unor străzi. În prezent, Centrul Vechi al Bucureștiului este o destinație turistică activă, străbătută zilnic de mii de vizitatori români și străini, care continuă să atragă prin potențialul său patrimonial, deși Curtea Veche în sine rămâne închisă publicului de la finele anului 2015. Paradoxal, cel mai important monument al acestei zone — situl din care își trage originea însuși orașul — este singurul care nu poate fi vizitat, fie el și parțial, de către turiștii interesați de istoria Bucureștiului medieval.

Istoricul construcției: etape de edificare

Etapa I — Fortăreața din secolul al XIV-lea (a doua jumătate a sec. XIV — prima jumătate a sec. XV)

Cercetările arheologice desfășurate începând cu 1953 și aprofundate în campania sistematică din 1967–1972 au scos la iveală, în subsolul Palatului Voievodal, urmele celei mai vechi construcții ridicate pe acest teren — o fortăreață de plan patrulater, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Fundațiile acestei construcții, vizibile și astăzi în cadrul sitului muzeal, au fost realizate din cărămidă, cu blocuri de piatră la colțuri, și înconjoară o suprafață de aproximativ 160 de metri pătrați. Un șanț de apărare lat de peste doi metri împrejmuia incinta. Datarea a fost stabilită pe baza fragmentelor ceramice descoperite în umplutura șanțului, similare cu ceramica atribuită secolului al XIV-lea identificată la Măicănești, lângă Colentina, asociată cu monede ale lui Mircea cel Bătrân. Această primă fortăreață dovedește că, în ultimele decenii ale veacului al XIV-lea, pe malul Dâmboviței exista deja un punct întărit, îndeplinind probabil un rol de protecție a caravanelor comerciale care tranzitau zona.

Unii istorici au pus în legătură această construcție cu Cetatea Dâmboviței menționată de cronica lui Ion de Târnave în contextul expediției maghiare conduse de voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, în 1368. Disputa istoriografică privind localizarea exactă a cetății respective rămâne deschisă, însă descoperirile de la Curtea Veche susțin existența unei fortărețe în această zonă cel târziu la cumpăna dintre secolele XIV și XV. Potrivit cercetărilor arheologice, fortăreața a fost distrusă violent la începutul sau în prima jumătate a secolului al XV-lea: fundațiile cetății din veacul următor au fost ridicate la o cotă superioară față de fundațiile construcției din secolul al XIV-lea, iar șanțul de apărare al acesteia din urmă prezintă o astupare progresivă, cu bolovani de râu de tipul celor folosiți ulterior la ridicarea cetății lui Vlad Țepeș. Din prima construcție s-a recuperat în integritate doar peretele de pe latura de vest, care a fost refolosit în alcătuirea noii cetăți.

Etapa II — Cetatea lui Vlad Țepeș (1458–1462) și reconstrucția lui Laiotă Basarab (1476–1480)

A doua etapă majoră de construcție pe acest teren este legată de domnia lui Vlad III, voievodul Țării Românești supranumit Țepeș sau Dracula, care a ridicat la București o cetate nouă, edificată între 1458 și 1459 pe ruinele fortăreței de secol XIV, pe care nu i-a mai urmat conturul. Atestarea documentară directă este oferită de două acte emise din cancelaria voievodului: un document în latină din 13 iunie 1458, dat din zona actualului București, și un document în slavonă din 20 septembrie 1459 — considerat astăzi ziua de naștere a Capitalei — în care apare pentru prima dată denumirea de București și se face referire expresă la cetatea voievodului ca reședință princeps. Cetatea construită de Vlad Țepeș ocupa o suprafață de aproximativ 700 de metri pătrați, avea plan dreptunghiular și a fost ridicată din bolovani de râu aduși din apa Teleajenului. Ea se înfățișa ca o construcție cu subsoluri mult înălțate, cu parter dotat cu încăperi pe toate cele patru laturi și cu o curte interioară, cu accesul principal pe latura de sud.

Cetatea a suferit pagube semnificative în urma conflictelor militare din anii 1473 și 1476 — campaniile lui Ștefan cel Mare al Moldovei împotriva lui Radu cel Frumos și Basarab Laiotă cel Bătrân — care au vizat de fiecare dată cucerirea și ocuparea Bucureștilor. Latura de nord a cetății a suferit cel mai mult, impunând refacerea zidului pe această parte. Reconstrucția a fost inițiată de Laiotă Basarab, între 1476 și 1480, edificând ceea ce documentele epocii denumesc Cetatea Nouă sau Castro Novo. În noua configurație, suprafața cetății a crescut la aproximativ 900 de metri pătrați, menținând planul și curtea interioară ale construcției precedente. Un document din 18 ianuarie 1480 emis de Basarab cel Tânăr Țepeluș consemnează că actul a fost redactat în noua Cetate de scaun București, confirmând că reședința voievodală își continua activitatea în această zonă. Urmele celor două etape de construcție sunt distincte stratigrafic și pot fi urmărite în subsolurile palatului, unde zidăria din bolovani de râu specifică cetății lui Vlad Țepeș este suprapusă sau flancată de zidul reconstructiv al lui Laiotă Basarab.

Etapa III — Palatul voievodal al lui Mircea Ciobanul și Pătrașcu cel Bun (1545–1559)

La mijlocul secolului al XVI-lea, Mircea Ciobanul — fiul lui Radu cel Mare, supranumit astfel deoarece înainte de domnie se îndeletnicise cu negoțul de oi — a urcat pe tron în 1545 cu sprijin otoman și a ales Bucureștiul ca reședință statornică, simțindu-se mai în siguranță față de boierii cu care intrase în conflict și care se refugiaseră în Transilvania. Moștenind un ansamblu rezidențial care nu mai corespundea standardelor epocii, Mircea Ciobanul a renunțat complet la planul cetăților precedente și a construit un palat voievodal nou, cu subsoluri vaste, orientate pe direcția est-vest, al căror tavan era alcătuit din bolți semicilindrice sprijinite pe arce dublouri, descărcate pe stâlpi cruciformi. Bolțile subsolului, care ating înălțimea de cinci metri, au fost realizate exclusiv din cărămidă. Restul zidurilor care alcătuiau Palatul Voievodal au fost ridicate din piatră, bolovani de râu, cărămidă, dale de piatră și blocuri de piatră fațetată. La suprafața construcției sale s-a ridicat o Curte Domnească împrejmuită cu trunchiuri mari de stejar, conform mărturiei cronicarului sas Hieronim Ostermayer (1545), confirmată și de juristul parizian Pierre Lescalopier, aflat la București în 1574, care descria zidurile ca fiind construite din trunchiuri groase de copaci înfipte în pământ.

