# Centrul istoric al Bucureștiului

Adresă: Piata Unirii, Sector 3, București
Tip ansamblu: Embleme urbane
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Centrul Istoric al Bucureștiului: nucleul vechi al orașului, între Calea Victoriei, Piața Universității și Dâmbovița, cu Curtea Veche (cetatea lui Vlad Țepeș, 1459), străzile Lipscani, Franceză, Șelari și Smârdan, hanurile lui Manuc (1808) și cu Tei (1833), Banca Națională (arh. Cassien-Bernard și Galleron), Palatul CEC (arh. Paul Gottereau) și Palatul Poștelor (arh. Alexandru Săvulescu). Istorie de la târgul medieval la Centrul Vechi pietonal de azi.

## Articol
Centrul Istoric al Bucureștiului: un oraș în oraș

Locul de unde a pornit Bucureștiul

Centrul Istoric al Bucureștiului este partea orașului în care se poate urmări cel mai bine întreaga lui istorie, de la primele fortificații de pe malul Dâmboviței până la clădirile de bancă din perioada interbelică. Ea ocupă partea veche a orașului dintre Calea Victoriei, Piața Universității și Dâmbovița. Nucleul ei este cunoscut astăzi drept Centrul Vechi, cu străzile Lipscani, Franceză, Șelari, Gabroveni, Covaci și Smârdan. Centrul Istoric înseamnă însă mai mult decât această zonă pietonală: el cuprinde și frontul Căii Victoriei, cartierul bancar din jurul străzii Doamnei, zona Colței și Sf. Gheorghe, străzile liniștite din jurul bisericii Stelea și fosta zonă a Halelor.

Alegerea locului nu a fost întâmplătoare. Pe malul stâng al Dâmboviței exista un mic promontoriu, ușor de apărat, așezat între două coturi ale vechiului curs al râului. Spre nord era protejat de o terasă mai înaltă, care marchează și astăzi panta lină ce coboară dinspre Piața Universității și Piața Sf. Gheorghe spre Dâmbovița. La răsărit curgea gârla Bucureștioara, la miazăzi era albia Dâmboviței, iar spre apus terenul era tăiat de râpe adânci, identificate de arheologi sub Strada Soarelui. Pe acest promontoriu s-a ridicat Curtea Domnească, în jurul căreia s-au așezat, treptat, meșteșugarii, negustorii, bisericile și hanurile.

Straturile unui centru istoric

Centrul Bucureștiului nu are aspectul unui oraș medieval păstrat, ca centrele vechi din Transilvania. Aici, fiecare epocă a construit peste cea anterioară. Incendiile și cutremurele au distrus de mai multe ori clădirile din lemn și paiantă, iar reconstrucțiile au urmat de fiecare dată regulile vremii. Rezultatul este o suprapunere de straturi: sub caldarâm se află fundațiile cetății lui Vlad Țepeș și pivnițele palatelor domnești, rețeaua străzilor păstrează traseul ulițelor medievale, parcelarul îngust amintește de prăvăliile negustorilor, iar fațadele sunt, în cea mai mare parte, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului XX.

Această suprapunere se vede și în arhitectură. Câteva clădiri păstrează urmele epocii premoderne: bisericile Stavropoleos, Colțea, Sf. Anton, Biserica Doamnei, Hanul lui Manuc și Hanul cu Tei. Cele mai multe clădiri aparțin însă eclectismului de factură franceză, care a dat centrului Bucureștiului aspectul de „Micul Paris”. În anii 1920–1930 s-au adăugat clădiri neoromânești, Art Deco și moderniste, iar după 1945 câteva intervenții de factură socialistă, mai ales la marginile zonei. Specialiștii au observat că în multe foste hanuri fațadele dinspre stradă au fost „modernizate” în stil occidental, în timp ce curțile interioare au păstrat galeriile cu geamlac și arcadele de tradiție balcanică.

Târguri, mahalale și cartiere

În secolele XVI–XVIII, centrul orașului era alcătuit din mai multe nuclee distincte. În jurul Curții Domnești se întindea Târgul dinăuntru, cu Ulița Mare, viitoarea stradă Lipscani, drept arteră principală. Un al doilea târg, numit Târgul de Sus, apare în documente în 1657, între actuala Bancă Națională și biserica Zlătari. Târgul Cucului s-a format în jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou, iar Târgul din Afară, pomenit în 1693, s-a dezvoltat de-a lungul actualei Căi a Moșilor. În secolul al XIX-lea, aceste nuclee s-au contopit, devenind inima comercială a orașului.

