# Clădirea Teatrului Alhambra

Adresă: Str. Constantin Mille, ziarist nr. 16, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București
An construcție: 1913
Tip ansamblu: Blocuri
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Eclectic
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Teatrul de vară Alhambra (Grădina Cinema Capitol), strada Constantin Mille nr. 13, București, este o grădină de vară ridicată în 1916 după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, cu cariatidele sculptorului Spiridon Georgescu, și cu Cinema Capitol, a cărui fațadă modernistă poartă semnătura Henrietei Delavrancea-Gibory (1938). Peste drum, la nr. 14–16, sala Alhambra din 1913 a devenit Teatrul Mic. Ambele sunt monumente istorice.

## Articol
Clădirea Teatrului Alhambra

Strada Sărindar, actuala Constantin Mille

Ansamblul Cinema și Teatrul de vară Capitol se ridică pe strada Constantin Mille, arteră scurtă din centrul Capitalei care leagă strada Ion Brezoianu de Calea Victoriei. Până în perioada interbelică târzie, ea a purtat numele de Sărindar, după mănăstirea omonimă aflată odinioară în imediata vecinătate, pe locul pe care s-a ridicat mai apoi Cercul Militar Național. Denumirea actuală păstrează memoria lui Constantin Mille (1861–1927), scriitor, avocat și gazetar de orientare socialistă, care a cumpărat ziarul Adevărul în 1895 și a fondat Dimineața în 1904.

În anii premergători Primului Război Mondial și în perioada interbelică, Sărindarul era una dintre cele mai animate străduțe ale centrului bucureștean, supranumită „strada ziarelor”, fiindcă adăpostea redacțiile mai multor periodice. Mai jos de Cercul Militar se înălța Palatul Presei și al Artei, inaugurat în 1898, sediu al trustului condus de Constantin Mille, care edita cotidienele de mare tiraj Adevărul și Dimineața. Tot pe Sărindar a funcționat redacția ziarului Facla, iar în apropiere, pe Brezoianu, cea a Universului; din 1930, gazetarii de la Universul aveau să lucreze într-un palat impunător care închidea perspectiva străzii — Palatul Universul, tratat într-o monografie INDEX distinctă. La numărul 4 al aceleiași străzi a funcționat, o vreme, una dintre primele săli de cinematograf din București, „Blériot”, numită astfel în cinstea aviatorului francez care vizitase Capitala în octombrie 1909; localul avea să fie înlocuit ulterior de restaurantul Modern.

Parcela ansamblului de la numărul 13

Ansamblul de la numărul 13 ocupă o parcelă care străbate țesutul urban de la Bulevardul Regina Elisabeta, la sud, până la strada Constantin Mille, la nord. Suprafața totală este de aproximativ 1.040 de metri pătrați: teatrul de vară ocupă circa 410 metri pătrați, cu aproximativ 200 de locuri, iar sala de cinematograf circa 630 de metri pătrați, cu aproximativ 550 de locuri. Deschiderea parcelei este de 16 metri către bulevardul Regina Elisabeta și de 15 metri către strada Constantin Mille. Dispunerea explică cele două intrări ale ansamblului: grădina de vară primește publicul dinspre strada Constantin Mille, în timp ce cinematograful are fațada către bulevardul Regina Elisabeta, la numărul 36. La est, ansamblul se învecinează cu fostul Cinema Festival — astăzi clubul Krystal —, iar la vest cu Hotelul Cișmigiu și cu Institutul de Mecanică a Solidelor.

Două edificii teatrale, față în față;

Pe latura impară a străzii, la numărul 13, se află grădina de vară inaugurată în 1916 sub numele de Alhambra, integrată mai târziu în ansamblul cunoscut drept Capitol. De cealaltă parte a străzii, pe latura pară, la numărul 14, funcționa din 1913 o sală de spectacol acoperită, deschisă tot sub numele de Alhambra, care avea să devină, după o suită de redenumiri, actualul Teatru Mic — instituție care are astăzi adresa la numărul 16, după ce s-a extins în imobilul alăturat. Cele două edificii — o grădină de vară și un teatru propriu-zis — sunt construcții distincte, ridicate la trei ani distanță și separate de lățimea străzii, dar poartă amândouă, la origine, numele de Alhambra. Coincidența a generat, în timp, confuzii frecvente în presă și în literatura de popularizare; prezenta monografie le tratează separat, fiecare cu istoria sa, tocmai pentru a limpezi această suprapunere.

Încadrarea urbanistică și statutul de monument

Ansamblul de la numărul 13 este cuprins în zona construită protejată nr. 06 — bulevardul haussmannian —, în subzona Cp1b, un segment distinct al axei majore est–vest a orașului. Trăsăturile definitorii ale bulevardului de tip haussmannian sunt profilul transversal constant și echilibrat, plantația de aliniament și racordarea la țesutul învecinat. Atât grădina de vară, cât și sala de teatru de peste drum figurează pe Lista Monumentelor Istorice a municipiului București, cu relevanță locală. Statutul lor de monument, împrejurările clasării și codurile de inventar sunt detaliate în capitolele consacrate fiecărei clădiri, precum și în secțiunea finală dedicată discrepanțelor documentare.