Tot în vremea lui Mircea Ciobanul — mai exact în prima jumătate a celei de-a doua sale domnii, între 1558 și 1559 — a fost ridicată Biserica Domnească cu hramul Buna Vestire, astăzi denumită popular biserica Curtea Veche sau biserica Sfântul Anton. Aceasta este considerată cel mai vechi lăcaș de cult din București păstrat în forma sa originară. Inscripția pisaniei din 1715, aflată deasupra intrării, confirmă ctitoria lui Mircea Ciobanul și adăugirile fiilor săi, Pătrașcu Vodă, Radu și Mircea cel Tânăr. În vremea lui Pătrașcu cel Bun (1554–1557) palatul voievodal a primit o completare importantă: o casă domnească a fost adăugată dincolo de extinderea realizată anterior de Laiotă Basarab. Această casă se situa la nord de palatul lui Mircea Ciobanul, ocupând o zonă care în planul din 1791, al locotenentului Ferdinand Ernst, apărea figurată ca o construcție distinctă, cu curte interioară separată. Descrierile contemporanilor — inclusiv cea a arhidiaconului Paul din Alep, însoțitor al patriarhului Macarie al Antiohiei, care vizitase Curtea Veche la mijlocul secolului al XVII-lea — vorbesc despre un edificiu elegant, cu un aspect mult mai plăcut și mai vesel decât curtea din Târgoviște.

Etapa IV — Intervențiile din secolele XVI–XVII: Matei Basarab, Grigore Ghica, Gheorghe Duca și Șerban Cantacuzino

În intervalul cuprins între sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui de-al XVIII-lea, Curtea Veche a cunoscut o serie de intervenții succesive, impuse în principal de distrugerile provocate de incendii, cutremure și conflicte militare. Arsă de trupele lui Sinan Pașa în 1595, cu prilejul devastării Bucureștilor, și afectată în iarna anului 1611 de invazia oștilor lui Gabriel Bathori, principele Transilvaniei, curtea a ajuns, la venirea pe tron a lui Matei Basarab în 1632, în pragul ruinării totale. Cronica vremii consemnează că palatul era în 1631 dărăpănat, cu zidurile slăbite din pricina vechimii și a deselor schimbări de domni, iar în 1640, misionarul catolic Deodot Baksić constata că palatul nu era de loc frumos și aproape dărăpănat. Matei Basarab (1632–1654) a dispus rezidirea completă a curții, utilizând pentru prima dată în această zonă meșteri din Brașov, solicitați printr-un act scris din 25 mai 1458, și a realizat lucrări de consolidare a structurii existente, adăugând noi ziduri de cărămidă la porțiunile degradate. Cronica lui Paul din Alep, redactată după vizita din 1656, descria palatul rezidit ca uimitor de elegant, cu un aspect mult mai plăcut decât curtea din Târgoviște.

Grigore Ghica (1660–1664) a continuat refacerile, ridicând un paraclis în incinta curții și construind clopotnița Bisericii Buna Vestire. Sub Gheorghe Duca (1673–1678), al cărui ispravnic de lucrări era logofătul Șerban Cantacuzino — viitorul domn —, a fost ridicat un palat distinct la nord de palatul lui Mircea Ciobanul, la circa 11 metri de acesta, cu fundații din cărămizi de 30 x 13,5 x 3 cm și zidărie solidă, descoperit ulterior de săpăturile din 1967–1972 și conservat în forma sa subterană în cadrul sitului muzeal de astăzi. Cercetările arheologice au stabilit că Palatul Gheorghe Duca nu a avut o existență prea lungă: avariat de un incendiu la începutul secolului al XVIII-lea, unele dintre camerele sale au fost abandonate definitiv, la dărăpănarea lui contribuind și cutremurul care a fisurat fundațiile puțin adânci, puse pe un teren instabil. Sub Șerban Cantacuzino (1678–1688), curtea a primit noi înfrumusețări: a fost restructurat spațiul construit din secolul al XV-lea, cuprins între zidul cetății lui Vlad Țepeș și casele lui Pătrașcu cel Bun, și a fost ridicată și pictată Spătăria cu stele — denumită ulterior Spătăria Mică sau Camera cu Lunete —, o încăpere boltită cu un cilindru cu penetrații, ale cărei pereți erau decorați cu stele aurii. Tot atunci, la sud de casele lui Pătrașcu cel Bun, s-a mai ridicat o încăpere din care au rămas numai fundațiile.

Etapa V — Apogeul brâncovenesc (1688–1714): reconstrucție, extindere, rafinament

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714) reprezintă perioada de maximă strălucire a Curții Vechi și singura etapă în care complexul rezidențial a atins dimensiunile și rafinamentul unui palat european de rang princiar. Brâncoveanu a inițiat, la scurt timp după urcarea pe tron, o campanie amplă de reconstrucție și embellissement a Curții Voievodale, în care au fost implicate cele mai bune bresle și cei mai talentați meșteri ai epocii. Palatul propriu-zis a primit o scară monumentală din marmură la intrare, o sală a tronului — numită Divanul Mare, cu o suprafață de aproximativ 300 de metri pătrați — susținută de coloane legate prin arce semicirculare, și o serie de săli de audiențe și apartamente private. Latura de sud a Palatului Voievodal a fost refăcută în totalitate, cu două foișoare legate printr-o loggie împodobită cu coloane și capiteluri în stilul brâncovenesc, îndreptate spre Dâmbovița. Epigrafistul englez Edmond Chishull, care l-a însoțit pe lordul William Paget, ambasadorul Angliei la Constantinopol, în vizita la curtea brâncovenească din 1702, consemna că palatul era o clădire măreață și frumoasă, cu mult mai impresionantă decât construcțiile turcilor sau barbarilor din provinciile creștine vecine.

Secretarul florentin al lui Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, descrie în Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia (1718) că palatul era construit în totalitate din piatră, cu scara principală din marmură, cu săli mari boltite, cu divan pentru judecăți și banchete solemne, cu apartamente private ale voievodului și ale doamnei. Grădina, descrisă ca de formă pătrată și amenajată după gustul italian, adăpostea un foișor din piatră sculptată împodobit cu picturi, construit la ordinul lui Brâncoveanu în mijlocul parterelor de flori, la îngrijirea cărora lucrau un grădinar-șef — pare-se de origine franceză, un anume Frâncul — și douăzeci de grădinari. Baia turcească a curții, dotată cu un sistem de încălzire subteran, a fost ridicată tot în această perioadă, și a fost parțial descoperită de Dinu V. Rosetti în cursul cercetărilor din 1928–1935. Brâncoveanu a împrejmuit întreaga suprafață a Curții Domnești cu un zid de cărămidă, a dotat turnul clopotniței Bisericii Buna Vestire cu un ceasornic și a ctitorit, la nord de terenul domnesc, un palat destinat soției sale, Doamna Păuna. Din această clădire — atribuită, potrivit lui Anton Maria del Chiaro, lui Ștefan Cantacuzino, care a dispus ridicarea ei în câteva luni — s-a păstrat o porțiune până astăzi: o clădire cu parter și etaj, cu ferestre largi, cu pereți acoperiți cu motive florale roșii și galbene.

Sub Ștefan Cantacuzino (1714–1716), urmașul lui Brâncoveanu, curtea a primit ultima sa intervenție majoră de calitate: executarea portalului sculptat în piatră al Bisericii Buna Vestire, datat 1715, o capodoperă a ciopliturii în piatră brâncovenești, cu capiteluri corintiene, motive florale și vegetale și capete de îngeri deasupra intrării. Tot acum a fost refăcută pardoseala interioară a bisericii cu dale de piatră, zidul despărțitor dintre naos și pronaos a fost înlocuit cu trei arcade sprijinite pe coloane de piatră, iar interiorul a fost acoperit cu o nouă zugrăveală. În paranteză, merită menționat că în 1715 a fost redactată pisania de deasupra intrării în biserică, astăzi cel mai vechi text epigrafic autentic al Centrului Istoric, care consemnează toate etapele de ctitorire și înfrumusețare ale lăcașului de la zidirea sa de către Mircea Ciobanul până la restaurarea lui Ștefan Cantacuzino.

