Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu”

Parcul de Cultură și Sport „23 August”, azi „Lia Manoliu” și Arena Națională

Contextul genezei: Festivalul Mondial al Tineretului și planul socialist de reconstrucție al Bucureștiului; Terenul și contextul urban anterior construcției. Suprafața pe care s-a ridicat Parcul de Cultură și Sport „23 August” — actualul Parc Național cu Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu” și Arena Națională — nu făcea parte, până la începutul anilor ’50, din perimetrul administrativ al Municipiului București. Zona era cunoscută sub denumirea de Groapa Vergului sau Gropile Vergului, un teren viran amplasat în preajma Barierei Vergului, unul dintre cele 14 puncte vamale și de control ale Capitalei, situat în apropierea Căii Călărașilor. Bariera delimita Bucureștiul de comunele periurbane, iar zona din jurul ei — inclusiv suprafața viitorului complex sportiv — aparținea, din punct de vedere administrativ, comunei Dudești-Cioplea, integrată în Cartierul Muncii abia în 1949. Conform Planului Orașului București din 1911, terenul dintre Calea Călărașilor și Șoseaua Mihai Bravu era împărțit în parcele de mari dimensiuni, lipsite de construcții, aflate în proprietatea Elenei Dâmbici, destinate în principal grădinilor de zarzavat.

Planul ridicat de generalul Constantin Teodorescu în 1936 și executat la Institutul Cartografic „Unirea” din Brașov confirmă că, la acea dată, zona era în afara limitelor municipale, trama stradală din jur — Calea Călărașilor, Șoseaua Mihai Bravu, Bulevardul Decebal, Calea Vergului (actualul Bulevard Basarabia) și Strada Maior Coravu — fiind totuși deja formată. Strada Maior Coravu se bifurca atunci în Strada Țepeș Vodă Între Vii și Strada Cetatea Aref, la a căror confluență urma să fie creat, ulterior construirii complexului, un rond. Conform aceluiași plan, la vest de zona de studiu se afla deja Parcelarea Călărași, organizată în zona Străzii Arhitect Harjeu, care constituia limita construită a orașului. Groapa Vergului propriu-zisă era, la acea vreme, un teren mlăștinos și accidentat, utilizat marginal pentru creșterea animalelor și pentru bâlciuri sezoniere, despre care Gheorghe Păruși scrie, în volumul „Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București” (Editura Compania, București, 2009): în gropile Vergului avea să fie construit stadionul care să adăpostească principalele manifestări ale Festivalului Mondial al Tineretului din 1953.

Planul general de reconstrucție socialistă a orașului București și decizia construirii complexului

Decizia construirii unui mare parc de cultură și sport la periferia estică a Bucureștiului s-a înscris în contextul Planului general de reconstrucție socialistă a orașului București, care a existat sub diferite forme încă din 1949 și a căpătat forma sa finală prin Hotărârile Consiliului de Miniștri nr. 2448/1953 și nr. 2449/1953. Planul a fost elaborat cu contribuția consilierului sovietic I.A. Zvez și reitera, atât din punct de vedere al textului legislativ, cât și al conținutului, Planul de reconstrucție al Moscovei — temele generale ale modelului sovietic (cvartale de locuințe, înverzirea orașului prin parcuri și scuaruri, construcții socio-culturale) fiind adaptate la scara Bucureștiului. Conform arhitectului-șef al Capitalei din acea perioadă, Pompiliu Macovei, amenajarea Parcului de Cultură și Sport „23 August” reprezenta un punct important al acestui plan, menit să transforme capitala într-un oraș socialist. Hotărârea specifică privind construirea de ansambluri cultural-sportive a fost emisă abia în ianuarie 1953, dar sub presiunea evenimentelor programate pentru vara aceluiași an, principalele construcții au fost edificate rapid, în jumătate de an.

Impulsul imediat care a declanșat construcția a venit din sesiunea din 9 februarie 1953 a Consiliului Federației Mondiale a Tineretului Democrat (FMTD) — o organizație internațională apropiată Uniunii Sovietice, compusă din reprezentanții a 88 de state — în cadrul căreia s-a hotărât ca la București să se desfășoare, la 25 iulie 1953, cel de-al III-lea Congres Mondial al Tineretului și, între 2 și 16 august 1953, cel de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie. Aceste evenimente adunau anual sute de mii de tineri, majoritatea cu convingeri comuniste, dar și participanți cu alte orientări politice, autoritățile comuniste urmărind să își propage ideologia și să demonstreze capacitatea organizatorică a Republicii Populare Române în fața lumii. Festivalul din 1953 era al doilea organizat în blocul estic, după cel de la Berlin din 1951, și trebuia să impună Bucureștiul ca metropolă socialistă modernă, dotată cu infrastructură culturală și sportivă corespunzătoare. Nevoia unui stadion de mari dimensiuni, capabil să adăpostească ceremoniile de deschidere și manifestările sportive ale festivalului, a constituit principala justificare pentru demararea urgentă a lucrărilor.

Mobilizarea forței de muncă și caracterul propagandistic al șantierului

Construirea unui ansamblu de complexitate și anvergură Parcului de Cultură și Sport „23 August” în numai șase luni a fost posibilă prin mobilizarea masivă a forței de muncă voluntare, susținute ideologic de aparatul de propagandă al regimului. Irina Tulbure nota, în lucrarea „Arhitectura și urbanism în România anilor 1944–1960: constrângere și experiment” (Editura Simetria, București, 2015), că, deși darnic la modul declarativ, statul nu ar fi avut de unde să susțină o investiție atât de importantă. Astfel, în primăvara anului 1953, Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) lansa în „Scânteia Tineretului” un apel prin care își mobiliza membrii să dea un puternic avânt muncii voluntare pe marile șantiere naționale, inclusiv pe șantierele din Capitală unde se ridicau importante construcții necesare Festivalului. Sportivilor li se cerea să se antreneze cu perseverență și să-și perfecționeze măiestria sportivă pentru a reprezenta cu cinste culorile României în competițiile festivalului. În luna mai 1953, revista „Știință și Tehnică” consemna cum oamenii muncii din Capitală au început să dea viață Hotărârii Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și a Consiliului de Miniștri cu privire la planul general de reconstrucție socialistă a orașului București.

