Circul de Stat București, azi Circul Metropolitan
Primele reprezentații de circ consemnate la București datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când trupe itinerante străine, în special din Austro-Ungaria, Franța și Germania, montau corturi provizorii pe terenuri libere din perimetrul orașului. Companii precum Circus Herzog sau Circus Salamonsky au inclus Bucureștiul în circuitul lor central-european, atrăgând un public numeros în zonele Dealul Spirii, Filaret sau pe malul Dâmboviței. Construcțiile erau temporare, din lemn și prelate, fără fundații permanente, ridicate și demontate în funcție de sezon.
Perioada interbelică a adus o oarecare stabilizare a activității circului în capitală, fără ca aceasta să se materializeze într-o clădire permanentă. Au funcționat episodic spații semipermanente în zona Piața Victoriei și în parcul Herăstrău, iar companiile românești de mici dimensiuni alternau cu turnee ale trupelor străine. Absența unui edificiu dedicat rămânea o lacună vizibilă în comparație cu capitalele europene contemporane, fapt sesizat și în presa culturală a vremii. Proiectele interbelice de construire a unui circ stabil nu s-au concretizat niciodată, iar războiul a suspendat orice astfel de inițiativă.
Decizia politică de construire în contextul RSR
După instaurarea regimului comunist și naționalizarea din 1948, cultura de masă a intrat sub controlul direct al statului. Circul a fost integrat în sistemul instituțiilor culturale de stat, alături de teatre, filarmonici și case de cultură, fiind considerat un instrument de divertisment popular accesibil tuturor categoriilor sociale. În acest cadru ideologic, Circul de Stat a funcționat inițial fără o sediu propriu, utilizând spații improvizate sau corturi în diferite cartiere ale Bucureștiului. Necesitatea unui edificiu permanent, modern, capabil să găzduiască spectacole de anvergură, a apărut pe agenda autorităților la sfârșitul anilor 1950.
Decizia de a construi un circ permanent la București s-a înscris în contextul mai larg al programului de investiții în infrastructura culturală promovat de Consiliul de Miniștri al RPR în perioada 1958–1965, program care a inclus și construirea sau modernizarea unor teatre, săli de concerte și cinematografe. Modelul sovietic a jucat un rol important: URSS dispunea de circuri permanente de mari dimensiuni în Moscova și Leningrad, cu care partenerii din blocul socialist erau familiarizați prin vizite de schimb cultural. Proiectul București a urmărit să plaseze capitala română în rândul orașelor cu infrastructură culturală comparabilă standardelor din țările socialiste.
Cronologia proiectului și a execuției
Elaborarea proiectului tehnic a început în primii ani ai deceniului șase, în cadrul unui institut de proiectare de stat. Amplasamentul ales a fost un teren din zona de sud-est a orașului, în apropierea Parcului Tineretului, pe Aleea Circului nr. 15, sector 2, zonă aflată în acel moment în plină sistematizare urbanistică. Alegerea locației a ținut cont de accesibilitatea cu mijloacele de transport în comun și de proximitatea spațiilor verzi, care urmau să constituie cadrul natural al ansamblului. Proiectul a parcurs mai multe faze de avizare, fiind aprobat la nivelul forurilor tehnice și politice competente.
Lucrările de construcție s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani, implicând echipe specializate din cadrul trusturilor de construcții de stat. Structura principală, dominată de cupola caracteristică, a ridicat probleme tehnice considerabile de cofrare și turnare a betonului, soluționate prin metode specifice ingineriei structurale românești ale epocii. Execuția a inclus și amenajarea împrejurimilor imediate: accese pietonale, platforme betonate și zone de parcare primitive. Clădirea a fost finalizată și predată spre exploatare în 1961, an în care a avut loc și inaugurarea oficială sub denumirea de Circul de Stat din București.
Inaugurarea și primii ani de funcționare
Inaugurarea Circului de Stat din București în 1961 a constituit un eveniment cultural mediatizat în presa națională a vremii, prezentat ca o realizare a investițiilor socialiste în cultura de masă. Capacitatea inițială a sălii se cifra la aproximativ 2.000 de locuri, distribuite pe mai multe rânduri de tribune circulare dispuse în jurul pistei centrale cu diametrul standard de 13 metri, conform normelor internaționale ale federațiilor de circ. Primele spectacole au combinat artiști români cu trupe invitate din URSS, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, în cadrul acordurilor bilaterale de cooperare culturală semnate de România cu celelalte state socialiste.