Etapa VI — Declinul fanariot și abandonul (1714–1798)

Domnia lui Ștefan Cantacuzino s-a încheiat brusc în 1716, iar odată cu instalarea pe tronul Țării Românești a primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, Curtea Veche a intrat pe o pantă de declin ireversibilă. Desele schimbări de domn — specifice regimului fanariot, în care puterea era cumpărată la Poartă și, prin urmare, succedată rapid —, războaiele ruso-austro-otomane care au afectat Principatele Române în repetate rânduri în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, incendiile și cutremurele au transformat treptat reședința medievală a voievozilor munteni dintr-un palat funcțional într-o ruină progresivă. Afectată grav de războiul ruso-austro-otoman din 1768–1774 și de calamitățile naturale care îl însoțiseră, curtea ajunsese în stare de nelocuit în momentul în care Alexandru Ipsilanti sosi la București în septembrie 1774, descoperind că nu mai putea fi găzduit în vechea reședință voievodală și a poposit în casele Brâncovenilor de la poalele Dealului Mitropoliei.

Alexandru Ipsilanti a evaluat costul restaurării Curții Vechi la 300 de pungi cu aur — o sumă considerată prohibitivă —, după care a decis ridicarea unei noi reședințe pe Dealul Spirii, în apropierea Mănăstirii Mihai Vodă, lucrările desfășurându-se între martie 1775 și finele anului 1776. Odată cu edificarea noii curți, palatul de pe malul Dâmboviței a căpătat un nou nume — Curtea Veche —, prima atestare documentară a acestui termen datând din 1780. În 1798, domnitorul Constantin Hangherli, confruntat cu nevoia urgentă de bani pentru repararea noii reședințe de pe Dealul Spirii — afectată de un incendiu în decembrie 1789 în timpul ocupației militare a lui Saxa-Coburg —, a scos la mezat întregul teren al fostei Curți Voievodale, cu excepția parcelei din jurul bisericii. Vânzarea, inițiată la 15 iunie 1798 cu strigarea la mezat, a continuat în anii următori, afectând întreaga suprafață, indiferent dacă era teren liber sau ocupat de construcții. Noii proprietari, printre care Manuc-bei Mirzaian, fie au demolat zidurile existente până la fundații și au ridicat altele noi, fie le-au înglobat pe cele mai rezistente în noile clădiri. Ruinele rămase au suportat ulterior Marele Incendiu din 1847, astfel că, până la inițierea șantierului arheologic din 1953, locul era acoperit de construcții moderne stratificate direct peste vestigiile medievale.

Descriere arhitecturală

Palatul Voievodal — subsolurile boltite și structura generală

Cel mai bine conservat și mai semnificativ element al Palatului Voievodal de la Curtea Veche este subsolul construit de Mircea Ciobanul în prima sa domnie (1545–1554), singura parte a palatului care a supraviețuit în integritate până astăzi și care formează nucleul sitului muzeal. Subsolurile sunt orientate pe direcția est-vest și au tavanul alcătuit din bolți semicilindrice sprijinite pe arce dublouri, descărcate la rândul lor pe stâlpi cruciformi. Bolțile ating înălțimea de cinci metri și au fost realizate exclusiv din cărămidă, fără niciun element din piatră, ceea ce constituia o soluție tehnică remarcabilă pentru mijlocul secolului al XVI-lea în Țara Românească. Deasupra subsolurilor se găsea, în configurația originară, parterul palatului — cu sala tronului și celelalte spații de reprezentare —, din care nu a supraviețuit nicio mărturie în elevație, datorită reconfigurărilor ulterioare și demolărilor care au urmat vânzării la mezat din 1798.

Zidurile exterioare ale palatului au fost ridicate din piatră, bolovani de râu, cărămidă, dale de piatră și blocuri de piatră fațetată — o tehnică mixtă specifică construcțiilor muntene ale epocii. Cercetările arheologice din campania 1967–1972 au evidențiat în subsolurile palatului mai multe straturi de refacere, suprapuse clar stratigrafic: zidărie din epoca lui Mircea Ciobanul (sec. XVI), urmate de intervenții din sec. XVII și XVIII, din perioada imediat posterioară vânzării la mezat (sec. XIX) și din alte etape de ocupare modernă. Potrivit evaluărilor arheologice recente ale Biroului de Arheologie al Muzeului Municipiului București — în special în cadrul cercetărilor din 2017–2020 conduse de Theodor Ignat —, în beciurile palatului au fost descoperite elemente aparținând tuturor etapelor principale de construcție, ceea ce face din acest subsol un veritabil palimpsest arhitectural al istoriei Bucureștilor. Suprafața clădită a subsolului palatului, în configurația actuală a sitului muzeal, este de aproximativ 3.500 de metri pătrați.

Palatul Voievodal — spațiile de reprezentare și apartamentele domnești

Configurația spațiilor de reprezentare ale Palatului Voievodal în epoca sa de maximă strălucire — domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714) — este reconstituibilă pe baza descrierilor contemporane ale secretarului florentin Anton Maria del Chiaro și ale epigrafistului englez Edmond Chishull, coroborate cu datele din cercetările arheologice. Sala tronului — denumită în cronici Divanul Mare sau Spătăria Mare — ocupa o suprafață de aproximativ 300 de metri pătrați, era susținută de coloane legate prin arcuri semicirculare și era accesibilă printr-o scară monumentală din marmură, ridicată din porunca lui Brâncoveanu. Divanul Mare era sala în care se țineau ședințele de judecată, banchetele solemne și audiențele oficiale. Spre est, comunicând cu sala tronului, se afla Spătăria Mică — numită și Camera cu Lunete sau, în textele din epoca Șerban Cantacuzino, Spătăria cu Stele, datorită stelelor aurii pictate pe pereți —, o cameră boltită cu un cilindru cu penetrații, destinată consfătuirilor restrânse ale voievodului cu sfatul boierilor.

Spre vest față de Divanul Mare se aflau apartamentele private ale voievodului, iar comunicând cu acestea, camerele Doamnei și, în configurația din epoca lui Ștefan Cantacuzino, un mic palat cu opt odăi, ridicat în câteva luni prin înglobarea unui colț din grădina curții. Palatul mai cuprindea vistieria — câteva odăi bine zidite din piatră, cu uși ferecate, folosite pentru păstrarea galbeni lor și a talerilor de argint — și cancelariile domnești. La nord de complexul palatin se găsea, până la dărâmarea sa în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Palatul Gheorghe Duca, ridicat între 1673 și 1678, ale cărui fundații au fost conservate în cadrul sitului muzeal și sunt vizibile astăzi la circa 11 metri nord de palatul lui Mircea Ciobanul. Acesta era o clădire cu parter și etaj, cu accesul asigurat printr-o scară integrată în planul colțului sud-vestic, cu ferestre largi pe toate laturile și cu pereți interiori acoperiți cu motive florale în roșu și galben.