Organizarea de bază a orașului era mahalaua, comunitatea de vecinătate grupată în jurul unei biserici parohiale. Memoriile generalului Bauer, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, numără 67 de mahalale în tot Bucureștiul. Plasa Târgului, care corespunde în mare parte Centrului Istoric de azi, cuprindea 26 de mahalale și circa 1.680 de case. Multe dintre ele purtau numele bisericilor sau al hanurilor din jur: mahalaua Sf. Nicolae Șelari, mahalaua Hanului lui Zamfir, „în spatele Lipscanilor, prin Blănari”, mahalaua Hanului Șerban Vodă, mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, cea mai populată, mahalaua Săpunarilor, mahalaua Zlătarilor sau mica mahala a Bisericii Grecilor, plină de prăvălii.

În anii 1830, orașul a fost împărțit în cinci „culori”, sectoare administrative și polițienești: Roșu, Galben, Negru, Albastru și Verde. Centrul Istoric aparținea aproape în întregime Culorii de Roșu, cu suburbiile Curtea Veche, Colțea, Doamnei, Sf. Nicolae Șelari, Șerban Vodă, Sf. Dumitru, Sf. Gheorghe Vechi și Sf. Gheorghe Nou. Spre deosebire de celelalte culori, aici erau puține case de locuit, numai 1.430 potrivit unei statistici de epocă, pentru că, așa cum nota Dimitrie Papazoglu, Culoarea de Roșu era „centrul Capitalei încărcat cu magazinele comercianților”.

Un centru comercial, financiar și administrativ

Timp de aproape cinci secole, centrul Bucureștiului a fost locul în care se făcea comerțul orașului și al țării. Aici erau prăvăliile breslelor, hanurile marilor negustori, piețele și halele. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, pe locul hanurilor s-au ridicat Banca Națională a României, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Palatul Poștelor, Creditul Funciar Urban și numeroase bănci private, iar zona dintre străzile Doamnei, Lipscani și Smârdan a devenit centrul financiar al țării. Tot aici funcționau redacții de ziare, tipografii, hoteluri, cafenele și restaurante celebre.

În a doua jumătate a secolului XX, centrul comercial tradițional și-a pierdut treptat rolul. Naționalizarea, lipsa întreținerii, cutremurul din 1977 și construcția Centrului Civic din apropiere au lăsat zona într-o stare avansată de degradare. După 1990, Centrul Istoric a devenit zonă protejată, iar după 2000 a început reabilitarea străzilor și a unor clădiri. Astăzi, zona Lipscani este principalul loc de promenadă și de viață de noapte al Bucureștiului, în timp ce restul Centrului Istoric păstrează, cu clădirile sale istorice, o parte importantă din memoria orașului.

Planurile vechi ale orașului

Imaginea centrului vechi poate fi urmărită pe planurile Bucureștilor începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Unul dintre primele planuri cunoscute este cel din 1770, „Plan de la ville Bucurest”, realizat în timpul războiului ruso-turc din 1768–1774, care pune accentul pe armatele beligerante. Un plan din 1772 este mult mai detaliat și cuprinde rețeaua străzilor, cursul Dâmboviței, bisericile, mănăstirile și împărțirea pe mahalale. În 1781, Franz Joseph Sulzer a publicat la Viena, în lucrarea sa despre Dacia Transalpină, un plan pe care este marcat Palatul Domnesc. Cel mai exact plan al epocii este cel al maiorului Specht, din 1790–1791, care redă relieful, ulițele și grădinile.

Primul plan topografic modern al Bucureștilor a fost ridicat de maiorul Rudolf Artur Borroczyn în 1846, cu o variantă actualizată în 1852. El a stat la baza alinierilor de după incendiul din 1847 și este folosit și astăzi de specialiști ca reper pentru vechimea străzilor și a parcelelor. Au urmat planul lui Dimitrie Papazoglu din 1871, cu împărțirea orașului pe culori, planul topografic din 1895–1899, actualizat în 1911, și planurile din perioada interbelică. Comparând planul Borroczyn cu cele de azi, se constată că marea majoritate a străzilor existente la 1846 s-au păstrat, chiar dacă au fost rectificate și lărgite.