Două „Alhambra” pe aceeași stradă: dezambiguizare și ipoteza filiației Papaianopol

Teatrul de vară Alhambra (Grădina Cinema Capitol), strada Constantin Mille nr. 13, București, este o grădină de vară ridicată în 1916 după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, cu cariatidele sculptorului Spiridon Georgescu, și cu Cinema Capitol, a cărui fațadă modernistă poartă semnătura Henrietei Delavrancea-Gibory (1938). Peste drum, la nr. 14–16, sala Alhambra din 1913 a devenit Teatrul Mic. Ambele sunt monumente istorice.

Două localuri, un singur nume

Sursele care tratează istoria „Alhambrei” din Sărindar amestecă frecvent două edificii diferite, întrucât ambele au purtat, la origine, același nume. Pentru a evita această suprapunere, capitolul de față fixează mai întâi identitatea fiecăruia dintre ele. Prima „Alhambra” era o sală de spectacol acoperită, amenajată la parterul unui imobil în stil eclectic francez de la numărul 14. Ea a fost inaugurată la 20 septembrie 1913 ca local de café-concert și varieteu; potrivit memoriilor Mariei Filotti, inițiativa deschiderii i-ar fi aparținut francezului D'Argent, fost cântăreț de șansonete. Sala era de mici dimensiuni — o sută douăzeci de scaune și șaisprezece loji — și avea să treacă, în deceniile următoare, prin numele Fantasio, Modern, Teatrul Sărindar și Maria Filotti, pentru a deveni actualul Teatru Mic.

A doua „Alhambra” era o grădină de vară în aer liber, ridicată la numărul 13, de cealaltă parte a străzii. Planurile ei au fost întocmite în 1916 de arhitectul Nicolae Nenciulescu, iar stucaturile, cariatidele și statuile au fost executate din ghips de sculptorul Spiridon Georgescu. Acest local avea să fie integrat ulterior în ansamblul cunoscut drept Cinema Capitol, respectiv Grădina Cinema Capitol. Cele două localuri împărtășeau numele, strada și vocația de divertisment, dar erau construcții distincte, cu funcțiuni diferite — o sală acoperită și o grădină descoperită —, ridicate la trei ani distanță și separate de lățimea străzii. Confuzia dintre ele nu ține, așadar, de o simplă imprecizie, ci de identitatea numelui.

Ipoteza filiației: impresarul Dumitru Papaianopol

Cea mai plauzibilă explicație pentru numele comun trimite către un singur impresar. La nici două luni de la inaugurarea varieteului de la numărul 14, cotidianul Adevărul anunța, în toamna lui 1913, că D. Papaianopol închisese varieteul Imperial din strada Câmpineanu pentru a prelua conducerea Alhambrei și a cabaretului Maxim's alăturat. Papaianopol ținea, prin urmare, sala de spectacol din Sărindar încă din primul ei an de funcționare. Pe planurile întocmite de Nenciulescu în 1916 pentru grădina de vară de peste drum, numele proprietarului înscris este Dumitru Papaianopol — consemnat de mai multe surse care au consultat planurile, unele reținând și forma Dimitris Papaianopol, cu precizarea că era vorba despre un impresar de origine aromână. Vecinătățile notate pe aceleași planuri erau Bragadiru la vest, proprietatea lui G.G. Arion la est și doctorul Dobrovici la sud.

Potrivirea numelui — același nume de familie, același prenume, Dumitru —, la care se adaugă identitatea de stradă și de marcă, face plauzibilă ipoteza că proprietarul grădinii de vară din 1916 era una și aceeași persoană cu impresarul care conducea, din 1913, varieteul Alhambra. Într-o astfel de lectură, numele comun s-ar explica prin extinderea mărcii „Alhambra” de la sala acoperită către o nouă grădină descoperită, deschisă de același antreprenor de peste drum. Ipoteza rămâne, totuși, neconfirmată arhivistic: identitatea celor două persoane se sprijină pe potrivirea numelui, nu pe un document care să îl consemneze explicit pe Papaianopol în ambele calități. Confirmarea ar presupune cercetarea planurilor originale semnate de Nenciulescu, a dosarelor de autorizare a construcției și a evidențelor de proprietate — cadastru, acte de vânzare-cumpărare — depozitate în arhivele publice. Până la o asemenea verificare, filiația este propusă ca ipoteză de lucru, nu ca fapt stabilit.

Confuzii propagate în surse

Suprapunerea numelor a generat două tipuri de erori, întâlnite deopotrivă în presă și în literatura de popularizare. Pe de o parte, unele texte consacrate grădinii de vară de la numărul 13 preiau istoria varieteului de la numărul 14 — deschiderea din 1913 datorată lui D'Argent, stagiunile cu vedete străine precum Yvonne Yma, consemnate de Adevărul —, deși grădina de vară nu exista încă la acea dată, fiind ridicată abia în 1916. Pe de altă parte, istoricul oficial al Teatrului Mic — reluat inclusiv în lucrări de referință — fixează întemeierea instituției în 1914, sub numele „Teatrul Maria Filotti”. Studiul Danielei Gheorghe corectează această datare: sala de la numărul 14 a fost deschisă în 1913 ca local de divertisment, iar numele Mariei Filotti i s-a asociat abia în 1939, când actrița și-a stabilit acolo propria companie. Aceste atribuiri încrucișate sunt reluate și consolidate în secțiunea finală consacrată discrepanțelor documentare.