În deceniile care au urmat inaugurării, Circul de Stat din București a funcționat ca principala instituție de circ din țară, coordonând activitatea trupelor de circ românești și gestionând schimburile internaționale de artiști. Denumirea de Circ de Stat a rămas în uz pe toată durata perioadei comuniste, instituția funcționând sub autoritatea Ministerului Culturii sau a organelor tutelare echivalente. Sediul de pe Aleea Circului nr. 15 a devenit un reper al cartierului și al vieții culturale populare a Bucureștiului, frecventat de generații succesive de familii din capitală și din localitățile limitrofe.
Autorii proiectului și procesul de proiectare
Cadrul instituțional al proiectării
Proiectul Circului de Stat din București a fost elaborat în cadrul institutelor de proiectare de stat care funcționau în acea perioadă sub autoritatea Comitetului de Stat al Construcțiilor din Republica Populară Română. Echipa de autori a lucrat în cadrul Institutului de Proiectări București, instituție care concentra în epocă o parte importantă din capacitatea de proiectare pentru clădiri publice de reprezentare din capitală. Sistemul de lucru presupunea organizarea în colective cu un arhitect-șef de proiect, secondat de colaboratori specializați pe diferite componente ale proiectului — arhitectură, structuri, instalații —, conform practicii curente în institutele socialiste de profil.
Proiectul a început să fie elaborat în jurul anului 1958, iar execuția pe șantier s-a desfășurat între 1959 și 1960, clădirea fiind dată în folosință în 1961. Această succesiune rapidă între proiectare și execuție reflecta presiunea politică și administrativă sub care funcționau institutele de stat, obligate să respecte termene impuse de planul național de investiții. Proiectul a câștigat Premiul Uniunii Arhitecților din România, recunoaștere care a consolidat reputația profesională a echipei implicate și, în special, a arhitectului-șef de proiect, Nicolae Porumbescu.
Nicolae Porumbescu — arhitectul-șef de proiect
Nicolae Porumbescu (București, 19 octombrie 1919 — Suceava, 30 ianuarie 1999) a fost arhitectul care a condus echipa de proiectare a Circului de Stat și, totodată, autorul principal al concepției arhitecturale. S-a înscris la Facultatea de Arhitectură din București în 1938, parcurgând studiile cu o întrerupere impusă de cel de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care a fost concentrat între 1942 și 1944. A obținut diploma de arhitect abia în 1958, la unsprezece ani după finalizarea cursurilor, susținând ca lucrare de diplomă tocmai proiectul Circului de Stat — pe care urma să îl construiască doi ani mai târziu. Mentorul său academic cel mai apropiat a fost arhitectul Gheorghe Simotta, în al cărui atelier a lucrat imediat după absolvire.
Anterior proiectului Circului de Stat, Porumbescu acumulase experiență în cadrul Ministerului Artei și Informației, al Institutului de Construcții și al Institutului de Proiectări București, unde a lucrat ca proiectant principal. Printre lucrările realizate în această perioadă se numără hotelul sportiv din Poiana Brașov (1951–1953), cinematograful Înfrățirea între popoare din București (1954) și teatrul-cinematograf din Hunedoara (1957). Circul de Stat a reprezentat prima sa lucrare de amploare majoră cu un program funcțional și o structură de rezistență deosebit de complexe, proiectul consacrându-l ca unul dintre arhitecții reprezentativi ai generației sale. Uniunea Arhitecților din România i-a acordat Premiul Opera Omnia în 1985, iar în 1996 a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Suceava.