Sfatul Popular al Capitalei adresa, în luna aprilie 1953, un apel public cetățenilor Bucureștiului, subliniind că prin munca entuziastă a tineretului se vor ridica noi teatre, cinematografe, săli de expoziție, parcuri și terenuri de sport, grădini — o retorică tipică discursului mobilizator al regimului, care transforma munca de construcție a infrastructurii socialiste într-un act de participare colectivă la edificarea noii societăți. Construcția parcului de cultură și sport nu a fost singurul obiectiv al campaniei de înfrumusețare a Bucureștiului în vederea Festivalului: profesorul arhitect Horia Maicu descria, în publicațiile vremii, un program amplu care cuprindea un teatru în aer liber în Parcul Nicolae Bălcescu (actualul Parc Bazilescu), un cinematograf în apropierea Șoselei Bucureștii Noi, modernizarea Parcului de Cultură și Odihnă I.V. Stalin (Parcul Herăstrău) cu o arenă de vară, finalizarea Teatrului Muzical (Opera București) și amenajarea Palatului Republicii (fostul Palat Regal) ca Muzeu de Artă al Republicii Populare Române. Complexul „23 August” rămânea, în cadrul acestui ansamblu de investiții, cel mai spectaculos și mai ambițios proiect al campaniei.

Complexul „23 August” ca produs al planificării socialiste: tipologia parcului de cultură și sport

Parcul de Cultură și Sport „23 August” se înscrie, din punct de vedere tipologic, în categoria parcului de cultură și odihnă — un program urban specific lumii socialiste, conceput, conform analizei Irinei Tulbure, ca unul dintre elementele-cheie ale orașului socialist, rezervat în general pentru orașele de dimensiuni mari. Programul combina funcțiunile sportive cu cele culturale și de recreere: stadion, teatre și cinematografe de vară, restaurante, biblioteci, construcții sportive și de loisir. Importanța acordată acestor mari suprafețe verzi era subordonată construirii marilor cartiere rezidențiale, complexul sportiv-cultural funcționând ca o verigă de închidere a relației locuire–industrie și ca un rezervor de sănătate fizică și mentală destinat oamenilor muncii. Zona din jurul Parcului „23 August” s-a sistematizat ulterior edificării complexului, în perioada 1954–1955, când au fost ridicate, din fondul de stat, cvartalele de locuințe de pe Bulevardul Vatra Luminoasă și cele din Raionul 23 August, de pe Bulevardul Muncii (actualul Bulevard Basarabia). Parcul devenea astfel centrul civic și de recreere al unui cartier nou, ridicat odată cu el și destinat acelorași categorii de muncitori industriali.

Din punct de vedere arhitectural, complexul a fost proiectat după principiile realist-socialiste: un spațiu vast și verde, cu alei desenate geometric — expresie a controlului total asupra elementului natural — în care sunt amplasate diverse componente arhitecturale, atent studiate și exprimate într-un limbaj vizual specific, ușor de înțeles. Parcul a fost proiectat în cadrul Institutului Proiect București — succesorul ISPROOR (Institutul Specializat pentru Proiectarea Orașelor și a Construcțiilor Publice și de Locuit) — cu contribuția mai multor arhitecți: Willy Juster, Anton Dîmbăianu, G. Aznavorian și G. Filipeanu. El reprezintă un produs al planului cincinal 1951–1955, care marcase un moment de cotitură în arhitectura și urbanismul românesc prin întemeierea, în 1949, a institutelor de proiectare ce aveau să concentreze întregul personal de specialitate și prin adoptarea metodei construcțiilor tipizate. Parcul de Cultură și Sport „23 August” a rămas, după 1960, un reper singular în arhitectura românească: complexitatea și anvergura sa nu și-au mai găsit un ecou pe măsură în proiectele ulterioare, iar programul parcului de cultură și odihnă nu a mai fost reluat la o scară comparabilă în capitala României.

Arhitecții și proiectul inițial: compoziție, axe și program funcțional

Autorii proiectului și cadrul instituțional al proiectării

Proiectul Parcului de Cultură și Sport „23 August” a fost elaborat în cadrul Institutului Proiect București, succesorul Institutului Specializat pentru Proiectarea Orașelor și a Construcțiilor Publice și de Locuit (ISPROOR), înființat în 1949 odată cu crearea sistemului național de institute de proiectare specifice economiei planificate. Institutul Proiect București era principalul organism de concepție arhitecturală și urbanistică pentru capitală, funcționând pe baza sarcinilor distribuite prin planul cincinal și prin hotărârile de partid, fără posibilitatea unor comenzi private sau a unor concursuri libere. Proiectul complexului a implicat mai mulți arhitecți cu roluri distincte: Willy Juster, G. Aznavorian și G. Filipeanu au proiectat stadionul, componenta principală a ansamblului, în timp ce arhitectul Anton Dâmboianu a elaborat proiectul teatrului în aer liber, ridicat în perioada 1952-1953. Funcțiunea complexă a întregului ansamblu a reprezentat pentru echipa de proiectanți o provocare de ordin conceptual: parcul de cultură și odihnă era, în 1953, un program relativ nou, destinat noii lumi socialiste, care nu dispunea de modele consacrate în practica arhitecturală românească anterioară.