Cetatea de scaun și Curtea Domnească

Primele fortificații de pe malul Dâmboviței

Cea mai veche construcție de apărare cunoscută din București a fost descoperită în campania arheologică din 1967–1969, la o adâncime de circa 5 metri sub caldarâmul străzii Soarelui. Arheologii au găsit aici fundațiile unui turn de cărămidă de formă aproape pătrată, cu laturi de circa 14 metri și o suprafață de aproximativ 160 m². Turnul era înconjurat de un șanț de apărare adânc de peste 2 metri, iar acoperișul, susținut de bârne groase de stejar, era acoperit cu olane. Ceramica găsită în șanț datează construcția în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Întreaga fortificație a fost distrusă de un incendiu la începutul secolului al XV-lea.

Turnul de pe Strada Soarelui are o particularitate: este singura fortificație din cărămidă cunoscută în Țara Românească în acea epocă, când celelalte construcții de apărare erau din piatră. Arheologii nu au găsit în jurul lui urme de locuire contemporane, ceea ce sugerează că prima fortificație a Bucureștilor se afla în afara vetrei locuite. Cele mai vechi urme medievale de pe malul drept al Dâmboviței, din zona dealului Radu Vodă, datează tot de la sfârșitul secolului al XIV-lea și pot fi atribuite aceluiași nucleu inițial al așezării.

Cetatea lui Vlad Țepeș și prima atestare documentară

Peste turnul de cărămidă și peste șanțul lui a fost ridicată, din piatră, o cetate nouă. Fundațiile ei au fost descoperite de ambele părți ale străzii Soarelui, la numerele 8–12 și 7–9. Construcția avea formă dreptunghiulară, cu laturi de 30,45 m și 22,75 m, o curte interioară și încăperi subterane pe toate laturile. Apartamentele domnești se aflau pe latura de vest. Zidurile, din blocuri de piatră și bolovani de râu legați cu mortar de var, au fost ridicate în aceeași tehnică ca ctitoria lui Radu cel Frumos de la Tânganu. Arheologii datează cetatea în vremea lui Vlad Țepeș, în jurul anilor 1458–1459. Domnitorul ceruse brașovenilor meșteri printr-o scrisoare din 25 mai 1458.

La 20 septembrie 1459, Vlad Țepeș emitea un act „în cetatea București”, prima mențiune documentară cunoscută a orașului. În anii următori, documentele vorbesc de „castrum”: Castro fluvii Dombovicha la 4 iunie 1460 și Castro Bokaresth la 10 august 1460. Cetatea nu era o simplă casă boierească, dar nici o fortăreață de câmpie de felul celor de la Giurgiu sau Turnu. Avea o suprafață totală de 918 m², depășind casele domnești ale lui Mircea cel Bătrân de la Târgoviște și apropiindu-se de palatul lui Petru Cercel din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Cetatea a fost afectată de atacul moldo-transilvănean din 1476, după care a fost refăcută și mărită spre est cu circa 7 metri. Un act al lui Țepeluș din 18 ianuarie 1480, dat „în cetatea nouă de scaun București”, arată că reședința a cunoscut în continuare înnoiri importante. Prezența domnului și a curții a atras în jurul cetății meșteșugari și negustori. Cel dintâi negustor bucureștean cunoscut pe nume, Dumitru, este pomenit într-o scrisoare a lui Laiotă Basarab din 14 iunie 1476.

Curtea Domnească în secolele XVI–XVIII

În secolul al XVI-lea, tot mai mulți domni au preferat Bucureștii drept reședință, iar orașul s-a dezvoltat în jurul Curții. Mircea Ciobanul a extins palatul și a ctitorit, la mijlocul secolului, biserica Buna Vestire, cunoscută ca Biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică păstrată din București. Tot el a poruncit, în 1545, ca „Bucureștii să fie îngrădiți cu lemne mari”. Arheologii au găsit urme ale acestei împrejmuiri pe locul blocului de pe Bulevardul I. C. Brătianu nr. 42 și pe Strada Gabroveni, unde au apărut șiruri de stâlpi groși de stejar. După ce Bucureștii au devenit capitala definitivă a Țării Românești, în 1659, Curtea Domnească a fost refăcută și extinsă de domnii secolului al XVII-lea.