Baia turcească, loggia, foișoarele și grădina

Una dintre componentele cele mai elaborate ale complexului brâncovenesc era loggia sudică, un element de articulare arhitecturală care lega cele două foișoare de pe latura de sud a palatului, orientate spre Dâmbovița. Foișoarele — din care urmele planimetrice sunt marcate astăzi pe peluzele din extremitatea vestică a sitului muzeal, materialul litic recuperat dând imaginea eleganței lor — erau construcții deschise, cu coloane de piatră sculptată și capiteluri în stil brâncovenesc, menite să ofere priveliști și să adăpostească activitățile domestice în aer liber. Loggia care le unea era împodobită cu coloane și capiteluri realizate în stilul specific epocii lui Brâncoveanu, care combina motive orientale și renascentiste cu ornamentică autohtonă. Del Chiaro descria foișorul din grădină ca un chioșc cu coloane de piatră sculptată și picturi, construit în mijlocul parterelor de flori, unde voievodul lua masa în timpul verii.

Baia turcească a curții, descoperită parțial în campaniile de restaurare din 1928–1935 de Dinu V. Rosetti, era dotată cu un sistem de încălzire subteran — o structură de hipocast, cu circulație de aer cald sub pardoseală — și constituia un element de lux specific reședințelor voievodale de tradiție orientală din Principatele Române. Grădina curții, descrisă de del Chiaro ca de formă pătrată și amenajată după gustul italian, era îngrijită de un personal de douăzeci de grădinari conduși de un grădinar-șef de origine probabil franceză, cunoscut sub porecla Frâncul. Instalația de apă a palatului — reconstituibilă parțial pe baza conductelor din olane descoperite în săpăturile de pe strada Franceză (1970, 2006) — asigura alimentarea cu apă de izvor prin olane de lut ars, dintre care un segment de 4,80 m lungime, datat la sfârșitul sec. XVIII, a fost identificat în campaniile din 2006 și păstrat in situ. Zidul de incintă din cărămidă, ridicat de Brâncoveanu pe întregul perimetru al curții, a lăsat urme identificabile în profilurile stratigrafice ale mai multor secțiuni din campaniile 1967–2006.

Biserica Buna Vestire — Sfântul Anton: arhitectura exterioară

Biserica cu hramul Buna Vestire — Sfântul Anton, componentă nedespărțită a ansamblului Curții Vechi, este singurul edificiu din întreg complexul care a supraviețuit intact din epoca ctitoriei. Ridicată de Mircea Ciobanul cel mai probabil în cea de-a doua sa domnie (1558–1559), pe locul unei construcții de cult anterioare, biserica are un plan triconc — derivat din tipologia mănăstirii Cozia — cu o lungime exterioară de 25 de metri și o lățime de 9 metri la nivelul pronaosului, respectiv 14 metri la nivelul absidelor laterale. Suprafața construită este de 248 de metri pătrați. Pronaosul, de formă aproximativ pătrată, este acoperit cu o boltă semicilindrică dispusă în sens longitudinal, ceea ce determină pe fațada vestică apariția unui fronton semicircular, identic cu cel al Bisericii mănăstirii Cozia. Naosul este dominat de o boltă cilindrică unitară, întreruptă în dreptul absidelor laterale de turla pe pandantivi, ridicată pe un tambur octogonal luminat de douăsprezece ferestre înguste și înalte. Altarul, de formă semicirculară, este flancat de două anexe dreptunghiulare — proscomidia și diaconiconul —, mai scunde decât înălțimea navei, după modelul Sfântului Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș.

Plastica decorativă a fațadelor constituie principala valoare arhitecturală a edificiului și reprezintă un element de noutate semnificativă în arhitectura muntenească a secolului al XVI-lea. Paramentul este alcătuit din fâșii orizontale alternante de cărămidă aparentă — câte trei rânduri — și zone de tencuială dispuse pe cărămizi retrase față de planul zidului, astfel încât cărămida aparentă și zona tencuită se află la același nivel, creând iluzia unei autentice zidării mixte din cărămidă și piatră. Această tehnică decorativă apare pentru prima dată în Țara Românească la Biserica mănăstirii Valea (1537), ctitorie a lui Radu Paisie, terminată de urmașul său Mircea Ciobanul. Partea superioară a fațadelor este subliniată de o friză de ocnițe arcuite, cu arhivolte din cărămizi puse pe muchie, marcate la rândul lor de alte cărămizi puse pe lat. Soclul este construit cu cărămizi semicilindrice de fabricație specială, iar cornișa conține profiluri elegante. Cinci contraforturi — din care trei au fost refăcuți în restaurarea din 1935 —, atașați la fațadele de nord și sud ale naosului și la proscomidieși diaconicon, reprezintă primul exemplu de utilizare a contrafortului în Țara Românească și poartă amprenta influentei arhitecturii Moldovei, aduse la Curtea Veche de soția ctitorului, Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareș.

Portalul de intrare pe fațada vestică, executat în 1715 din inițiativa lui Ștefan Cantacuzino, este considerat una dintre capodoperele sculpturii în piatră brâncovenești. Realizat în stilul decorativ al epocii — cu capiteluri corintiene, motive florale și vegetale pe câmpul pilaștrilor și al cornișei, și cu capete de îngeri în timpanul arcului de intrare —, portalul se articulează organic în arhitectura veche a monumentului, îmbogățind fațada de vest fără a-i altera proporțiile. Pisania din 1715, dăltuită deasupra ușii de intrare, este astăzi cel mai vechi text epigrafic in situ din Centrul Istoric al Bucureștiului și consemnează, în frumoasa grafie a epocii, ctitoria lui Mircea Ciobanul și înfrumusețările aduse de fiii săi și de Ștefan Cantacuzino. Restaurările din 1928–1935 efectuate de arhitectul Horia Teodoru, sub egida Comisiunii Monumentelor Istorice, au readus monumentului înfățișarea sa originară: a fost îndepărtat stratul gros de tencuială neogotică adăugat în 1852, a fost refăcută turla în forma apropiată de original, au fost marcate la nivelul solului urmele zidurilor construcțiilor dispărute — paraclisele laterale, pridvorul de intrare — iar ocnițele, soclul și cornișa au recăpătat forma și frumusețea lor inițiale.

Biserica Buna Vestire — Sfântul Anton: interiorul, pictura și obiectele de cult

Interiorul Bisericii Buna Vestire — Sfântul Anton prezintă o continuitate spațială obținută prin eliminarea, în 1715 sub Ștefan Cantacuzino, a zidului despărțitor dintre naos și pronaos, înlocuit cu trei arcade sprijinite pe coloane de piatră — din care cele angajate în zidurile laterale sunt vizibile și astăzi —, sporind astfel impresia de monumentalitate a interiorului. Pardoseala actuală din piatră de Bampotoc, cu plăci de marmură marcând locul coloanelor centrale și al zidului despărțitor dispărut, datează din restaurarea lui Horia Teodoru (1928–1935). Pardoseala originară din cărămizi așezate pe lat, din secolul al XVI-lea, a fost identificată în cadrul săpăturilor de cercetare, ea constituind stratul de bază față de care se succed ulterior o pardoseală din lespezi de piatră (1715) și una din scânduri (1852). În pronaos au fost descoperite, cu prilejul acelorași cercetări, trei cavouri boltite construite din zidărie de cărămidă, toate profanate la o dată necunoscută; cavoul cel mare din dreapta este atribuit, pe baza letopisețului cantacuzinesc, lui Mircea Ciobanul, înmormântat în septembrie 1559 în biserica sa ctitoriceasca din București.