Volumul București, publicat în 1968 de Institutul Proiect București, îl creditează pe arhitectul Willy Juster ca proiectant principal al Complexului Sportiv „23 August”, reflectând rolul central al acestuia în conceperea stadionului, componenta de anvergură maximă a ansamblului. Juster era unul dintre arhitecții activi în prima generație a proiectării socialiste românești, perioadă caracterizată, în cuvintele istoricului de arhitectură Grigore Ionescu în lucrarea Arhitectura în România perioada anilor 1944-1969 (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969), prin căutarea celor mai potrivite mijloace tehnice și materiale necesare realizării clădirilor cerute de ritmul accelerat al dezvoltării economiei naționale și de noua viață socială și culturală. Studiul de caz publicat de Institutul Național al Patrimoniului în volumul dedicat patrimoniului sportiv urban al secolului XX consemnează că ansamblul a fost proiectat de arhitecții Willy Juster, Anton Dâmboianu, G. Aznavorian și G. Filipeanu, precizare care corelează mai mulți autori cu componente distincte ale complexului, reflectând caracterul colectiv al proiectării în cadrul institutelor socialiste.

Compoziția de ansamblu: axele de simetrie și relația cu contextul urban

Parcul de Cultură și Sport „23 August” a fost conceput ca un ansamblu cu două axe de simetrie: una paralelă și una perpendiculară pe Bulevardul Muncii (actualul Bulevard Basarabia), structură compozițională specifică arhitecturii realist-socialiste, care presupunea geometrizarea riguroasă a spațiului, subordonarea elementelor naturale unor trasee construite și crearea de perspective monumentale. Stadionul era așezat în partea de nord-est a complexului, aproximativ în axul Străzii Maior Coravu, funcționând ca element terminal al perspectivei acestei artere, un procedeu compozițional preluat din urbanistica Beaux-Arts și replicat în urbanismul sovietic. Teatrul în aer liber ocupa extremitatea vestică a parcului, compunând elementul final al axului est-vest care, în concepția originală, străbătea parcul până la turnul de parașutism. Lacul pentru canotaj era amplasat central, amenajat prin sistematizarea depresiunii naturale a Gropii Vergului, constituind elementul de peisagistică acvatică al ansamblului. Turnul de parașutism marca axul nord-sud al parcului, în proximitatea stadionului, și funcționa ca reper vertical în silueta de ansamblu a complexului.

Compoziția generală a parcului respecta principiile realist-socialiste de proiectare a spațiului verde de mari dimensiuni: alei desenate geometric, în spiritul controlului total asupra elementului natural, cu funcțiuni clar separate și atent distribuite în teritoriu. Parcul proiectat în 1953 cuprindea, conform descrierilor din publicațiile tehnice ale epocii, pe lângă stadion și teatrul în aer liber, un grup de baze sportive destinate înotului, voleiului, baschetului și tenisului, un teatru de păpuși amplasat pe malul lacului, un acvariu cu diferite specii de pești și un spațiu special pentru păsări răpitoare și păsări de baltă. Suprafața inițială a complexului era de aproximativ 50 de hectare, ulterior extinsă la 60 de hectare. Beneficiarul inițial al construcției a fost Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, instituție care gestiona infrastructura sportivă la nivel național în perioada regimului comunist.

Stadionul: soluția tehnică inovatoare și dimensiunile

Componenta principală a complexului, stadionul, a fost proiectată de arhitecții Willy Juster, G. Aznavorian și G. Filipeanu cu o capacitate de 80.000 de locuri și o pistă de alergări cu șase culoare, devenind, la momentul inaugurării în 1953, cel mai mare stadion din România. Constrângerea esențială a proiectului a constituit-o termenul extrem de scurt — șase luni de construcție efectivă — care nu permitea realizarea unei construcții din beton monolit turnat la fața locului, specifică marilor lucrări de infrastructură sportivă. Soluția adoptată de echipa de proiectanți a fost ingenioasă din punct de vedere tehnic: adâncirea cu 7,5 metri a zonei terenului de sport, pământul rezultat din săpătură fiind dispus în jur ca un rambleu pe care s-a așezat partea superioară a tribunelor. Această metodă, utilizarea pantelor artificiale de pământ stabilizate prin plantarea de arbori la exterior, reducea dramatic cantitatea de beton și oțel necesare, permițând ridicarea unei tribune cu o capacitate excepțională într-un interval de timp incompatibil cu metodele constructive clasice.

Ideea utilizării pantelor naturale sau artificiale de pământ nu era una nouă în practica arhitecturii sportive a epocii: ea fusese folosită anterior la Stadionul Republicii din București și la Stadionul Olimpic de la Fundeni, realizat după planurile arhitectului Octav Doicescu. Specificul soluției de la Stadionul „23 August” a constat în combinarea excavației de amploare cu utilizarea sistematică a pământului rezultat ca material de construcție pentru rambleul tribunelor, o tehnică ce răspundea simultan imperativelor de economie de materiale, rapiditate a execuției și dimensiuni maximale ale arenei. Din punct de vedere arhitectural, zonele de acces și tribuna oficială au fost tratate într-un limbaj similar celui al teatrului de vară, ambele construcții formând un tot unitar compozițional. Stadionul era amplasat la nord-est de axul parcului și era vizibil ca reper urban de la distanță considerabilă, dominând perspectiva Străzii Maior Coravu și a Bulevardul Basarabia, conform principiului urbanistic realist-socialist al capătului de perspectivă monumental.