Constantin Brâncoveanu a refăcut zidul de incintă, care era „stricat și foarte scund”, și l-a înălțat de jur împrejur. Incinta urca paralel cu actuala stradă Șelari, cobora spre Dâmbovița pe la intersecția străzii Franceze cu Strada Șepcari, unde se afla poarta de jos, și trecea pe sub actualul Han al lui Manuc. La nord se afla clădirea masivă a Pușcăriei domnești, lungă de peste 120 de metri. Curtea ocupa o suprafață întinsă, cu palatul, biserica, grădinile, grajdurile și locuințele dregătorilor, iar în jurul ei se întindea un spațiu liber, lat de circa 30 de metri pe latura de est, care o despărțea de casele orășenilor.

Sfârșitul Curții Vechi și urmele ei de azi

După incendiile și cutremurele secolului al XVIII-lea și după mutarea reședinței domnești la Curtea Nouă, de pe Dealul Spirii, vechea Curte și-a pierdut rostul. La 25 aprilie 1792, domnitorul Constantin Hangerli a hotărât scoaterea la licitație a terenului. Aproape întregul perimetru, cu excepția bisericii Buna Vestire și a Pușcăriei, a fost parcelat și vândut negustorilor până în 1798. Pe locul fostei curți au apărut străzi noi, case și prăvălii, iar Hanul lui Manuc a fost ridicat în 1808 chiar pe ruinele uneia dintre clădirile domnești.

Săpăturile arheologice sistematice au început în 1953, odată cu înființarea Șantierului Arheologic București. Cea mai importantă etapă a avut loc între 1967 și 1970, când au fost cercetate pivnițele palatului ridicat de Mircea Ciobanul. O mică parte a fostei Curți Domnești este păstrată astăzi în Muzeul Curtea Veche – Palatul Voievodal, de pe Strada Franceză, unde se văd ruinele palatului, pivnițele boltite și fragmente din zidurile de incintă. Alături se află Biserica Curtea Veche, care a supraviețuit tuturor transformărilor și marchează locul de unde a pornit orașul.

Târgul, ulițele negustorești și breslele

Ulița Mare și nașterea Lipscanilor

Un document din 13 mai 1563 pomenește pentru prima oară Târgul, sau „Pazarul”, din vecinătatea Curții Domnești, împreună cu numeroși negustori autohtoni și străini. Un alt act, din 5 iunie 1589, conține prima mențiune a străzii Lipscani, sub numele de „Ulița cea Mare”. Ea pornea de lângă Curte și lega târgul de drumurile care ieșeau din oraș, fiind din primele decenii cea mai animată stradă a Bucureștilor. După ridicarea hanului lui Șerban Vodă, documentele o numesc pentru scurtă vreme „Ulița care merge spre Hanul lui Șerban Vodă”.

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, o porțiune a străzii a primit numele de Lipscani, de la negustorii care aduceau mărfuri de la târgul din Leipzig (Lipsca). Aceștia vindeau postavuri, mătăsuri, sticlărie, fierărie și mărunțișuri vest-europene și formau una dintre cele mai bogate bresle ale orașului. Numele s-a extins treptat la întreaga stradă, care a rămas până în secolul XX principala arteră comercială a Bucureștiului.

Străzile breslelor

Primele străzi apărute în jurul Curții Domnești au purtat numele breslelor meșteșugărești și negustorești: Șelari (meșterii de șei), Covaci (fierarii), Zarafi (schimbătorii de bani), Blănari, Cavafi (cizmarii), Șepcari, Căldărari, Băcani. Cercetările arheologice au confirmat existența, în a doua jumătate a secolului al XV-lea și în prima jumătate a secolului al XVI-lea, a unei zone meșteșugărești în vecinătatea bisericilor Răzvan, Sf. Gheorghe Vechi și Sf. Gheorghe Nou, cu cuptoare pentru redus minereuri de fier și cupru. În curtea bisericii Colțea a fost descoperit cel mai vechi cuptor medieval de ars ceramică din București, iar sub Pasajul Francez au apărut urmele unor ateliere de fierărie din secolul al XVI-lea.