Echipa de colaboratori
Alături de Nicolae Porumbescu, proiectul a fost elaborat de un colectiv de arhitecți care au contribuit la diferite componente ale lucrării. Documentele de arhivă și sursele profesionale ale epocii menționează în mod consecvent numele lui Constantin Rulea și Nicolae Pruncu ca autori ai proiectului, alături de Porumbescu. Sursele din arhiva digitală a Uniunii Arhitecților din România și din baza de date a Fundației Culturale Inforom indică și alți colaboratori: Sanda Bercovici, A. Aioanei și I. Podocea. Componența exactă a colectivului a variat ușor între diferitele surse publicate ulterior, ceea ce reflectă practica obișnuită a institutelor de stat din epocă, unde contribuțiile individuale nu erau întotdeauna consemnate sistematic în documentele oficiale ale proiectului.
Proiectul a implicat, pe lângă echipa de arhitectură, și specialiști în structuri de rezistență, a căror contribuție a fost esențială pentru rezolvarea cupolei din beton armat — elementul tehnic cel mai dificil al întregii construcții. Deși numele inginerilor de structuri nu sunt la fel de bine documentate în sursele publice disponibile, complexitatea soluției structurale adoptate — o cupolă ondulată din beton armat sprijinită pe stâlpi subțiri, unică în România la acel moment — presupune o colaborare strânsă și susținută între echipa de arhitectură și cea de calcul structural. Amenajarea parcului aferent ansamblului, cu o suprafață de aproximativ 18–26 de hectare, a fost realizată după planurile arhitectului peisagist Valentin Donose.
Contextul profesional și referințele de proiectare
Proiectul Circului de Stat s-a înscris, potrivit evaluărilor ulterioare ale specialiștilor, într-o tendință de revenire la modernism care caracteriza arhitectura românească de la începutul anilor 1960, după perioada dogmatismului realismului socialist din deceniul precedent. Organizația DoCoMoMo România, care documentează arhitectura modernă din România, a catalogat clădirea ca parte a acestui curent de înnoire arhitecturală, apreciind coerența partiului arhitectural, calitatea proporțiilor și compoziția spațială ca valori excepționale. Circul de Stat a fost, din acest punct de vedere, un proiect de tranziție, în care constrângerile programului funcțional — forma circulară impusă de tradiția circului — au favorizat o soluție formală modernistă.
Referințele tipologice ale proiectului sunt legate de marile circuri permanente construite în URSS în deceniile anterioare, cu care arhitecții români erau familiarizați prin publicații de specialitate și vizite profesionale. Circurile permanente din Moscova și Leningrad, cu cupolele și planurile lor circulare, au constituit un punct de referință evident, deși proiectul bucureștean a dezvoltat o soluție proprie, cu o cupolă ondulată din beton armat de factură distinctă față de modelele sovietice. Faptul că Porumbescu a prezentat tocmai acest proiect ca lucrare de diplomă în 1958 indică gradul ridicat de elaborare conceptuală pe care îl atinsese proiectul înainte de începerea execuției, ceea ce explică și calitatea arhitecturală remarcată de critica profesională ulterioară.
Descrierea arhitecturală și tehnică
Amplasament și configurația ansamblului
Clădirea Circului de Stat este amplasată la adresa Aleea Circului nr. 15, Sectorul 2, București, cod poștal 021103, pe un teren situat în zona cuprinsă între Șoseaua Stefan cel Mare la nord și Bulevardul Barbu Văcărescu la vest, în imediata apropiere a Bulevardului Lacul Tei. Terenul pe care s-a ridicat construcția aparținuse anterior fabricii de cărămidă înființate în 1865 de antreprenorul german Max Tonola, cunoscută drept fabrica Tonola, care a funcționat până în jurul anului 1935, după care a fost închisă și demolată. Excavațiile pentru extragerea argilei lăsaseră în zonă o depresiune importantă, care a fost ulterior valorificată prin amenajarea lacului artificial ce constituie astăzi elementul central al parcului aferent ansamblului.
Ansamblul construit cuprinde două componente principale: sala de spectacole, care domină compoziția prin volumul și forma sa, și un șir de corpuri anexe dispuse în jurul ei, destinate activităților conexe spectacolelor. Corpurile anexe adăpostesc sala de repetiții, cabinele artiștilor, adăposturile pentru animale — menajeria —, atelierele tehnice și spațiile administrative. Comunicarea între sala principală și corpurile anexe se realizează prin intermediul unor travee, proiectate ca volume de legătură cu forme neregulate, a căror margine superioară este situată sub nivelul punctului de origine al bolții. Parcul amenajat în jurul ansamblului, cu o suprafață de aproximativ 18 hectare în perimetrul imediat, a fost proiectat de arhitectul peisagist Valentin Donose și amenajat concomitent cu construcția, în 1961.