Sala Alhambra de la numărul 14: café-concert și varieteu (1913–1925)

Deschiderea din 1913 și inițiativa lui D'Argent

Sala de spectacol de la numărul 14 al străzii Sărindar era amenajată la parterul unui imobil în stil eclectic francez. Potrivit memoriilor Mariei Filotti, inițiativa deschiderii unui local de café-concert pe această stradă i-ar fi aparținut francezului D'Argent, fost cântăreț de șansonete și un fel de reprezentant în România al autorilor dramatici străini, care mai încercase, încă din 1907, să-și facă o carieră în domeniul teatrului de varietăți. Noua sală, numită Alhambra, a fost inaugurată la 20 septembrie 1913, după cum consemna cotidianul Adevărul în ediția din ziua următoare. Programul de deschidere a stat sub semnul numerelor de varietăți străine: o dansatoare braziliană, virtuoza muzicală Marinette, spaniola La Bella Serenas, perechea de dansatori Hooker și Davis, Miss Evy Evien — remarcată pentru dansurile americane —, baritonul Torelli, iar în rolul de vedete ale serii, excentrica Miss Gladys și comicul francez Georges Roger. După premieră, publicul monden s-a mutat în cabaretul-restaurant Maxim's, unde petrecerea a ținut până spre dimineață.

Preluarea de către Papaianopol și vedetele străine

La mai puțin de două luni de la inaugurare, în toamna lui 1913, Adevărul anunța că D. Papaianopol închisese varieteul Imperial din strada Câmpineanu pentru a prelua conducerea Alhambrei și a cabaretului Maxim's alăturat. Sub noua conducere, teatrul — considerat cel mai cochet și mai bine amenajat local de gen din Capitală — și-a schimbat numerele: pe scenă au apărut diseuza pariziană Yvonne Yma, perechea Darlus-Yana, dansatoarea Little Yette, precum și diseuzele Amica și Line d'Arvigny.

Multe dintre numele șansonetiștilor, cântăreților comici și iluzioniștilor care s-au perindat pe scena din Sărindar au căzut în uitare — între ei, diseuza Gaby Delbeau, Lucienne Derbelle de la Folies Bergère sau iluzionistul japonez Prince Kuroky. S-au păstrat însă în memorie Georges Milton, care avea să treacă de la café-concert la operetă, Gaston Ouvrard, specializat în genul comique troupier, și mai ales diseuza Nitta-Jo, cea mai des invocată vedetă a Alhambrei, care venea frecvent în România și care, înainte de război, susținea duete cu Constantin Tănase.

Configurația sălii și cabaretul Maxim

Din memoriile actorului Nicolae Niculescu-Buzău aflăm că Alhambra nu avea decât o sută douăzeci de scaune și șaisprezece loji și că era legată de varieteul Maxim, care dădea în strada Oteteleșanu; ambele localuri erau ținute de Papaianopol. Impresarul aducea trei-patru numere de varietăți din străinătate și începea programul pe la zece seara, cu pauze lungi până spre miezul nopții; apoi se deschideau ușile varieteului Maxim, unde o parte dintre spectatori treceau la mese și petreceri. Localul ilustra un anume tip de industrie a divertismentului, dezvoltată în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, care miza deopotrivă pe forțele artistice locale și pe vedete aduse din străinătate.

Războiul, revista și Nicolae Niculescu-Buzău

Izbucnirea războiului mondial, în vara lui 1914, a făcut tot mai dificilă aducerea artiștilor străini. În acest context, Papaianopol a apelat la Nicolae Niculescu-Buzău, actor cu resurse multiple, care jucase în vodeviluri, comedii și spectacole de operetă. Cu o trupă din care făceau parte Marieta Ionașcu, tânăra Marilena Bodescu, Lulu Chiriac și actorii Bîcleșanu și Bocan, Niculescu-Buzău a pregătit revista Intrăm ori nu intrăm?, de G. Milian-Maximin și M.-Faust Mohr, care trata subiectul politic al zilei — decizia participării României la război. În spectacol, actorul îl interpreta pe premierul Brătianu și cânta cupletul Cei șapte miniștri, scris de Victor Eftimiu; deși fuseseră programate doar zece reprezentații, spectacolul s-a jucat de douăzeci de ori la rând.

Niculescu-Buzău a continuat să evolueze pe scena Alhambrei în alte spectacole de revistă, colaborând la texte cu Adolf de Herz, primul autor român de comedii de salon. Genul revuistic era încă rudimentar, urmând să capete un conținut satiric mai consistent abia prin anii ’30, odată cu Constantin Tănase. O imagine a acestor reprezentații o oferă Liviu Rebreanu, care semna ocazional și cronică teatrală: în toamna lui 1915, sub pseudonimul Puck, în Rampa nouă ilustrată, el publica o dare de seamă acidă despre revista Hop și noi!, având însă cuvinte de laudă pentru hazul lui Niculescu-Buzău.