Pictura murală a bisericii a fost refăcută în trei rânduri. Din prima frescă, executată din porunca fiilor lui Mircea Ciobanul, s-au păstrat fragmente la partea superioară a peretelui sudic al proscomidiei. Din a doua frescă, din vremea lui Ștefan Cantacuzino (1715), au supraviețuit câteva fragmente date la iveală cu prilejul ultimelor lucrări de restaurare, montate ulterior în nișele din dreapta și stânga intrării. A treia pictură, care acoperă în totalitate interiorul și care datează din 1852, a fost executată de pictorii Constantin Lecca și Mișu Popp, ambii de origine ardeleană, activi la curtea Munteniei la mijlocul secolului al XIX-lea; în ciuda faptului că nu depășesc limitele unui stil neoclasic corect, aceștia au meritul de a fi redat portretele votive în manieră medievală — pe peretele de vest al pronaosului se află tablourile votive reprezentând, în stânga intrării, pe Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna, și în dreapta, pe Ștefan Cantacuzino și Doamna Păuna, probabil copii după picturile originare. Catapeteasma din lemn aurit, sculptată de Babic la mijlocul secolului al XIX-lea, incorporează o singură icoană din tâmpla lui Ștefan Cantacuzino (1715) — a noua icoană din registrul inferior al prăznicarelor, reprezentând arătarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul de la Mamvri. Dintre odoarele de argint păstrate în inventarul bisericii se remarcă două ripide, un potir de metal și un hartofor în formă de bisericuță, dăruite de Alexandru Constantin Moruzi Voevod în 1800, și o tavă de argint cizelată dăruită de Constantin Ipsilanti Voevod în 1806.

Cercetări arheologice

Primele investigații: campaniile din 1928–1935 și sondajele din 1953–1954

Primele investigații cu caracter științific la Curtea Veche au fost efectuate incidental, cu prilejul lucrărilor de restaurare a Bisericii Buna Vestire — Sfântul Anton, desfășurate între 1928 și 1935 sub conducerea arhitectului Horia Teodoru, în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice. Cercetarea arheologică a acestei campanii a fost realizată de Dinu V. Rosetti, care a identificat, la 13 metri nord de colțul nord-vestic al pronaosului bisericii, primele vestigii ale Palatului Voievodal — zidurile băii construite de Constantin Brâncoveanu —, împreună cu un sistem de încălzire subteran care deservea baia. Aceasta a constituit prima dovadă materială directă a existenței complexului rezidențial brâncovenesc la Curtea Veche, confirmând astfel mărturiile documentare ale lui Anton Maria del Chiaro și ale altor contemporani ai voievodului. Rezultatele acestor investigații au stabilit jaloanele pentru campaniile sistematice care aveau să urmeze după cel de-al Doilea Război Mondial.

Un pas decisiv a fost făcut în 1953–1954, când, sub tutela Academiei R.S.R., un colectiv complex din care a făcut parte arheologul Dinu V. Rosetti — alături de L. Lăzărescu-Ionescu, arhitectul Gh. Ionescu, Gh. Astancăi, arhitectul Horia Teodoru, C. Căzănișteanu și M. Sânpetru — a efectuat sondaje arheologice în mai multe puncte de pe teritoriul fostei Curți Domnești: pe strada Gabroveni nr. 2, în Pasajul Francez, în curtea Hanului Manuc, în jurul Bisericii Buna Vestire și pe strada Soarelui. Pe actuala stradă a Soarelui, în sondajele de la numerele 5, 6, 7 și 10, au fost descoperite pivnițe și ziduri din bolovani de râu lucrate în tehnici diferite, care reprezentau, după cum urma să se constate în campaniile ulterioare, porțiuni din subsolurile cetății lui Vlad Țepeș și ale palatului lui Mircea Ciobanul, la care se adăuga o conductă de apă din secolul al XVI-lea. Tot acestor sondaje le-a revenit meritul de a fi identificat ceramică din secolele III–IV și IX–XI d.Hr., constituind prima atestare a locuirii preistorice pe teritoriul Curții Vechi.

Campania sistematică 1967–1972: dezvelire, cercetare și valorificare muzeistică

Campania sistematică cea mai amplă, care a constituit fundamentul cunoașterii științifice a Curții Vechi și a dat naștere muzeului în aer liber, a fost desfășurată între 1967 și 1972, în paralel cu demolarea construcțiilor moderne ridicate pe vechile ziduri ale palatului. Inițiativa a aparținut Consiliului Popular al Municipiului București, a cărui decizie de valorificare muzeistică a vestigiilor fostului Palat Voievodal a fost validată prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al R.S.R. nr. 523 din 1970. Lucrările au constat în decopertarea tuturor zidurilor, evacuarea molozului și gunoaielor din subsoluri, demolarea construcțiilor ridicate peste vestigii din momentul parcelării din 1798 până în prima jumătate a secolului al XX-lea, urmată de conservarea, restaurarea parțială și valorificarea muzeistică a elementelor medievale descoperite. Principalul arheolog responsabil pentru cercetarea sistematică a sitului a fost Panait I. Panait, ale cărui rapoarte și studii publicate în revistele de specialitate — Bucureștii, Materiale și Cercetări Arheologice, Arhitectura — constituie și astăzi principalul corpus documentar al cunoașterii Curții Vechi.

Rezultatele campaniei 1967–1972 au fost remarcabile. Au fost descoperite, dezvelite în întregime, conservate, restaurate parțial și valorificate muzeistic zidurile din bolovani de râu fațuiți, încadrați de rânduri de cărămizi orizontale și verticale, ale Palatului construit în timpurile lui Mircea Ciobanul (17 martie 1545 – 28 februarie 1554 și decembrie 1557 – 21 septembrie 1559) și ale fiului său Pătrașcu cel Bun (28 februarie 1554 – 26 decembrie 1557), ridicate peste zidurile din bolovani de râu ale cetății lui Vlad Țepeș (1458–1459), care la rândul ei înglobase în subsol fundațiile din cărămidă ale fortăreței rectangulare din secolul al XIV-lea. Au fost puse în evidență intervențiile, reparațiile și extinderile aduse Palatului Voievodal în timpurile lui Matei Basarab, Grigore Ghica și Constantin Brâncoveanu, au fost dezvelite resturile palatului construit de Gheorghe Duca (1674–1678) și identificate zidurile palatului Doamnei Păuna, soția lui Ștefan Cantacuzino (1714–1715). Au fost identificate, de asemenea, conducte de alimentare și evacuare a apei, o parte din instalațiile băii domnești, și modul de amenajare a părții sudice a curții. Muzeul Curtea Veche, amenajat între 1969 și 1974, a fost inaugurat în aprilie 1972.