Teatrul de vară, turnul de parașutism și celelalte componente

Teatrul în aer liber, componenta culturală principală a complexului, a fost ridicat în perioada 1952-1953 după proiectul arhitectului Anton Dâmboianu. Construcția este tipologic întemeiată pe modelul teatrului roman, cu un fundal de scenă în a cărui compoziție elementul dominant este un portic soluționat în spiritul Renașterii timpurii, dar realizat cu elemente preluate din arhitectura locală a veacurilor XVII-XVIII. Ca aporturi originale față de modelul tipologic, în semicercul orchestrei a fost excavată o fosă în care avansează conturul ondulat al scenei, iar din porticul dublu al fundalului — care formează o limită transparentă spre parc — coboară spre centrul scenei două rampe simetrice. Accesul la teatrul de vară se face dinspre Strada Arhitect Hârjeu, printr-un portic central flancat de casele de bilete, proiectate ca un pandant mai puțin monumental, dar la fel de transparent ca porticul scenei. Teatrul în aer liber se compune ca element final al axului est-vest al parcului, echilibrând în compoziție turnul de parașutism, care marchează axul nord-sud.

Turnul de parașutism este unul dintre elementele tehnice cele mai remarcabile ale ansamblului. Amplasat în apropierea stadionului, în axul teatrului de vară, el străjuiește axul nord-sud al parcului și a fost construit după metode inovatoare pentru epoca sa, fiind printre puținele turnuri de parașutiști din beton armat existente în lume, față de varianta metalică predominantă în practica internațională. Turnul are o înălțime de 80 de metri, cel mai înalt turn de parașutism din România, un diametru exterior constant de 4,70 metri și pereți cu o grosime de 35 de centimetri la bază, redusă la 15 centimetri spre vârf. În vârful turnului se afla un pod metalic rotativ, lung de 25 de metri și cu o greutate de 10 tone, orientabil după direcția vântului pentru a îndepărta parașutistul de structura turnului în momentul căderii. Turnul a fost executat din beton armat în locul oțelului utilizat curent la construcții similare, din considerente de economie a metalului necesar industriei, o decizie tehnico-economică tipică pentru logica planificată a epocii, care privilegia consumul minim de materiale strategice.

Stadionul „23 August” / Stadionul Național: construcție, modernizări și demolare

Inaugurarea și funcționarea inițială: cel mai mare stadion din România

Stadionul „23 August” a fost inaugurat în vara anului 1953, în contextul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie, eveniment care a constituit rațiunea construirii întregului complex. Cu o capacitate de 80.000 de locuri și o pistă de alergări cu șase culoare, arena era, la acel moment, cel mai mare stadion din România. Terenul pe care a fost ridicat stadionul fusese, cu puțin timp înainte, o grădină de zarzavat aparținând unui grădinar bulgar pe nume Ivan Gruev, ulterior trecerea în administrarea statului și transformarea radicală a locului fiind posibilă prin naționalizarea proprietăților și incorporarea teritoriului comunei Dudești-Cioplea în perimetrul Municipiului București, produsă în 1949. Stadionul era amplasat în partea de nord-est a complexului, în axul Străzii Maior Coravu, cu tribuna oficială tratată arhitectural într-un limbaj unitar cu teatrul de vară, ambele construcții compunând împreună un ansamblu coerent din punct de vedere estetic.

De-a lungul deceniilor următoare inaugurării, stadionul a găzduit manifestele politice ale regimului comunist — parade și spectacole de amploare cu ocazia sărbătorii de 23 august — precum și competiții sportive de referință. Arena era frecvent ocupată la capacitate maximă sau chiar depășită, înregistrându-se asistențe de 90.000-100.000 de spectatori la meciuri importante ale echipei naționale de fotbal, un număr superior capacității oficiale, practică nepermisă astăzi de regulamentele de siguranță. Un moment de excepție în istoria stadionului a fost în 1957, când un meci de rugby a adunat 100.000 de spectatori. Stadionul „23 August” a găzduit, de-a lungul timpului, meciuri memorabile ale echipei naționale de fotbal, dar și competiții de atletism, devenind cel mai important spațiu sportiv al capitalei în primele trei decenii ale existenței sale. Publicul bucureștean și românesc a asociat puternic identitatea sportivă națională cu această arenă, care a funcționat, în paralel, ca simbol al modernizării socialiste a capitalei.

Modernizarea din 1971: instalarea nocturnei și reducerea capacității

Prima intervenție majoră de modernizare a stadionului a avut loc în 1971, când a fost montată instalația de nocturnă, proiectată de Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), după proiectul arhitectului Victor Păunescu-Vaida și al inginerului Eugen Bolki. Soluția tehnică adoptată a avut caracter de unicat la momentul proiectării și corespundea cerințelor celor mai moderne instalații de iluminat sportiv ale epocii, permițând iluminarea simultană atât a terenului de fotbal, cât și a pistelor de atletism. Intervenția a presupus proiectarea și instalarea a patru stâlpi metalici ampli, realizați din zăbrele sudate, așezate pe coronamentul stadionului. Prin forma lor structurală adoptată — cu o înclinare de 45 de grade față de verticală — stâlpii dădeau senzația că închid linia de cea mai mare pantă a gradenelor, integrându-se astfel în volumetria de ansamblu a stadionului și formând un tot unitar cu aceasta. Principala provocare a proiectanților a constat în găsirea unei forme structurale care să răspundă atât parametrilor tehnico-structurali stricți, cât și cerințelor estetice deosebite, instalația de nocturnă fiind vizibilă de la mare distanță urbană.