Sala de spectacole: formă, capacitate și acces
Sala de spectacole are un plan circular, formă ce preia și transpune în arhitectura permanentă principiul tradițional al circului itinerant, în care cortul circular plasa publicul în jurul pistei centrale. Capacitatea sălii este de 2.500 de locuri, distribuite pe tribune concentrice dispuse în jurul arenei, astfel încât fiecare spectator să aibă o vizibilitate directă și neobstrucționată asupra spațiului de performanță. Configurația concentrică a tribunelor asigură un unghi optim de vizionare din orice punct al sălii, iar construcția a fost dimensionată pentru a garanta acustica adecvată spectacolelor de circ, care combină muzica live, comentariul verbal și zgomotele produse de artiști și animale.
Accesul publicului în sală se realizează prin opt puncte de intrare distincte: șase amplasate la nivelul superior și două la nivelul inferior, toate comunicând cu garderoba și cu foaierul inelar al construcției. Foaierul inelar este spațiul de circulație și de așteptare dispus în jurul sălii de spectacole, separat de exterior prin pereții de sticlă ce umplu intervalele dintre stâlpii de susținere ai cupolei, conferind construcției o transparență caracteristică. Deasupra intrării artiștilor în arenă este amplasată o platformă pe care este așezată orchestra, element care integrează muzica live direct în spațiul de desfășurare a spectacolelor. Pe cupola amplasată deasupra scenei circulare sunt montate diverse instalații folosite de artiștii de zbor.
Arena și dotările tehnice specifice
Arena circulară, numită și manej sau pistă, are un diametru de 13 metri, dimensiune standard adoptată de Federația Mondială a Circurilor și prezentă în toate circurile permanente de nivel internațional. Această dimensiune a fost stabilită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de Philip Astley, pionierul circului modern, și s-a impus ca normă universală deoarece corespunde razei optime de galop al cailor, elementul central al spectacolelor de circ din epoca de formare a genului. Arena Circului de Stat din București este prevăzută cu diverse utilaje mecanice integrate în structura sa, care permit reconfigurarea spațiului în funcție de cerințele spectacolului, printre care mecanisme ce fac posibilă intrarea animalelor și din subsol, printr-o deschidere situată în pardoseala arenei.
Subsolul construcției adăpostește spații tehnice destinate pregătirii și deplasării animalelor de circ, conectate la arenă prin accese verticale mecanizate. Această soluție tehnică, întâlnită și în alte circuri permanente de dimensiuni comparabile din Europa Centrală și de Est, permite desfășurarea unor spectacole complexe fără ca publicul să fie deranjat de operațiunile logistice de introducere sau retragere a animalelor din arenă. Platforma orchestrei, amplasată deasupra intrării artiștilor, este integrată arhitectural în structura gradenelor, constituind un element care articulează relația dintre spațiul rezervat publicului și cel destinat performerilor, fără a crea o separare vizuală netă între cele două zone.
Structura de rezistență și cupola
Elementul structural definitoriu al clădirii este cupola din beton armat care acoperă sala de spectacole și foaierul inelar. Aceasta a fost realizată sub forma unei pânze ondulate, structură clasificată tehnic drept o coajă din unde structurale parabolice, care cuplează două forme complementare: o cochilie concavă la nivelul amfiteatrului și una convexă la nivelul acoperișului propriu-zis. Cupola este rezemată pe conturul său pe 16 stâlpi de beton de secțiune relativ redusă, descriși în literatura de specialitate drept stâlpi zvelți, între care sunt amplasați pereții de sticlă ai foaierului. Această soluție structurală a fost unică în România la momentul realizării ei și reprezintă una dintre puținele aplicații românești ale tehnicii coajelor din beton armat în arhitectura publică.