Campania 2006: Vasilica Sandu-Cuculea și cercetarea Turnului Porții de Jos

O a doua campanie majoră de cercetare preventivă a fost desfășurată în 2006, de arheologul Vasilica Sandu-Cuculea, în cadrul proiectului Restructurare și revitalizare urbană a Ansamblului Curtea Veche, finanțat de Primăria Generală a Municipiului București și executat cu o echipă de lucrători pusă la dispoziție de S.C. Metroul S.A. Cercetările din 2006 și-au propus verificarea, corectarea și completarea datelor tehnice și istorice rezultate din campaniile anterioare, desfășurându-se cu muzeul deschis publicului, ceea ce a impus limitarea sondajelor la câteva zone. Au fost trasate și săpate 5 secțiuni și 5 casete în interiorul sitului, plus 9 secțiuni și 2 casete în Piațeta de la intersecția străzilor Șelari și Iuliu Maniu și pe Piața Sfântul Anton, și alte 7 secțiuni și 2 casete pe strada Franceză — în total peste 100 de metri pătrați de suprafață cercetată pe carosabilul și trotuarele din zona ansamblului.

Cel mai important rezultat al campaniei 2006 a fost dezvelirea, pe carosabilul și trotuarele străzii Franceze, a fundațiilor Turnului Porții de Jos a Curții Vechi, structura de fortificație care controla accesul în incintă dinspre Dâmbovița. Cercetarea a stabilit existența a două etape constructive distincte ale turnului: prima, din epoca lui Matei Basarab (1632–1654), din care a supraviețuit un rest de zid de 4,80 × 1,60 m din cărămizi de 27 × 15 × 4 cm cu mortar alburiu foarte dur — distrus în 1692 de explozia prafului de pușcă provocată de un trăsnet —, și a doua, din epoca lui Constantin Brâncoveanu, care a înglobat restul zidăriei precedente și a dat turnului un plan dreptunghiular spre trapezoidal, cu laturile exterioare de 8,00 × 7,20 × 7,00 m și un spațiu interior de tranzit de minimum 3,36 m lățime și 4,00 m lungime. Identificarea traseului grinzilor-tiranți din lemn putrezite — prin spațiile goale rectangulare lăsate în zidărie — a permis reconstituirea planului turnului brâncovenesc cu o precizie remarcabilă. De asemenea, campania 2006 a confirmat că zidul de incintă al etapei Matei Basarab se află la 6,00 m est de gangul de intrare în Hanul Manuc, iar cel brâncovenesc la 9,10 m est de același reper.

Campania 2008 și cercetările de pe strada Gabroveni

Un alt proiect major de cercetare arheologică a fost generat de reabilitarea rețelelor edilitare din Centrul Vechi în perioada 2006–2011. Cu prilejul acestor lucrări, pe strada Gabroveni — artera care marchează limita nordică a perimetrului maxim al Curții Vechi —, cercetările din 2008, conduse de un colectiv format din Gh. Mănucu-Adameșteanu, Elena Gavrilă, Teodor Ignat și Raluca Iuliana Popescu, au dezvelit pe toată lungimea arterei zidul de incintă al Curții Domnești de pe latura nordică, ridicat în secolul al XVII-lea și reparat în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Această descoperire a confirmat că, în secolul al XVI-lea, limita nordică a Curții Vechi se întindea până la strada Gabroveni de astăzi și a permis pentru prima dată trasarea cu precizie a perimetrului nordic al incintei voievodale. Tot în cadrul acelorași lucrări edilitare au fost puse în evidență noi elemente ale sistemului defensiv al curții, dar și resturi ale vechilor ulițe podite cu lemn, confirmând că zona din fața porților curții era dotată cu drumuri de lemn din lemn de stejar, atestate documentar și în relatări ale călătorilor din secolele XVII–XVIII.

Campania din 2008 de pe strada Gabroveni a adus și informații prețioase privind limitele cronologice ale locuirii pe acest teren: au fost descoperite patru locuințe de suprafață cu vetre pe pat de cărămizi, datate probabil la începutul secolului al XVI-lea, care documentează prezența umană în această zonă cu cel puțin câteva decenii înainte de ridicarea primelor ziduri de cărămidă ale incintei. Colectivul de cercetare a identificat, de asemenea, fragmente ceramice din secolele IX–XI d.Hr. în straturile inferioare, confirmând existența unor comunități de locuire premedievală pe teritoriul viitoarei Curți Vechi, mărturie a continuității ocupării acestui teren pe durata a cel puțin un mileniu. Toate rezultatele campaniei 2008 au fost publicate în Cronica Cercetărilor Arheologice din România — Campania 2008, la numărul de sit corespunzător Centrului Istoric al Bucureștiului, și au fost integrate în baza de date a Institutului Național al Patrimoniului.

Cercetările din 2017–2020 și situația actuală a șantierului arheologic

Cele mai recente campanii de cercetare arheologică la Curtea Veche s-au desfășurat în contextul lucrărilor de consolidare și restaurare inițiate de Primăria Municipiului București prin Compania Municipală Consolidări S.A. Lucrările de cercetare preventivă au început în primăvara anului 2018, sub coordonarea Biroului de Arheologie al Muzeului Municipiului București, condus de arheologul Theodor Ignat. Cercetările s-au concentrat în zona fațadei sudice a Palatului Voievodal, dinspre strada Franceză, și în subsolurile palatului, unde au fost descoperite noi detalii privind etapele de construcție și refacere ale complexului. Potrivit declarațiilor lui Theodor Ignat, în subsolurile palatului au fost identificate suprapuneri stratigrafice clare, cu zidărie aparținând epocii lui Mircea Ciobanul, urmată de intervenții din sec. XVII, XVIII, XIX și de zidărie executată după scoaterea la mezat a Curții Vechi — un palimpsest arhitectural de o complexitate excepțională, cu detalii care nu pot fi înțelese decât prin cercetare sistematică și aprofundată.

Activitatea de cercetare a fost oprită în iarna anului 2020, odată cu intrarea în dificultate financiară a Companiei Municipale Consolidări S.A. și abandonarea șantierului. La data redactării prezentei documentații (2025–2026), săpăturile arheologice nu au fost reluate, iar situl se află în continuare în stare de șantier abandonat, cu structura de protecție din lemn deteriorată și cu zidurile expuse intemperiilor. Potrivit opiniei exprimate public de Theodor Ignat, cercetările arheologice nu sunt finalizate, existând în continuare zone neinvestigate, în special în porțiunile nordice ale sitului și în subsolurile încă nesăpate. Fără finalizarea cercetărilor, valorificarea turistică și muzeografică a sitului nu poate fi realizată la adevăratul său potențial, deoarece interpretarea și iluminarea dirijată a elementelor de patrimoniu presupun cunoașterea exactă a fiecărei structuri în parte. Curtea Veche rămâne, în accepțiunea comunității de specialiști, cel mai important sit arheologic medieval din București și unul dintre cele mai prețioase din întreg spațiul românesc, cu o stratificare documentară și materială fără echivalent în capitală.