Ocupația germană și anii de după război

În perioada ocupației germane, între 1916 și 1918, Alhambra a funcționat în condiții relativ bune, asemenea altor localuri de distracție, în timp ce mulți actori ai Teatrului Național se refugiaseră la Iași. Administrația germană a încercat să dea o aparență de normalitate vieții din Capitală, sub cenzură și propagandă; au fost aduși artiști și trupe din spațiul german și austro-ungar, iar publicația bilingvă Bukarester Tageblatt — Gazeta Bucureștilor relata noutățile de pe scenele orașului.

După încheierea războiului, Alhambra a continuat să găzduiască spectacole de divertisment încă câțiva ani. În Almanach du High-Life din 1924 — supliment al ziarului de limbă franceză L'Indépendance Roumaine — o reclamă readucea în atenția publicului monden principala atracție a localului: prezența actorilor și a cântăreților străini. Către mijlocul deceniului, formula varieteului se apropia însă de epuizare, pregătind transformarea din 1926 într-un teatru propriu-zis, tratată în capitolul următor.

De la Fantasio la Teatrul Mic: metamorfozele scenei (1926–prezent)

Ion Iancovescu și Teatrul Fantasio (1926)

În 1926, sala din Sărindar și-a schimbat profilul: din varieteu s-a transformat într-un teatru propriu-zis, care avea să poarte numele Fantasio. Metamorfoza i se datorează actorului Ion Iancovescu, una dintre figurile excentrice ale teatrului românesc. După ce pierduse o sală din Piața Palatului — unde jucase, cu Elvira Popescu, sub numele de Teatrul Mic, un local demolat ulterior, care nu trebuie confundat cu Teatrul Mic de astăzi —, Iancovescu a convins antreprenorul care ținea sala din Sărindar să renunțe la varieteu în favoarea teatrului. Potrivit istoricului Ioan Massoff, planul a fost expus într-o după-amiază de vară a anului 1926, la Capșa, iar printre cei care l-au luat în serios s-a numărat Camil Petrescu.

Iancovescu a ales un repertoriu de comedii de bulevard, în care excela: Maimuța care vorbește de René Fauchois, Adriana cu orice preț de Louis Verneuil — cu Elvira Popescu, devenită între timp vedetă la Paris — și altele. Marele succes al stagiunii a fost, pentru Teatrul Fantasio, comedia Azaïs de Louis Verneuil și Georges Berr. Din distribuție au făcut parte, între alții, Leny Caler, N. Stroe, Niculescu-Buzău și R. Bulfinsky. Teatrul Fantasio a ființat însă doar o stagiune.

Dida Solomon și Teatrul I.L. Caragiale (1927–1928)

În stagiunea 1927–1928, sala a fost închiriată de actrița Dida Solomon-Callimachi pentru compania sa privată, Teatrul I.L. Caragiale. Angajată din 1921 la Teatrul Național, unde studiase cu Nottara, actrița — cu o sensibilitate aparte pentru Strindberg, Ibsen, Wilde, Cehov și Pirandello — se apropiase, alături de soțul ei, Scarlat Callimachi, de arta de avangardă. Rolul care o consacrase era cel titular din Domnișoara Iulia de Strindberg. Teatrul I.L. Caragiale a fost inaugurat cu satira Ministrul de Gh. Brăescu, urmată de reluarea Domnișoarei Iulia, de Camarazii de Strindberg — în decorurile lui Maxy — și de Ratații de H.R. Lenormand. Între timp se acumulaseră însă datorii, iar compania s-a desființat.

Nicolae Leonard și opereta (1927–1928)

După destrămarea Teatrului Caragiale, sala din Sărindar a găzduit, tot în stagiunea 1927–1928, spectacole de operetă cu marele tenor Nicolae Leonard, bolnav, dar aflat într-un reviriment de final de carieră. Aparenta sa revenire a dus la înființarea, aici, a unei trupe de comedii muzicale, parte a trustului Teatrul Nostru, recent constituit de Sică Alexandrescu. Leonard a repurtat un mare succes în Fritz, adaptare după opereta Der Tanz ins Glück de Robert Stolz, alături de Elena Zamora. În decembrie 1928, în timp ce pregătea noi montări, Nicolae Leonard s-a stins din viață. Moartea sa a fost o grea lovitură: sala, redenumită pentru scurt timp Teatrul Leonard, a decăzut, iar trustul Teatrul Nostru a intrat în faliment.

De la Teatrul Sărindar la Maria Filotti (1929–1949)

După o perioadă de provizorat, sala a trecut prin denumirile Modern și Teatrul Sărindar. În 1939, actrița Maria Filotti — pensionată în 1937 și orientată către teatrele particulare — și-a stabilit propria companie în clădirea din Sărindar, dându-i numele său. De aici provine legenda, persistentă, dar eronată, potrivit căreia teatrul ar fi fost întemeiat în 1914 de Maria Filotti, confuzie corectată în capitolul dedicat dezambiguizării. Sub direcția sa, alături de Tudor Mușatescu, teatrul a funcționat până la naționalizarea din 1948, care a desființat companiile particulare.