Montarea instalației de nocturnă a impus totodată o reducere semnificativă a capacității stadionului, de la 80.000 la 60.000 de locuri, din cauza necesității amplasării infrastructurii tehnice a stâlpilor și a reconfigurării parțiale a tribunelor. Capacitatea de 60.000 de locuri, confirmată de Wikipedia ca cifră finală a stadionului demolă, a rămas în vigoare până la sfârșitul existenței arenei. Instalația de nocturnă a transformat funcțional arena, permițând desfășurarea meciurilor și competițiilor în serie, lărgind astfel calendarul de evenimente disponibile. Din punct de vedere al evoluției arhitecturii sportive românești, proiectul stâlpilor de nocturnă ai Stadionului „23 August” a rămas un exemplu de soluție tehnică ingenioasă, care a rezolvat simultan o problemă funcțională și una de integrare arhitecturală într-un edificiu de mari dimensiuni.

Modernizarea din 1981: Universiada și torța olimpică a Nadiei Comăneci

La zece ani după instalarea nocturnei, cu ocazia celei de-a 11-a ediții a Universiadei de Vară, desfășurată la București între 19 și 30 iulie 1981, cu participarea sportivilor din 86 de țări, stadionul a beneficiat de o nouă serie de lucrări de modernizare. Intervenția a vizat în primul rând înlocuirea gradenelor de lemn cu o variantă mai modernă și mai durabilă, precum și introducerea pistei de atletism din tartan, care a înlocuit pista anterioară de pământ. Pista de tartan reprezenta, la începutul anilor 1980, standardul internațional pentru competițiile de atletism de nivel olimpic și mondial, adoptarea ei la Stadionul „23 August” aducând infrastructura arenei la nivelul cerințelor sportive contemporane. Tot cu ocazia Universiadei din 1981 a fost construită o uriașă torță olimpică, aprinsă de Nadia Comăneci în cadrul ceremoniei de deschidere a jocurilor, un gest simbolic de mare încărcătură pentru sportul românesc al epocii.

Universiada din 1981 a reprezentat cel mai important eveniment sportiv internațional găzduit de stadion în perioada regimului comunist și a prilejuit o îmbunătățire semnificativă a condițiilor de desfășurare a competițiilor. Aceasta era, de altfel, a doua Universiadă organizată pe continentul european după cea de la Torino (1970), și prima organizată într-o țară din blocul estic, ceea ce îi conferea o încărcare politică suplimentară în contextul Războiului Rece. Stadionul „23 August” — redenumit în această perioadă Stadionul Național, denumire care în mod curent se va generaliza după 1989 — a funcționat ca venă principală a Universiadei, găzduind ceremoniile de deschidere și de închidere, competițiile de atletism și meciurile de fotbal. Modernizarea din 1981 a consolidat poziția stadionului ca cea mai importantă arenă multisport din România, capabilă să susțină competiții internaționale de nivel universitar și, în perspectivă, de nivel olimpic.

Concertele post-1989 și încărcătura culturală a arenei

După 1989, stadionul a înregistrat o mutare progresivă spre funcția de spațiu de spectacol în aer liber, găzduind concerte ale unor mari artiști internaționali care au marcat istoria culturală a Bucureștiului post-comunist. Primul și cel mai semnificativ a fost concertul lui Michael Jackson din 1 octombrie 1992, în cadrul turneului mondial Dangerous, la care au asistat 90.000 de fani. Cinci ani mai târziu, Jackson a revenit de două ori pe scena Stadionului Național în cadrul turneului HIStory: la 14 septembrie 1996, în fața a 70.000 de spectatori, și la o a doua dată în același turneu. În 2006, trupa Depeche Mode a susținut un concert la Stadionul Național, iar în 2007, Rolling Stones au inclus arena în turneul lor european. Aceste evenimente au transformat stadionul dintr-un spațiu exclusiv sportiv și politico-ideologic într-un vector al culturii pop internaționale în România, consolidând relația emoțională a publicului bucureștean cu arena.

Modernizarea din 1998, realizată cu ocazia Campionatului European de Tineret la Fotbal, a vizat înlocuirea instalației de iluminat și introducerea scaunelor individuale, intervenție care a îmbunătățit confortul spectatorilor, aducând stadionul la un standard mai apropiat de cerințele UEFA și FIFA ale anilor 1990. Aceasta a fost ultima intervenție de modernizare înainte de decizia de demolare. În 2005, Ministerul Tineretului și Sportului a decis reconstrucția integrală a stadionului, în locul său urmând să fie ridicată o arenă nouă, conform standardelor internaționale contemporane. Primăria Capitalei a preluat stadionul în administrare în vederea demolării, un gest simbolic având loc la 21 noiembrie 2007, când, după meciul România-Albania 6-1 din calificările pentru Euro 2008, au fost scoase primele scaune din tribune. Demolarea efectivă s-a desfășurat între 18 decembrie 2007 și 20 februarie 2008, încheind 55 de ani de existență ai Stadionului Național.

Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu”: bazele de pregătire olimpică (1960–1976)

Înființarea Complexului Sportiv Național și cadrul instituțional

Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu” a fost înființat ca instituție publică prin Ordinul ministrului tineretului și sportului nr. 322 din 19 februarie 1991, în subordinea Agenției Naționale pentru Sport. Sediul instituției se află la Bulevardul Basarabia nr. 37-39, Sector 2, București. Scopul principal al Complexului Sportiv Național „Lia Manoliu” îl constituie asigurarea condițiilor optime de pregătire a sportivilor din loturile olimpice și naționale în vederea obținerii de performanțe de nivel european, mondial și olimpic. Obiectul principal de activitate al complexului îl constituie administrarea bazei materiale destinate cu prioritate pregătirii loturilor naționale și olimpice, precum și organizării competițiilor sportive de nivel național și internațional. Baza materială administrată de complex se află în patrimoniul Agenției Naționale pentru Sport și se compune din bunuri imobile — terenuri, clădiri și construcții speciale — și bunuri mobile, reprezentate de aparatura, dispozitivele și dotările destinate activității sportive.