Statut de protecție, conservare și restaurare

Cadrul legal de protecție și clasarea în Lista Monumentelor Istorice

Curtea Veche beneficiază de cel mai înalt nivel de protecție prevăzut de legislația română în domeniul patrimoniului construit. Palatul Voievodal propriu-zis, împreună cu ruinele sale și cu Biserica Buna Vestire — Sfântul Anton, este clasat în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-I-m-A-17895, în categoria I — monumente istorice de valoare națională excepțională —, grupa valorică A. Ansamblul Centrului Istoric al Bucureștiului, din care Curtea Veche face parte, este înscris separat cu codul B-II-s-A-17909. Baza juridică a acestei protecții este Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, care stabilește că orice intervenție asupra unui monument de categoria I-A — consolidare, restaurare, modificare, demolare parțială sau totală, schimbare de destinație, amplasare de construcții sau instalații în zona de protecție — este condiționată de avizul prealabil al Ministerului Culturii și al Institutului Național al Patrimoniului, precum și de autorizația de construire emisă de autoritatea locală competentă.

Lista Monumentelor Istorice a fost elaborată în 2004 în baza art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și actualizată în 2010 și 2015. Curtea Veche figurează în această listă încă de la prima ediție din 2004, clasificarea sa reflectând recunoașterea oficială a unicității monumentului în cadrul patrimoniului urban românesc. Zona de protecție a monumentului, stabilită conform normelor metodologice de clasare și inventariere, se suprapune în mare parte cu perimetrul Centrului Istoric, impunând restricții suplimentare privind înălțimea construcțiilor noi, aspectul fațadelor, intervenția asupra subsolului și modificarea tramei stradale istorice. Totodată, situl Curții Vechi este inclus în perimetrul de protecție al sitului arheologic București — Centrul Istoric (cod sit 179132.37), ceea ce impune obligativitatea efectuării de cercetări arheologice preventive înaintea oricărei intervenții care afectează solul.

Istoricul intervențiilor de restaurare: campaniile din 1914–1935

Prima intervenție de restaurare cu caracter sistematic și fundament științific a fost inițiată în 1914 de Comisiunea Monumentelor Istorice, cu obiectivul de a reda Bisericii Buna Vestire — Sfântul Anton înfățișarea sa originară din secolul al XVI-lea, profund alterată de refacerile din 1847–1852 ale arhitectului I. Schlatter. Lucrările, conduse de arhitectul G. Lupu, au fost întrerupte în 1916 ca urmare a izbucnirii Primului Război Mondial și reluate abia în 1928, sub conducerea arhitectului Horia Teodoru, tot în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice. Campania 1928–1935 a constituit cea mai importantă și mai riguroasă intervenție de restaurare efectuată vreodată la Curtea Veche. Principalele operațiuni au vizat îndepărtarea stratului gros de tencuială neogotică care acoperea fațadele și care ascundea paramentul original de cărămidă aparentă și tencuială alternante, refacerea turlei în forma apropiată de cea originară — distrusă în incendiul din 1847 și refăcută necorespunzător de Schlatter —, reconstituirea soclului, a cornișei, a foișei de ocnițe și a celor trei contraforturi refăcuți.

Tot în cadrul campaniei 1928–1935, au fost marcate la nivelul solului, cu dale de piatră sau cărămidă dispusă distinct, urmele zidurilor construcțiilor dispărute: paraclisele laterale adăugate sub Constantin Mavrocordat și demolate în 1842–1843 și 1849–1856, pridvorul de intrare, anexele altarului. Pardoseala interioară a primit o nouă îmbrăcăminte din piatră de Bampotoc, cu plăci de marmură marcând locul coloanelor centrale și al zidului despărțitor din 1715. Cercetările din această campanie au dus și la descoperirea celor trei cavouri boltite din pronaos, la identificarea fragmentelor de frescă originară din pronaosul proscomidiei și la localizarea primelor vestigii ale băii brâncovenești, investigate de Dinu V. Rosetti. Arhitectul Horia Teodoru a documentat integral rezultatele acestor cercetări, lucrarea sa rămânând un reper fundamental în istoriografia restaurării monumentelor istorice bucureștene.

Amenajarea muzeului și consolidările din 1967–1974

A doua campanie majoră de intervenție a avut loc între 1967 și 1974, în contextul proiectului de valorificare muzeistică inițiat de Consiliul Popular al Municipiului București, validat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 523 din 1970. Această campanie a combinat cercetarea arheologică — descrisă în Capitolul 5 — cu operațiuni de conservare, restaurare parțială și amenajare muzeistică. Principalele lucrări de consolidare au vizat stabilizarea zidurilor dezvelite, consolidarea bolților subsolului, tratamentul anticoroziv și de protecție al suprafețelor de cărămidă și piatră expuse, amenajarea potecilor de vizitare cu dale din piatră de Albești — material utilizat și de Curtea Voievodală în sec. XVII–XVIII — și instalarea unui sistem de iluminat și de semnalizare a traseului muzeal. Muzeul Curtea Veche, amenajat astfel între 1969 și 1974, a fost inaugurat în luna aprilie a anului 1972, devenind primul muzeu în aer liber organizat pe un sit arheologic medieval din București.

Între 1974 și 2015, Muzeul Curtea Veche a funcționat cu întreruperi ca obiectiv cultural deschis publicului, înregistrând în special după 1990 un flux turistic semnificativ, alimentat în mare măsură de interesul vizitatorilor străini față de legenda lui Vlad Țepeș — Dracula. Perioada 1980–2004 este consemnată de Muzeul Municipiului București ca interval în care obiectivul a fost deschis parțial publicului, ca zonă de interes cultural a Centrului Istoric. Ulterior deschiderii complete, situl a necesitat lucrări periodice de întreținere, dintre care cele mai notabile au fost intervenția din 1983 de la Biserică — care a inclus consolidarea turlei, a clopotniței și a treptelor de intrare, restaurarea picturii și reconstrucția cafasului —, urmată de o nouă restaurare a picturii interioare în 1998. La nivelul Palatului Voievodal, lipsa unor lucrări de conservare preventivă adecvate și-a spus treptat cuvântul, iar starea de degradare s-a agravat progresiv în deceniile de după 1990.

Proiectul de restaurare din 2015–2020 și situația șantierului abandonat

Închiderea Muzeului Curtea Veche pentru lucrări de consolidare și restaurare a fost dispusă de Primăria Municipiului București la 18 noiembrie 2015. Proiectul tehnic a fost realizat în 2016 de firma Polarh Design S.R.L., pe baza unei expertize tehnice întocmite în 2014. Obiectul contractului includea protejarea, consolidarea și restaurarea unui ansamblu format din 5 corpuri de clădire, cu un cost estimat de aproximativ 8 milioane de euro și un termen de execuție de 3 ani. Compania Municipală Consolidări S.A., înființată de administrația Gabriela Firea în 2017, a primit autorizație de construire și ordin de începere a lucrărilor în prima jumătate a anului 2018. Primele operațiuni au constat în curățarea zonei, ridicarea unor structuri provizorii din lemn pentru punerea în siguranță a corpurilor de clădire și acoperirea zidurilor expuse cu folii de protecție. Cercetările arheologice preventive au fost inițiate în paralel, sub coordonarea Biroului de Arheologie al MMB.