Teatrul Mic și „Fenomenul din Sărindar” (1949–prezent)

După naționalizare, instituția a devenit teatru de stat, purtând succesiv numele Studioul Actorului de Film „Constantin Nottara” și Teatrul pentru tineret și copii. Din 1964 poartă numele Teatrul Mic, intrând în familia teatrelor mici din Europa; în 1979, sub direcția lui Dinu Săraru, s-a deschis o a doua sală, Teatrul Foarte Mic, pe bulevardul Carol I.

Anii ’80 au adus perioada de glorie a instituției, cunoscută drept „Fenomenul din Sărindar”, cu montări de referință semnate de regizori precum Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Andrei Șerban, Dinu Cernescu, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Cristian Hadji-Culea și Alexandru Darie, și cu o trupă din care făceau parte Ștefan Iordache, Leopoldina Bălănuță, Olga Tudorache, Valeria Seciu și Mitică Popescu.

Astăzi, Teatrul Mic este o instituție publică de cultură, subvenționată de Primăria Municipiului București, cu sediul la numărul 16 al străzii Constantin Mille. Din cauza încadrării în clasa I de risc seismic, Sala Mare a teatrului și sala Teatrului Foarte Mic sunt închise, iar spectacolele se joacă în Sala Atelier, din același imobil, și în Sala Studio de pe strada Gabroveni, deschisă în 2018. Conducerea este asigurată, la data redactării, de un manager interimar, Ștefan Lupu.

Ansamblul Cinema Capitol: de la Cinema Clasic la intervenția Henrietei Delavrancea-Gibory (1923–1948)

Casa doctorului Dobrovici și nașterea Cinema Clasic

Pe planurile grădinii de vară din 1916, latura de sud a parcelei — spre bulevardul Elisabeta — figura încă drept proprietate a doctorului Dobrovici, semn că sala de cinematograf nu fusese încă ridicată la acel moment. Casa, cu destinație inițial de locuință, avea să fie transformată ulterior: parterul a devenit foaier și aparat de intrare, iar în adâncime a fost amenajată o sală de proiecție.

În 1923 are loc „inaugurarea” Cinema Clasic, cu filmul românesc în cinci acte Țigăncușa de la iatac. Termenul de inaugurare se referă, cel mai probabil, la schimbarea proprietarului — doctorul Dobrovici fiind urmat de I. Gabor — ori la reluarea programului de proiecții după pauza impusă de Primul Război Mondial. O însemnare cu creionul pe afișul de epocă indică prezența, la eveniment, a regelui și a reginei României; suveranii în funcție la acea dată erau Ferdinand și Maria.

Cronologia relativă a celor două localuri nu este însă pe deplin clarificată. Cele mai multe surse așază grădina de vară, din 1916, înaintea sălii de cinematograf desprinse din casa Dobrovici, în jurul anului 1923, în acord cu planurile din 1916. O referință trimite totuși la ziarul Rampa, care ar fi anunțat inaugurarea unui Cinema Clasic încă din 26 mai 1912, iar o altă sursă prezintă cinematograful drept nucleul mai vechi, extins în 1916 prin grădina de vară. Neconcordanța este reluată în secțiunea finală.

Redenumirea în Cinema Capitol

La un moment situat de majoritatea surselor după 1930 — unele indicând anul 1938, altele, mai puține, anul 1923 —, Cinema Clasic a fost redenumit Cinema Capitol. Datarea exactă a schimbării de nume rămâne, așadar, incertă și este consemnată între discrepanțele documentare. Sub noul nume, sala a devenit unul dintre cele mai luxoase și mai căutate cinematografe din București și din sud-estul Europei. Aici rulau atât primele documentare românești, cât și marile pelicule ale vremii, iar sala era, potrivit relatărilor de epocă, mereu plină.

Fațada modernistă a Henrietei Delavrancea-Gibory (1938)

În 1938, după schimbarea numelui, aparatul de intrare și foaierul cinematografului au fost transformate radical prin intervenția arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory, în stil modernist, de inspirație Bauhaus. Fațada — dotată cu un sistem de afișaj pentru afișele de film, inedit în epocă — se poate vedea și astăzi dinspre bulevardul Elisabeta, la numărul 36.

Intervenția a dat ansamblului două înfățișări contrastante: dinspre strada Constantin Mille, grădina de vară păstra arhitectura eclectică franceză; dinspre bulevardul Elisabeta, cinematograful oferea o imagine modernistă, cu numele „Capitol” scris mare, luminos și minimal. Fiică a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, arhitecta se număra printre primele femei-arhitect din România, cu diploma obținută în 1927; opera sa cuprinde, între altele, o serie de lucrări la Balcic. Biografia sa este reluată în secțiunea „Personaje”.