Conceptul structural al cupolei ondulate se înscrie în tendințele internaționale ale ingineriei structurale din deceniile 5 și 6 ale secolului al XX-lea, caracterizate de explorarea formelor subțiri din beton armat, inspirate de lucrările unor ingineri precum Felix Candela în Mexic sau Pier Luigi Nervi în Italia. În România, aplicarea acestei tehnici la Circul de Stat a constituit un exercițiu tehnic de referință, realizat cu mijloacele și materialele disponibile în industria construcțiilor socialiste. Forma ondulată a cupolei îndeplinește concomitent un rol structural, prin distribuția eforturilor pe suprafața curbă, și un rol estetic, imprimând construcției o linie unitară și aparent ușoară, în contrast cu greutatea reală a masei de beton armat.
Fațada, materiale și relația cu spațiul urban
Fațada principală a clădirii este orientată spre Șoseaua Ștefan cel Mare, principala arteră de acces dinspre centrul orașului. Imaginea exterioară este dominată de cupola ondulată, vizibilă de la distanță considerabilă și identificabilă ca element de reper urban în zona de nord-est a Bucureștiului. Între stâlpii de beton care susțin cupola, pereții de sticlă ai foaierului inelar conferă clădirii o transparență neobișnuită pentru o construcție cu destinație publică din acea perioadă, creând o relație vizuală directă între interior și parcul înconjurător. La momentul inaugurării, această transparență constituia o calitate estetică remarcată de critica de specialitate, întrucât permitea perceperea activității din foaier din exterior și integra construcția în peisajul verde al parcului.
Materialele principale utilizate în construcție sunt betonul armat pentru structura de rezistență și tâmplăria metalică cu sticlă pentru elementele de închidere a foaierului. Finisajele interioare originale includeau materiale specifice epocii: tencuieli, materiale textile pentru tribune și elemente decorative realizate în tehnici artizanale, parțial modificate în cursul intervențiilor ulterioare de reabilitare. Intervențiile din perioada postdecembristă au inclus înlocuirea tâmplăriei originale a foaierului cu ferestre termopan de dimensiuni mari, intervenție semnalată critic de specialiștii în patrimoniu ca afectând simplitatea și eleganța fațadei originale. Clădirea și corpurile sale anexe sunt incluse în Lista Monumentelor Istorice din România cu codul B-II-m-A-20964, protecție care reglementează orice intervenție viitoare asupra construcției.
Evoluție postdecembristă și starea actuală
Tranziția instituțională după 1989
În primii ani de după 1989, instituția și-a continuat activitatea sub forma Circului de Stat, fără o schimbare imediată a structurii organizaționale sau a programului artistic. Trecerea de la tutela Ministerului Culturii la subordonarea față de Primăria Municipiului București a marcat redefinirea statutului său juridic și a sursei de finanțare, instituția devenind o entitate culturală a administrației locale a Capitalei. În această nouă calitate a funcționat sub denumirea de Circul Globus, care a înlocuit treptat numele oficial al perioadei comuniste. Schimbarea nu a presupus o ruptură programatică imediată: repertoriul a continuat să valorifice tradiția școlii românești de circ, cu acrobați, jongleri, dresori și iluzioniști, parte dintre ei formați în cadrul sistemului de învățământ artistic specializat din perioada anterioară.
Direcțiunea instituției a cunoscut schimbări semnificative în decursul anilor 1990. În 1997, la conducerea Circului Globus a venit Brândușa Novac, care a promovat conceptul de circ modern și a orientat trupele spre întinerire și inovație artistică. Sub această conducere, Circul Globus a început să participe la festivaluri internaționale și să atragă trupe străine în cadrul unor programe de schimb. Instituția a funcționat o perioadă sub denumirea de Circ & Variete Globus București, formulă care reflecta extinderea programului artistic dincolo de circul tradițional, către spectacolele de tip music-hall și varieteu, în căutarea unui public mai larg și mai divers decât cel tradițional al circului.