Denumirea actuală a complexului onorează memoria atletei Lia Manoliu (n. 25 aprilie 1932, Chișinău — d. 9 ianuarie 1998, București), cea mai titrată aruncătoare de disc din istoria sportului românesc și, totodată, prima femeie din lume care a participat la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice (Helsinki 1952, Melbourne 1956, Roma 1960, Tokyo 1964, Ciudad de Mexico 1968, München 1972), performanță consemnată în „Guinness Book of Records”. În perioada 1990-1998, Lia Manoliu a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. Complexul Sportiv Național a început să poarte oficial numele atletei prin ordinul de înființare din 1991. Anterior, începând cu anii 1990, întregul parc purtase deja denumirea de Parcul „Lia Manoliu”, în semn de recunoștință față de contribuția atletei la sportul românesc și, în special, la mișcarea olimpică națională.

Terenul de atletism „Viitorul” și sala de gimnastică (1963-1964)

Prima componentă a bazei sportive de pregătire olimpică, ulterior integrată în Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu”, a fost terenul de atletism „Viitorul”, realizat în 1963. Acesta cuprinde o pistă circulară cu patru culoare, o pistă de încălzire cu două culoare, o pistă centrală, un sector de sărituri în lungime și triplu salt, două sectoare pentru sărituri în înălțime și un sector de sărituri cu prăjina. Terenul „Viitorul” era destinat pregătirii atleților de performanță din loturile naționale și olimpice, asigurând condiții tehnice superioare celor existente anterior în capitala românească. În 2015, baza de atletism „Viitorul” a trecut printr-un amplu proces de modernizare în cadrul căruia pista a fost reabilitată integral și a fost instalat un sistem de iluminat artificial, acțiune care i-a readus standardele tehnice la nivelul cerințelor sportive contemporane.

Sala de gimnastică, construită în 1964, a completat infrastructura de pregătire a bazei sportive, oferind sportivilor un spațiu acoperit destinat antrenamentelor de gimnastică. Un an mai târziu, în 1972, au fost adăugate sălile de pregătire pentru box, haltere și arte marțiale, lărgind spectrul sportiv acoperit de complex. Aceste investiții succesive reflectau politica sportivă a regimului comunist, care acorda o importanță deosebită pregătirii sportivilor de performanță în vederea competițiilor internaționale, în special a Jocurilor Olimpice, ca mijloc de propagandă și de legitimare a sistemului politic. Clădirile ridicate în această primă etapă (1963-1972) se încadrau formal în perimetrul Parcului de Cultură și Sport „23 August”, dar funcționau, din punct de vedere operațional, ca instalații de pregătire sportivă specializată, separate de funcțiunile de recreere și divertisment ale parcului.

Sala de jocuri sportive (1974): arhitectură și soluție structurală

Sala de jocuri sportive, actuală arenă de baschet a complexului, a fost realizată în 1974 după proiectul elaborat în cadrul IPROMET București de către arhitecții Boris Stuparu și Lețiția Moisescu și inginerii Cristea Pascu și Ion Florea. Arhitectura clădirii a fost concepută pentru a se încadra în zona bogat plantată din apropierea patinoarului artificial și se caracterizează prin curba concavă, elegantă, a structurii de rezistență, care formează o interesantă unitate de ansamblu cu acoperirea convexă a patinoarului și cu verticala turnului de parașutism. Volumetria sălii a fost determinată de utilizarea funcțională: aceasta urma să adăpostească mai multe programe sportive — tenis, volei, handbal, gimnastică și atletism — activitatea de bază fiind tenisul, astfel încât traiectoria caracteristică a mingiei în zbor a fost factorul determinant pentru soluționarea secțiunii longitudinale, sub forma unui arc. Clădirea are o structură realizată din șapte arce metalice dublu articulate, aflate la distanțe de trei metri, învelită cu tablă cutată așezată direct pe structură și închisă lateral cu panouri de sticlă armată, montată în tâmplărie metalică de tip U.

Sala de jocuri sportive nu a fost concepută pentru a adăposti competiții, ci exclusiv pentru antrenamente, fapt pentru care nu a fost dotată inițial cu gradene pentru spectatori și nici spații de deservire a acestora. Pe lângă terenul de sport propriu-zis și un spațiu de circulație, clădirea cuprindea vestiare și grupuri sanitare pentru sportivi, o intrare principală cu grupuri sanitare și un hol pentru oficialități. Corpurile destinate facilităților anexe erau adoșate fațadelor principale și finite cu cărămidă aparentă și tencuială de terasit. Structura deosebit de eficientă și reprezentativă a sălii de sport a constituit un model pentru o serie de săli tip, care au preluat integral sistemul constructiv, amplificând o serie de funcțiuni și creând suprafețe necesare pentru spectatori. Proiectul a fost replicat în mai multe cazuri de săli de sport de mici dimensiuni, toate având caracter competițional, fapt care demonstrează valoarea tehnică și economică a soluției structurale adoptate de echipa de proiectare.

Baza de natație și atletism „Lia Manoliu” (1969-1976)

Baza de natație și atletism „Lia Manoliu” este situată spre Strada Maior Coravu, în spatele patinoarului artificial. Sala de atletism a fost pusă în funcțiune în 1969 și cuprinde o pistă circulară de alergări cu patru culoare, o pistă centrală cu opt culoare pentru alergări și garduri, un sector pentru săritura în lungime și triplusalt, precum și un sector pentru sărituri cu prăjina. Tot din 1969 datează și bazinul de înot acoperit, prevăzut cu o piscină de 20 × 50 de metri, destinat exclusiv antrenamentelor. Acesta dispune de toate facilitățile necesare desfășurării înotului de performanță, dar nu a fost prevăzut cu tribune pentru spectatori, funcția sa exclusivă de pregătire determinând un program arhitectural auster, centrat pe eficiența tehnică. Bazinul de înot descoperit a fost pus în funcțiune în 1976 și reprezintă singurul bazin în aer liber cu dimensiuni olimpice din București, o infrastructură unică la nivelul capitalei.