Ansamblul până la naționalizare

Spre finalul perioadei interbelice, ansamblul funcționa ca un complex bipolar, întins de la strada Sărindar până la bulevardul Elisabeta: grădina de vară Alhambra la un capăt, Cinema Capitol la celălalt. Accesul la sala de proiecție se făcea, o bună perioadă, prin parterul casei dinspre bulevard. În 1947–1948, în cursul naționalizării, atât Cinema Capitol, cât și Teatrul de vară Alhambra au trecut în proprietatea și administrarea statului, prin Ministerul Artelor și Informațiilor — moment de la care pornește capitolul următor.

Grădina și cinematograful sub regimul comunist și după: I.C. Frimu, cutremurul din 1977, paragina și revitalizarea contestată (1948–prezent)

Naționalizarea și epoca I.C. Frimu

În 1947–1948, prin naționalizare, Cinema Capitol și Teatrul de vară Alhambra au trecut în proprietatea și administrarea statului, prin Ministerul Artelor și Informațiilor. Bulevardul Elisabeta a fost redenumit bulevardul 6 Martie, iar grădina de vară a ajuns să fie cunoscută drept Grădina Capitol. În perioada comunistă, cinematograful a purtat, o vreme, numele militantului socialist I.C. Frimu. Datarea acestei redenumiri diferă de la o sursă la alta: unele o fixează în 1960, altele plasează numele I.C. Frimu în anii ’50 și consemnează o revenire la denumirea Capitol în deceniul următor. Neconcordanța este reținută pentru secțiunea finală.

Închiderea grădinii și cutremurul din 1977

În jurul anului 1968, grădina de vară a fost închisă din cauza degradării, în timp ce cinematograful dinspre bulevard a continuat să funcționeze. Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav structura și acoperișul ansamblului. Au urmat reparații și adăugiri la clădirea cinematografului, care s-a redeschis și a funcționat până după Revoluție. Între 1977 și 1989, ambele imobile au suferit intervenții arbitrare: de pe fațadă au fost îndepărtate statuile și o parte dintre decorațiuni, aparatul de intrare a fost recompartimentat — cu eliminarea unor scări pentru a face loc unui grup sanitar —, iar subsolul și grupurile sanitare ale cinematografului au ajuns să fie folosite în comun cu Cinema Festival, de alături.

Paragina postdecembristă și clasarea ca monument

În jurul anilor 1990–1991, ansamblul a intrat în patrimoniul Ministerului Culturii, administrat prin Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor — RADEF / RomâniaFilm —, și a ieșit din circuitul public; de atunci nu s-a mai făcut nicio investiție notabilă, imobilul rămânând inactiv. În 2004, grădina și cinematograful au fost declarate monumente istorice printr-un ordin al Ministerului Culturii. Din 2015, ambele figurează pe Lista Monumentelor Istorice a municipiului București — la poziția 1502 —, cu codurile B-II-m-B-19202 pentru teatrul de vară și B-II-m-B-18683 pentru cinematograf, în zona protejată nr. 06. În pofida statutului de monument, clădirile — care rezistaseră ambelor războaie mondiale — au fost lăsate în paragină vreme de circa trei decenii. Între 2008 și 2019, agenția Save or Cancel, fondată de arhitectul Andrei Racovițan și de Cristina Popa, a desfășurat campanii de conștientizare și de sensibilizare față de acest patrimoniu.

Redeschiderea contestată din 2021

În iunie 2021, Asociația Culturală „Teatrul Independent Elisabeta” — prin vicepreședintele său, omul de afaceri Petrică Paraschiv — a închiriat ansamblul de la RADEF, cu un avans de 500.000 de lei și cu promisiunea unei investiții de circa două milioane de euro în recondiționarea complexului, într-un termen de cel mult un an. La 26 august 2021, după aproximativ treizeci de ani, grădina Alhambra s-a redeschis publicului printr-un concert de pop-operă, la care au participat în jur de 160 de persoane. Lucrările efectuate cuprinseseră îndepărtarea vegetației, refacerea scenei, a scărilor de la extremități, a terasei și a intrării dinspre strada Constantin Mille, precum și aplicarea unui nou strat de tencuială pe fațadă.

Redeschiderea a fost umbrită de o controversă privind legalitatea lucrărilor. Semnalările făcute de 112 Patrimoniu — proiect al Grupului de Lucru Patrimoniu din cadrul Ordinului Arhitecților din România — au dus la confirmarea de către Primăria Capitalei a faptului că intervențiile se realizaseră fără autorizație de construire, pe un monument istoric; pe numele lui Petrică Paraschiv a fost deschis un dosar de urmărire penală. Acesta a susținut, în replică, că nu s-ar fi construit nimic, ci s-ar fi făcut doar reparații pentru punerea în siguranță a spațiului, urmând ca aprobările necesare să fie obținute ulterior.

Potrivit celor mai recente informații disponibile, grădina a continuat să funcționeze îndeosebi ca spațiu privat de evenimente, în timp ce sala de cinematograf a rămas închisă și nerestaurată. Ansamblul își păstrează statutul de monument istoric aflat în administrarea RADEF, iar restaurarea integrală, precum și deznodământul procedurilor legale, nu sunt consemnate în sursele accesibile.