Incendiul din ianuarie 2017 și eliminarea dresurilor de animale
În dimineața zilei de 12 ianuarie 2017, un incendiu puternic a izbucnit la un grajd și la o clădire administrativă ale Circului Globus, situate pe Șoseaua Petricani din București, într-o locație separată de sediul din Aleea Circului nr. 15. Potrivit datelor comunicate de Inspectoratul pentru Situații de Urgență București-Ilfov, la fața locului au intervenit 60 de pompieri cu 15 autospeciale, două autoscara, un echipaj de descarcerare și o ambulanță SMURD. În incendiu au pierit 11 animale: doi tigri, patru pisici, doi porcușori vietnamezi și trei câini; au putut fi salvate alte 21 de animale, printre care șapte tigri, două cămile, doi tăurași, un cal, doi ponei, un cangur, trei ogari și trei capre. Managerul instituției, Victor Coman, a fost demis la scurt timp de primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, ca urmare a tragediei.
Incendiul a precipitat o decizie de politică instituțională cu consecințe pe termen lung. În ședința din 30 ianuarie 2017, Consiliul General al Municipiului București a votat în unanimitate eliminarea dresurilor de animale sălbatice din programul Circului Globus și interzicerea acestor spectacole pe întreg teritoriul Capitalei. Potrivit hotărârii adoptate, modificările au vizat și obiectul de activitate al instituției, din care au fost eliminate mențiunile referitoare la dresură și la turul menajeriilor. Animalele rămase în grija instituției urmau să fie relocate în termen de cel mult șase luni în grădini zoologice din țară: o parte fuseseră deja transferate anterior incendiului la Grădina Zoologică din Brașov și la cea din Galați.
Schimbarea denumirii și reorientarea programului artistic
În ședința Consiliului General al Municipiului București din 19 decembrie 2017, a fost aprobat, cu 33 de voturi pentru, patru abțineri și șapte voturi împotriva, proiectul de hotărâre prin care instituția și-a schimbat denumirea din Circ & Variete Globus București în Circul Metropolitan București. Motivația înscrisă în nota de fundamentare a proiectului a invocat tendințele europene privind spectacolele de circ fără animale sălbatice și necesitatea unei redefinirii a imaginii instituției ca principal producător instituțional de spectacole de circ și music-hall din România, cu o vizibilitate sporită pe plan internațional. Concomitent cu schimbarea de denumire, organigrama instituției a fost modificată prin redefinirea unor compartimente, numărul total de posturi rămânând la 210.
Reorientarea programului artistic spre un format fără dresuri de animale sălbatice a plasat instituția în linie cu tendințele care se manifestă la nivel european, ilustrate de succesul unor companii internaționale precum Cirque du Soleil, care combină acrobația, muzica live și elementele teatrale într-un format contemporan. Circul Metropolitan București a continuat să producă spectacole bazate pe acrobație aeriană, jonglerie, echilibristă și coregrafie vizuală, uneori în colaborare cu artiști străini invitați. Schimbarea nu a însemnat abandonarea tradiției școlii românești de circ, ci adaptarea ei la un format artistic și comercial mai compatibil cu sensibilitățile publicului contemporan și cu reglementările privind protecția animalelor adoptate de autoritățile locale.
Statutul de monument istoric și intervențiile asupra clădirii
Clădirea Circului de Stat a fost înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din România în 2010, la aproape cinci decenii de la inaugurarea sa, cu codul B-II-m-A-20964. Recunoașterea valorii patrimoniale a construcției a venit relativ târziu în raport cu vârsta clădirii, dar a constituit o confirmare a aprecierilor formulate de specialiștii în arhitectură modernă în legătură cu calitatea structurii și a concepției arhitecturale. Organizația DoCoMoMo România, care inventariază și promovează patrimoniul arhitecturii moderne, a inclus Circul Metropolitan București în catalogul său, subliniind valoarea arhitecturală, artistică și urbanistică excepțională a ansamblului, conferită de coerența partiului, de structura unică în România și de compoziția spațială.
Statutul de monument istoric impune condiții restrictive oricăror intervenții asupra clădirii, însă nu a împiedicat efectuarea unor lucrări de întreținere și modernizare tehnică pe parcursul anilor. Cea mai vizibilă intervenție criticată din perspectiva patrimoniului a fost înlocuirea tâmplăriei de sticlă originale a foaierului inelar cu panouri termopan de dimensiuni mai mari, care au afectat proporțiile și transparența fațadei, așa cum fusese ea concepută de echipa de arhitecți în 1960. Instituția a beneficiat totodată de modernizarea instalațiilor tehnice interioare, incluzând sisteme de iluminat și sonorizare compatibile cu cerințele spectacolelor contemporane. În prezent, Circul Metropolitan București funcționează continuu, cu un program de spectacole adresat publicului larg, și reprezintă singura instituție de circ permanent din București și una dintre puținele din România.