Bazinul descoperit era inițial destinat exclusiv antrenamentelor și a fost amenajat pentru competiții în 1981, cu ocazia Universiadei de Vară, când a primit tribune pentru spectatori și o instalație de cronometrare și afișare a rezultatelor. După această modernizare, bazinul a găzduit competiții naționale și internaționale de înot, inclusiv jocuri balcanice. În 1996 au fost inaugurate sala pentru alergări și cea pentru aruncări, completând oferta de infrastructură a bazei, iar în 1999 sălile care găzduiseră anterior bacurile de antrenament pentru probe nautice au fost reamenajate ca săli de sport multifuncționale, destinate antrenamentelor de gimnastică ritmică, aerobică, arte marțiale și alte discipline sportive. Patinoarul artificial, construit în 1959 și demolat în martie 2016, a fost, de-a lungul existenței sale, primul patinoar profesionist din București și baza de pregătire a hocheiului pe gheață românesc, disciplină care a atins apogeul la sfârșitul anilor 1970, când naționala României participa la Campionate Mondiale în Grupa A și învingea SUA la singura sa participare în grupa mondială, în 1977.

Arena Națională și perspectivele actuale ale complexului

Decizia demolării și proiectul noii arene

Decizia de demolare a Stadionului Național și de construire a unei arene noi a fost luată în octombrie 2005 de către Ministerul Tineretului și Sportului. Proiectarea noii arene a fost încredințată biroului german Gerkan, Marg and Partners (gmp). Execuția lucrărilor a fost realizată de asocierea firmelor Max Boegl (Germania) și Astaldi (Italia). Bugetul inițial al proiectului a fost estimat la 119 milioane de euro, ajungând la 234 de milioane de euro la finalizare, o depășire generată parțial de decizia adoptării unui acoperiș retractabil evaluat la 20 de milioane de euro.

Faza de construcție a Arenei Naționale a generat numeroase controverse și întârzieri. Primarul Sorin Oprescu declara, în mai 2009, o întârziere de 20 de săptămâni față de calendarul inițial, iar construcția a fost suspendată temporar în decembrie 2009. La 14 ianuarie 2010, finalizarea structurii ajunsese la 60%. Meciul de inaugurare a avut loc pe 6 septembrie 2011: România — Franța 0-0, în calificările pentru Euro 2012. Demolarea Stadionului Național s-a desfășurat între 18 decembrie 2007 și 20 februarie 2008, încheind 55 de ani de existență ai arenei din 1953.

Arena Națională: caracteristici tehnice și arhitecturale

Arena Națională are o capacitate de 55.634 de locuri, dispuse pe patru niveluri, și este cel mai mare stadion din România. Dispune de 3.600 de locuri VIP și 126 dedicate presei. Elementul tehnic definitoriu este acoperișul retractabil, care poate fi deschis sau închis în aproximativ 15 minute. Arena este clasificată UEFA categoria a patra, cea mai înaltă categorie UEFA, fapt care o califică pentru a găzdui finale ale competițiilor europene de club. Este dotată cu instalație de nocturnă și sonorizare profesionistă, sisteme video de înaltă rezoluție și facilități de ospitalitate corporatistă extinse. Arena este gazda meciurilor echipei naționale a României, ale finalei Cupei României și ale Supercupei României, precum și a meciurilor de acasă ale clubului FCSB.

Din punct de vedere urbanistic, Arena Națională ocupă amplasamentul fostului Stadion Național în partea de nord-est a Parcului Național, păstrând relația compozițională cu axul Străzii Maior Coravu stabilită de proiectul original din 1953. Volumul nou este considerabil mai mare decât cel al arenei demolate, atât în înălțime, cât și în ampriza la sol. Parcul Național cuprinde astăzi Arena Națională, Complexul Național Sportiv Lia Manoliu și Amfiteatrul Mihai Eminescu, delimitat la nord de Strada Maior Coravu, la est de Strada Arhitect Harjeu, la vest de Strada Sergent Serbănică Vasile și la sud de Bulevardul Basarabia.

Evenimente majore găzduite de Arena Națională

Finala UEFA Europa League din 9 mai 2012 a constituit primul eveniment de prim rang european găzduit de Arena Națională, la mai puțin de un an de la inaugurare: Atletico Madrid a învins Athletic Bilbao cu 3-0, în fața a 52.347 de spectatori. Stadionul a găzduit și patru meciuri din cadrul UEFA Euro 2020, incluzând optimi Franța — Elveția 3-3, cu victoria Elveției la penaltiuri 5-4. În august-septembrie 2021, arena a găzduit The International 2021, campionatul mondial al jocului video Dota 2, stabilind un record mondial Guinness pentru cel mai mare premiu alocat unui singur turneu de sport: 40.018.195 de dolari. Arena a găzduit de asemenea concerte ale unor artiști de nivel mondial: Metallica, Guns N Roses, Red Hot Chili Peppers, Depeche Mode și Ed Sheeran, continuând tradiția fostului Stadion Național.

Importanța Complexului Sportiv Național Lia Manoliu depășește funcția sportivă curentă. Complexul a format, de-a lungul a peste șapte decenii, generații întregi de sportivi în discipline variate: fotbal, atletism, înot, hochei pe gheață, tenis, baschet, handbal, box, haltere și arte marțiale. Patinoarul artificial, primul patinoar profesionist din București, a fost baza unui hochei românesc care, la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, participa la Campionate Mondiale în Grupa A și obținea victorii de referință, inclusiv împotriva SUA în 1977. Complexul a rămas mândria Epocii de Aur în memoria colectivă a bucureștenilor.