Discrepanțe și incertitudini documentare

Secțiunea reunește neconcordanțele și incertitudinile semnalate pe parcursul monografiei, potrivit principiului documentar al proiectului: faptele neconfirmate sunt marcate ca atare, iar discrepanțele dintre surse sunt expuse, nu aplanate.

- Cele două „Alhambra”. Pe strada Sărindar au funcționat, la origine, două localuri distincte cu același nume: sala de spectacol acoperită de la numărul 14, inaugurată în 1913 și devenită Teatrul Mic, și grădina de vară de la numărul 13, ridicată în 1916 și devenită Grădina Cinema Capitol. Numeroase surse de presă și de popularizare le confundă, transferând istoria unuia asupra celuilalt.
- Filiația Papaianopol. Numele proprietarului înscris pe planurile grădinii de vară din 1916 — Dumitru Papaianopol — coincide cu al impresarului D. Papaianopol care conducea, din 1913, varieteul Alhambra de peste drum. Identitatea celor doi este plauzibilă, dar rămâne neconfirmată arhivistic, sprijinindu-se pe potrivirea numelui, nu pe un document care să îl consemneze în ambele calități.
- Datarea inaugurării grădinii. Cele mai multe surse fixează deschiderea în vara lui 1916, cu proiecția peliculei Le Voyage dans la Lune. Alte cercetări presupun însă, având în vedere războiul și ocupația germană din 1916–1918, că inaugurarea efectivă către public s-ar fi produs abia după 1918.
- Prezența regală. Afirmația că la evenimentele de la grădina de vară ar fi participat regele Carol I și regina Elisabeta este cronologic imposibilă, ambii fiind decedați până în vara lui 1916. Distinct, o însemnare cu creionul pe afișul inaugurării Cinema Clasic, din 1923, indică prezența regelui și a reginei României — de această dată Ferdinand și Maria, plauzibil cronologic, dar neverificat.
- Cronologia relativă a sălii de cinematograf și a grădinii. Majoritatea surselor așază grădina de vară, din 1916, înaintea sălii Cinema Clasic, desprinsă din casa doctorului Dobrovici în jurul anului 1923. O referință la ziarul Rampa indică însă un Cinema Clasic inaugurat la 26 mai 1912, iar o altă sursă prezintă cinematograful drept nucleul mai vechi, extins prin grădină în 1916.
- Datarea redenumirii Cinema Clasic în Cinema Capitol. Sursele o plasează divergent: „după 1930”, 1938 sau chiar 1923.
- Datarea numelui I.C. Frimu. Redenumirea cinematografului în epoca comunistă este fixată de unele surse în 1960, în timp ce altele plasează numele în anii ’50, cu o revenire la denumirea Capitol în deceniul următor.
- Anul adoptării numelui Teatrul Mic. Instituția de la numărul 16 poartă acest nume din 1964 potrivit unor surse, respectiv din 1965 potrivit altora.
- Numerotarea imobilelor. Grădina de vară figurează la numărul 13; sala de spectacol acoperită a fost inaugurată la numărul 14, iar Teatrul Mic are astăzi adresa la numărul 16, după extinderea în imobilul alăturat. Fațada cinematografului este vizibilă dinspre bulevardul Regina Elisabeta la numărul 36, deși o sursă mai veche menționează accesul prin casa de la numărul 14 al aceluiași bulevard.
- Legenda „1914 / Maria Filotti”. Istoricul oficial al Teatrului Mic, reluat și pe pagina proprie a instituției, fixează întemeierea în 1914, sub numele Teatrul Maria Filotti. Studiul Danielei Gheorghe arată că sala a fost deschisă în 1913 ca local de divertisment, iar numele Mariei Filotti i s-a asociat abia în 1939.
- Formula „prima grădină de vară”. Afirmația că Alhambra ar fi fost prima grădină de vară a Bucureștiului este inexactă: orașul cunoscuse grădini de spectacol încă din secolul al XIX-lea. Mai defensabilă este constatarea că Alhambra rămâne cea mai veche grădină de vară istorică păstrată și clasată.