Parcul Circului
Parcul Circului, denumit oficial Parcul Circul de Stat, este un parc public din Sectorul 2 al Bucureștiului, delimitat de Șoseaua Ștefan cel Mare la nord, Bulevardul Barbu Văcărescu la vest și Bulevardul Lacul Tei la est. Suprafața totală a parcului este de 26 de hectare, în interiorul cărora se află clădirea Circului Metropolitan București (fostul Circ de Stat), amplasată în zona centrală a ansamblului. Parcul este cunoscut în limbajul cotidian și sub denumirea de Parcul Tonola, denumire care face referire directă la istoricul industrial al terenului pe care a fost amenajat.
Istoricul terenului: fabrica Tonola și groapa de argilei
Terenul pe care se întinde astăzi parcul a fost ocupat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea, de fabrica de cărămidă înființată în 1865 de antreprenorul german Max Tonola. Aceasta era a doua fabrică de acest profil din București, după cea a serdarului Filipescu, fondată în 1857 pe malul Dâmboviței, în zona Elefterie. Fabrica Tonola a funcționat pe amplasamentul din zona cuprinsă între Șoseaua Ștefan cel Mare, Bulevardul Barbu Văcărescu și Calea Lacul Tei până în jurul anului 1935, constituindu-se astfel ca una dintre cele mai longevive fabrici de cărămidă din Capitală.
Operațiunile de extragere a argilei necesare producției au lăsat în teren o depresiune importantă, care a generat în timp o acumulare naturală de apă — viitorul Lac al Circului. Antreprenorul Max Tonola este același constructor cu care arhitectul Paul Gottereau colaborase la ridicarea Palatului Regal din Capitală, ceea ce plasează familia Tonola în categoria marilor antreprenori ai Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Proiectantul parcului: Valentin Donose (1929–2017)
Proiectul de amenajare a parcului a fost elaborat în cadrul Institutului de Proiectare București, prin activitatea arhitectului peisagist Valentin Donose (1929–2017), care a semnat și concepția sa de ansamblu. Lucrările de sistematizare au început în 1960, concomitent cu construcția clădirii Circului de Stat, iar parcul a fost inaugurat în 1961. Donose descria starea inițială a terenului ca pe o groapă de proporțiile unui crater, cu maluri abrupte și o acumulare de apă de aproximativ 8.000 de metri pătrați, mai degrabă o băltoacă decât un lac. Unul dintre elementele insolite ale șantierului era prezența unui cetățean care exploata locul ca pășune pentru animale.
Intervenția proiectantului a presupus modelarea artificială aproape integrală a reliefului, crearea peluzelor în pantă lină dinspre clădirea Circului spre apă, lărgirea și regularizarea lacului prin mijloace mecanice — o draglină introdusă pe un drum construit până în mijlocul acumulării — și proiectarea unui sistem de pompare care, din rațiuni bugetare, nu s-a mai executat la momentul respectiv. Valentin Donose a continuat să fie implicat în evoluția parcului până în 1992. După Parcul Circului, a semnat amenajarea Parcului Tineretului (1965–1974) și a Parcului Central Titan (1966–1968), definind astfel o parte semnificativă din fondul de spații verzi publice ale Capitalei.
Configurația și compoziția peisagistică
Compoziția peisagistică a parcului este organizată în jurul a două elemente dominante: clădirea Circului, ca reper construit, și lacul, ca element natural central. De la fațada principală a clădirii pornesc peluze largi în pantă lină, care coboară spre lac și asigură o perspectivă deschisă și o circulație liberă între cele două puncte. Sistemul de alei betonate structurează parcursurile pietonale prin vegetația parcului, conectând zona centrală cu perimetrul delimitat de bulevardele înconjurătoare. Parcul dispune de locuri de joacă pentru copii, zone amenajate pentru proprietarii de câini și bănci dispuse de-a lungul aleilor principale și în jurul lacului.