Șantierul a fost abandonat în iarna anului 2020, în contextul intrării în dificultate financiară a Companiei Municipale Consolidări S.A. și al schimbării administrației locale. La data alegerilor locale din septembrie 2020, lucrările de construcție fuseseră realizate în proporție de circa 5% din totalul contractat. Noul primar general, Nicușor Dan, ales în toamna anului 2020, a inițiat o dispută juridică cu companiile municipale înființate de administrația precedentă, fapt care a blocat orice posibilitate de reluare operativă a lucrărilor. Potrivit datelor publice disponibile la data redactării prezentei documentații, obiectivul rămâne închis publicului, păzit nominal de un personal de pază cu program redus, iar structura provizorie din lemn menită să protejeze zidurile s-a deteriorat semnificativ. Cadrele profesionale ale Muzeului Municipiului București — în special arheologul Theodor Ignat, șeful Biroului de Arheologie — au semnalat în repetate rânduri, prin declarații publice, starea critică a monumentului și urgența reluării lucrărilor.

Starea actuală de conservare și riscuri documentate

Starea de conservare a Curții Vechi la momentul redactării prezentei documentații este considerată critică de comunitatea de specialiști. Principalele amenințări documentate vizează infiltrarea apei de ploaie în fundații și în structura zidurilor, ca urmare a deteriorării acoperișului provizoriu din lemn și folie; ciclurile repetate de îngheț-dezgheț, care accelerează dezagregarea mortarului și a cărămizilor expuse; creșterea vegetației în crăpăturile zidăriei, ale cărei rădăcini exercită presiuni mecanice distructive; și lipsa oricărei monitorizări sistematice a stării de conservare. Colectivul de arheologi al Biroului de Arheologie al MMB a semnalat, în reportaje realizate de echipe de televiziune care au obținut accesul pe șantier, că apa se acumulează în subsolurile palatului și se infiltrează în fundații, creând riscul deteriorării ireversibile a straturilor stratigrafice cele mai profunde — tocmai cele care conțin vestigiile din sec. XIV–XV, cele mai fragile și mai valoroase din întreg situl.

Dincolo de deteriorarea fizică propriu-zisă, abandonul șantierului a produs și o întrerupere a cercetărilor arheologice, cu consecința că secțiuni întregi din sit rămân neexplorate și că relațiile stratigrafice dintre elementele deja dezvelite nu pot fi verificate și completate. Specialiștii avertizează că fiecare sezon în care lucrările nu sunt reluate înseamnă o pierdere ireversibilă de informație arheologică — odată distrusă de apă, îngheț sau vegeta ție, o structură medievală nu mai poate fi reconstituită decât parțial, din memoria campaniilor anterioare. La nivel instituțional, Curtea Veche se află, la data redactării documentației de față, în administrarea nominală a Muzeului Municipiului București, cu proprietatea terenului aparținând Municipiului București — Consiliul General, fără un proprietar de drept privat care să poată fi obligat prin mecanisme juridice rapide să intervină. Această configurație instituțională complexă, suprapusă peste un conflict politic și juridic între administrația locală și companiile municipale implicate, face ca perspectivele de redeschidere și de finalizare a restaurării să rămână incerte pe termen scurt și mediu.

Referințe

- [Panait I. Panait, Aristide Ștefănescu, Muzeul Curtea Veche. Palatul voievodal, Muzeul de Istorie a Municipiului București, 1973] (volum tipărit)
- [Gabriel-Stelian Constantin, De la Curtea Veche la Curtea Nouă a Bucureștilor, Urbanitas • I, Muzeul Municipiului București, 2020] (volum tipărit)
- [Gabriel Constantin, Curtea Domnească din București: întemeiere, evoluție și decădere, Muzeul Municipiului București • XXXI, 2017] (volum tipărit)
- [Vasilica Sandu-Cuculea, Cercetări arheologice pe teritoriul Curții Vechi domnești din București, Cercetări Arheologice în București VIII, Muzeul Municipiului București, 2009] (volum tipărit)
- [Cristian Moisescu, Biserica Curtea Veche, Meridiane, București, 1967] (volum tipărit)
- [Petronel Zahariuc, O biserică veche din București și neamul Doamnei Anca, Studii și Materiale de Istorie Medie, vol. XXV, 2007] (volum tipărit)
- [Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, 1966] (volum tipărit)
- [D. Berindei, Orașul București. Reședință și capitală a țării Românești (1459–1862), Societatea de Științe Istorice și Filologice din România, București, 1962] (volum tipărit)
- [George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990] (volum tipărit)
- [Anton Maria del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Venezia, 1718] (volum tipărit)
- [N. Stoicescu, Repertoriul monumentelor feudale din București, Editura Academiei R.P.R., București, 1960] (volum tipărit)
- [Gh. Mănucu-Adameșteanu, E. Gavrilă, T. Ignat, R.I. Popescu, București Centrul istoric. Punct: strada Gabroveni, Cronica Cercetărilor Arheologice din România — Campania 2008, cIMeC, București, 2009] (volum tipărit)
- Panait I. Panait, Aristide Ștefănescu — Muzeul Curtea Veche. Palatul voievodal (monografie, 1973) (Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale — Institutul Național al Patrimoniului)
- Theodor Ignat et al. — De la bordei la palat. Cele mai vechi forme de locuire la Curtea Veche (campania 2019–2020) (ResearchGate)
- Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București (Nicolae Stoicescu)
- Sorin Cleșiu, De la bordei la palat (text integral - Academia.edu)
- Revista București — Materiale de Istorie și Muzeografie (MMB, din 1964) (Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale — Institutul Național al Patrimoniului)
- Cercetări Arheologice în București (CAB) — seria Muzeului Municipiului București (Muzeul Municipiului București)
- Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice, nr. V/2019 (MMB) (Academia.edu)
- Palatul Voievodal Curtea Veche — istoricul ansamblului (Muzeul Municipiului București)
- Palatul Voievodal Curtea Veche redat prezentului (Muzeul Municipiului București)
- Curtea Veche — etapele de construcție ale palatului voievodal (București Centenar)
- Curtea Veche și renașterea unui muzeu (Contemporanul)
- Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument al Bucureștiului, este un șantier abandonat (Cultură la Dubă)
- Curtea Veche, cel mai vechi și mai important monument istoric al Capitalei, a fost părăsit de autorități (Digi24)
- Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină (Spotmedia)
- Curtea Veche — Wikipedia (EN) (Wikipedia)
- Centrul istoric al Bucureștiului — Wikipedia (RO) (Wikipedia)
- Biserica Curtea Veche (Sf. Anton — Buna Vestire) — spațiu de istorie și credință (merg.in)
- Palatul Voievodal „Curtea Veche” — Ghidul Muzeelor (cIMeC — Ghidul Muzeelor)
- Ansamblul Curtea Veche — Arhiva de relevee UAUIM (Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu)
- Palatul Voievodal Curtea Veche — prima reședință domnească a Bucureștiului (Ziarul Națiunea)

## Specialiști
**Arhitectură:** Gaetan Antonio Burelly (evaluarea lucrărilor și elaborarea devizului de reparații, 1865–1871); Constantin Joja (restaurare 1972-74); Nicolae Pruncu (restaurare 1972-74); Cristian Enăchescu (restaurare 1972-74); Mircea Căpățână (restaurare); Ruxandra Căpățână (restaurare); Virgiliu Polizu (restaurare); Cristina Woinaroski (studiu de arhitectură 1994)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/curtea-veche-si-palatul-voievodal