Personaje

- Nicolae Nenciulescu (1879–1973), arhitect. Absolvent al Școlii Naționale Superioare de Belle-Arte din Paris, în 1910, a proiectat în 1916 grădina de vară Alhambra, deținută de Dumitru Papaianopol. Este cunoscut mai ales ca autor al Palatului Regal, ale cărui lucrări de reconstrucție le-a condus, în calitate de arhitect diriginte, între 1928 și 1932, palatul fiind finalizat în 1937. A fost profesor și prodecan la Academia de Arhitectură din București.
- Spiridon Georgescu (n. 1887), sculptor. A executat, din ghips, stucaturile, statuile și cele două cariatide care încadrează scena grădinii de vară Alhambra; cariatidele i-au fost încredințate de Nenciulescu în vara anului 1915 și se păstrează până astăzi, fiind principalele elemente identitare ale localului.
- Henrieta Delavrancea-Gibory, arhitectă. Fiică a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, s-a numărat printre primele femei-arhitect din România, obținând diploma în 1927. În 1938 a transformat fațada și foaierul Cinema Capitol în stil modernist, de inspirație Bauhaus. Este cunoscută și pentru lucrările realizate la Balcic.
- Dumitru Papaianopol, impresar. De origine aromână, a preluat în toamna lui 1913 conducerea varieteului Alhambra de la numărul 14 și a cabaretului Maxim's alăturat. Numele său figurează, ca proprietar, pe planurile grădinii de vară din 1916 — indiciu al unei posibile legături între cele două localuri Alhambra. Datele sale biografice nu sunt atestate în sursele accesibile.
- Ion Iancovescu, actor. În 1926 a transformat varieteul de la numărul 14 într-un teatru propriu-zis, Teatrul Fantasio, cu un repertoriu de comedii de bulevard; teatrul a ființat o singură stagiune.
- Dida Solomon-Callimachi, actriță. În stagiunea 1927–1928 a închiriat sala pentru compania sa privată, Teatrul I.L. Caragiale, cu un repertoriu apropiat de avangardă; compania s-a desființat din cauza datoriilor.
- Nicolae Leonard, tenor de operetă. A susținut, în stagiunea 1927–1928, spectacole de operetă în sala din Sărindar, între care succesul Fritz; s-a stins din viață în decembrie 1928, sala fiind redenumită pentru scurt timp Teatrul Leonard.
- Maria Filotti, actriță. În 1939 și-a stabilit propria companie în clădirea din Sărindar, dându-i numele său; contrar unei legende răspândite, nu a fost implicată în deschiderea sălii din 1913.
- Nicolae Niculescu-Buzău, actor. A fost figura centrală a stagiunilor de revistă de la Alhambra în anii Primului Război Mondial, interpretând, între altele, revista Intrăm ori nu intrăm?, în care îl juca pe premierul Brătianu.

Referințe:

- Arh. Vasile Țelea, Dicționar, Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, Editura Rentrop & Straton, 2014 - menționat Jean Văleanu ca arhitect: "Teatrul Nottara, str. Sărindar (1936)" - probabil intervenții la sala de teatru.
- Gheorghe, Daniela, Din istoria scenelor bucureștene: Sala din Sărindar (I), în Studii și cercetări de istoria artei — Teatru, Muzică, Cinematografie (volum tipărit).
- Olian, Duduța, Periplu sentimental prin istoria teatrului bucureștean, în Muzeul Municipiului București, XX (volum tipărit).
- Massoff, Ioan, Teatrul românesc. Privire istorică (volum tipărit).
- Filotti, Maria, Am ales teatrul (volum tipărit).
- Niculescu-Buzău, Nicolae, Suveniruri teatrale. 1889–1956 (volum tipărit).
- Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaei. Povestea unei străzi (volum tipărit).
- Molea, Vera, Teatrele din grădinile de vară ale Bucureștilor de altădată (volum tipărit).
- Surse online
- Cinema / Teatrul de vară Capitol — istoric și viitor (feeder.ro)
- Cinema / Teatrul de vară Capitol, istoric și perspective (e-zeppelin.ro)
- Nepăsare sau impostură culturală: Teatrul de vară „Alhambra” (Ordinul Arhitecților din România – București)
- Grădina Cinema Capitol (Wikipedia)
- Nicolae Nenciulescu (Wikipedia)
- Spiridon Georgescu (Wikipedia)
- Teatrul Mic din București (Wikipedia)
- Teatru de vară – Capitol (anadumitru.com)
- Cine a fost Henrieta Gibory? (Historia)
- Redeschiderea grădinii istorice Alhambra din Capitală (Adevărul)
- Cinema / Teatrul de vară Capitol: istoric și perspective
- Bulevardele Elisabeta și Kogălniceanu, Zona construită protejată 06 (foto Cinema Capitol 1943, pag. 5)
- Taierea bulevardului Regina Elisabeta (Cezara Mucenic)
- Ruinele „Broadway-ului” bucureștean! Cum arată acum bulevardul care, înainte de anii ’90, era zona de promenadă a orașului
- ATUNCI ŞI ACUM: Bulevardul Regina Elisabeta
- Cinematografele de lux ale Bucureștiului de altădată
- Cinematografe din vechiul Bucureşti I
- Cinematografe din vechiul Bucureşti II
- Bulevardul Elisabeta sau “Hollywood-ul românesc”
- Primele filme bucureștene
- BULEVARDUL 6 MARTIE: Din 1948 până în 1965, actualul bulevard Elisabeta din centrul capitalei, parte a axei est-vest a orașului, s-a numit bulevardul 6 Martie.
- Bulevardul Regina Elisabeta. Scurtă poveste despre supraviețuire
- „Altă lume, alt oraș!” Iconicul bulevard Elisabeta, în 5 imagini-document care ne plimbă în timp, prin Bucureștiul anilor 50

August 2023:

## Specialiști
**Arhitectură:** Jean Văleanu (intervenții 1936)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/constantin-mille-16