Vegetația: specii rare și floră mediteraneeană
Parcul Circului se distinge de celelalte spații verzi ale Capitalei prin diversitatea și raritatea speciilor vegetale. Repertoriul dendrologic include specii mediteraneene și exotice neobișnuite pentru latitudinea bucureșteană: Ginkgo biloba, platani, chiparoși de baltă (Taxodium distichum), alături de specii obișnuite de foioase. O alee cu pini, plantată la aproximativ zece ani după inaugurarea parcului, a devenit un element de identitate vizuală, deși Donose însuși dezavuase această intervenție, care nu făcea parte din proiectul original. În total, s-au plantat în parc peste 20.000 de arbori și arbuști de-a lungul anilor, în cadrul diverselor campanii de îmbunătățire a vegetației.
Lacul Circului și flora acvatică
In centrul parcului, ocupând exact depresiunea rămasă de la excavările fabricii Tonola, se află Lacul cu izvoare naturale, cunoscut popular drept Lacul Circului. Lacul are o formă aproape circulară în plan și o suprafață de 0,75 hectare, alimentat inițial exclusiv din izvoare subterane proprii. Elementul său distinctiv major este colonizarea malurilor cu lotuși egipteni (Nelumbo nucifera), specie declarată monument al naturii în România în 1931. Lotușii acoperă suprafața apei cu frunze mari și flori viu colorate pe durata verii, constituind un ecosistem acvatic unic în rândul parcurilor bucureștene.
Fauna lacului include broasca țestoasă de apă europeană (Emys orbicularis), a cărei origine în această locație rămâne necunoscută, dar care s-a reprodus considerabil, precum și pești, rațe sălbatice și mai multe specii de amfibieni și reptile. Ansamblul biologic al lacului — lotuși egipteni, broaște țestoase, amfibieni și păsări acvatice — constituie un ecosistem fără corespondent în celelalte parcuri ale Capitalei, fapt care a atras atenția specialiștilor în biodiversitate urbană și a grupurilor civice de mediu.
Elemente de artă plastică în parc
Parcul este înzestrat cu mai multe lucrări de artă plasată în spațiul public. Artistul plastic C. Teodorescu a realizat sculpturi în trunchiurile arborilor și arbuștilor uscați, intervenție care transformă materialul vegetal mort în suport pentru expresie artistică. Pe platoul central al parcului se află o sculptură metalică reprezentând o rachetă, simbol al cosmonauticii, element caracteristic decorului public din perioada socialistă a amenajării. O a doua lucrare sculpturală, realizată din două zale unite din piatră cioplită, reprezintă simbolul prieteniei, cu aceeași marcă stilistică a epocii de amenajare.
Starea actuală și problemele de conservare
In ultimii ani, parcul se confruntă cu o serie de probleme de conservare documentate public. Sistemul de irigații a rămas nefuncțional o perioadă îndelungată, ceea ce a condus la uscarea a peste 250 de arbori, inclusiv a majorității pinilor de pe aleea omonimă. Nivelul apei din Lacul Circului a scăzut dramatic, afectând grav ecosistemul acvatic și amenințând cu dispariția colonia de lotuși egiptean, element-simbol al parcului. Cauzele scăderii nivelului sunt legate de construcțiile cu fundații adânci ridicate în proximitate, care au colmatat izvoarele subterane naturale.
Ca răspuns la semnalele de alarmă transmise de Grupul de Inițiativă Civică Lacul Tei, autoritățile au emis un certificat de urbanism pentru forarea unui puț de mare adâncime care să asigure alimentarea constantă a lacului, investiție prezentată de primarul general Nicușor Dan ca esențială pentru salvarea speciei de lotuși și a biodiversității locale. Parcul nu este clasificat ca monument istoric — statutul de monument se aplică exclusiv clădirii Circului Metropolitan, cod B-II-m-A-20964 — iar dosarul pentru clasarea parcului era, la data ultimelor informații disponibile, în curs de elaborare. Administrarea curentă a parcului revine Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB).
Referințe
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.