Perspectivele actuale: demolări, proiecte și patrimoniul construit din 1953

Patinoarul artificial 23 August, construit în 1959 și trecut în administrarea municipalității, a fost demolat în martie 2016 pentru a face loc unui nou complex cu patinoar acoperit, bazin semiolimpic și terenuri de sport. Proiectul noului complex prevedea o suprafață desfășurată de aproximativ 9.500 de metri pătrați și o capacitate de 3.100 de locuri. Din 2012, presa a semnalat și un proiect pentru o sală polivalentă de 16.000 de locuri, prevăzută a fi amplasată pe terenul actualului turn de parașutism, trecut în administrarea municipalității la 20 noiembrie 2012. Sala de cinci niveluri și 22 de metri înălțime urma să găzduiască competiții internaționale de tenis, baschet, handbal, fotbal în sală, futsal și volei.

Dintre elementele ansamblului original din 1953, turnul de parașutism și teatrul de vară rămân în picioare la data redactării prezentei monografii, constituind mărturia construită a ambițiilor urbanistice și arhitecturale ale regimului socialist românesc din deceniul al șaselea. Turnul de parașutism, cel mai înalt din România cu cei 80 de metri ai săi și unul dintre puținele turnuri de acest tip din beton armat existente în lume, are o valoare patrimonială intrinsecă și constituie un reper vizual irecuperabil în silueta Parcului Național. Studiul de caz publicat de Institutul Național al Patrimoniului semnalează complexul 23 August ca cel mai mare complex de sport și recreere din România și ca un reper al arhitecturii socialiste românești, a cărui conservare și valorificare reprezintă o responsabilitate culturală ce depășește simpla administrare a infrastructurii sportive curente.

Referințe

• Andrei Răzvan Voinea, Ileana Szasz, Andrei Mihail: Inventarul bazelor sportive și de agrement muncitorești din București, Ed. Studio Zona, București , 2025 
• English Heritage, Sporting Heritage, English Heritage, London, 2012
• Ministerul Tineretului și Sportului, Amenajări de baze sportive, Ministerul Tineretului și Sportului, București, 1950
• Ambrozie, N.S.; Beiu, C.; Mihalache, G., Oameni Noi pe Stadion. Nivele Sportive, Editura de Stat, București, 1951
• Anghelescu, M.; Cristea, Dan Ovidiu, Istoria fotbalului românesc, București, 2010
• Brenidei, Dan și colab., București – Ghid, Editura Meridiane, București, 1962
• Boboc, Dan; De Hillerin, Pierre Joseph, Viziunea strategică de organizare și dezvoltare a activității de educație fizică și sport din România pentru perioada 2010–2020, Institutul Național de Cercetare pentru Sport, București, 2010
• Bocănț, Anca; Zahariade, Ana Maria, Proiecte de arhitectură în Centrul Marcel Iancu 1895–1995, Editura Simetria, București, 1996
• Celiac, Mariana; Carabel, Octavian; Marcu-Lăpădat, Marius, București, orașul și modernitatea. Un ghid adnotat, Editura Simetria, București, 2005
• Curinschi Vorona, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică, București, 1981
• Epuran, M.; Făinaru, J.; Walter, E., Amenajări, terenuri și instalații sportive, Editura Cultură Fizică și Sport, București, 1951
• Georgescu, Florian, Educația fizică și sportul – fenomen social, Editura Stadion, București, 1971
• Giurescu, Constantin, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, București, 1979
• Ionescu, Grigore, Arhitectura în România perioada anilor 1944–1969, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969
• Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Socialiste România, București, 1982
• Kirițescu, Constantin, O istorie universală a culturii fizice, Editura Uniunii de cultură fizică și sport, București, 1964
• Lașcu, Nicolae, Bulevarde bucureștene până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, București, 2011
• Lăzărescu, Cezar; Cristea, Gabriel; Gheorghiu, Dinu; Borgovan, Anca, Arhitectura românească contemporană, Editura Meridiane, București, 1972
• Meynau, Jean, Sport et politique, Éditions Payot, Paris, 1966
• Postolache, N., Istoria sportului în România, Profeixim, București, 1995
• Sfintescu, Cincinat, Urbanistica generală, II. Igiena, Institutul Urbanistic al României, București, 1932
• Sebastian, Dan și Bontescu, Berindei, București – Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București, 1980
• Tulbure, Irina, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944–1960: constrângere și experiment, Editura Simetria, București, 2016
• Zahariade, Ana Maria, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944–1989, Editura Simetria, București
• ***, Săli de sport gemene, în Arhitectura, nr. 3–4, 1972
• ***, Sala polivalentă cu 5000 de locuri la Brașov, în Arhitectura, nr. 5, 1968
• ***, Sala de jocuri sportive din cadrul complexului 23 August din București, în Arhitectura, nr. 4, 1976
• Agent, Victor, Patinoarul artificial din ansamblul Parcul Floreasca – București, în Arhitectura, nr. 2–3, 1966
• Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu" — site oficial
• Patrimoniul sportului. Baze sportive urbane de secol XX (INP)
• Stadionul Național (1953) — Wikipedia engleză
• Arena Națională — Wikipedia engleză
• Lia Manoliu — campioană olimpică la aruncarea discului (Historia.ro)
• Lia Manoliu — prima sportivă din România la șase ediții consecutive ale JO (Comitetul Olimpic și Sportiv Român)
• Lia Manoliu — biografie și palmares olimpic (Adevărul)
• Lia Manoliu — stadionul din București și istoria sa (Jurnalul)
• Festivalul Mondial al Tineretului, București 1953 — context istoric