Odată cu dezvoltarea comerțului, negustorii au început să se grupeze după felul mărfii, iar în jurul Lipscanilor au apărut numeroase stradele care legau prăvăliile de axa principală. Strada Gabroveni își trage numele de la negustorii bulgari din Gabrovo, așezați aici în secolul al XVIII-lea. Ulița Ișlicarilor, a meșterilor de căciuli, a devenit Ulița Franțuzească, apoi strada Carol, după războiul franco-prusac din 1870–1871, în perioada comunistă strada 30 Decembrie, iar după 1990 a revenit la numele de Strada Franceză. Ulița Germană sau Nemțească, deschisă pe un teren al boierilor Bălăceni, a primit numele de Smârdan după Războiul de Independență din 1877–1878. Strada Doamnei a fost multă vreme singura legătură între terenurile Cantacuzinilor dintre Biserica Doamnei și biserica lui Mihai Spătarul.

Podul Mogoșoaiei și celelalte „poduri”

La începutul secolului al XIX-lea, Bucureștiul avea cinci drumuri mari, numite „poduri” pentru că erau acoperite cu bârne de lemn. Cel mai important, Podul Mogoșoaiei, a fost deschis de Constantin Brâncoveanu la sfârșitul secolului al XVII-lea, pentru a lega Curtea Domnească de palatul său de la Mogoșoaia. În 1878, după Războiul de Independență, a primit numele de Calea Victoriei. Celelalte erau Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor), care pornea de la biserica Sf. Gheorghe Vechi spre Târgul Moșilor, Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), Podul Calicilor (Calea Rahovei) și Podul de Pământ (Calea Plevnei).

Ulițele erau din pământ, fără aliniere și fără scurgeri, așa că fiecare ploaie le transforma în noroi, iar fiecare vânt ridica nori de praf. Pavajul de lemn era costisitor, se strica repede și aduna mizeria în canalele de scurgere. Între 1830 și 1831 au fost pavate cu piatră de râu ulițele Covaci, Zarzavagiilor, Nemților, cea din spatele Șelarilor, ulița Hanului lui Zamfir și altele, în total circa 3.500 de stânjeni. Costul pavajului era suportat de proprietarii riverani. Până în 1860, aproape tot centrul orașului fusese pavat, iar pavajele de lemn dispăruseră. Între 1860 și 1862 s-a încercat pe străzile Lipscani și Franceză pavajul cu piatră cubică adusă din munți, de la Comarnic și Vălenii de Munte.

Viața comercială a centrului

În descrierea Bucureștilor lăsată de călătorul turc Evliya Çelebi, care a vizitat orașul în 1659 și 1666, sunt pomenite șapte hanuri de negustori, iar autorul nota că „orașul se construiește pe zi ce trece”. Prăvăliile erau mici, deschise direct spre uliță, cu marfa expusă pe tejghele și pe trotuar. Proprietarii terenurilor erau adesea mănăstirile și bisericile, care închiriau prăvăliile negustorilor. Mica mahala a Bisericii Grecilor, de pildă, era plină de prăvălii aparținând Mitropoliei și bisericilor Antim, Zlătari și Radu Vodă.

Caracterul comercial al zonei s-a păstrat și după modernizarea orașului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comerțul en gros se făcea pe străzile Șelari, Șepcari, Gabroveni și Lipscani, iar negustorii își depozitau butoaiele și lăzile pe trotuare. Strada Halelor, din fața Halei Centrale, era ocupată aproape în întregime de băcănii, birturi și cârciumi, iar zona străzilor Lazăr și Patria era cunoscută pentru piața de vechituri. Bazaca, o ulicioară cu tarabe de lemn din apropierea Pieței Sf. Anton, a rămas până în anii 1930 un simbol al „farmecului oriental” al centrului. Presa interbelică nota că „toată lumea se aprovizionează din centru, adică de pe Calea Victoriei, str. Lipscani, Sf. Gheorghe, Piața Mare”.

Piețele și halele

Pe lângă prăvăliile de pe ulițe, centrul orașului avea mai multe piețe. Piața Mare, construită cu câțiva ani înainte de 1846 după proiectul arhitectului Xavier Villacrosse, prelungea zona comercială spre sud, dincolo de Piața Sf. Anton. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe malul Dâmboviței regularizate au fost construite Halele Centrale, cu hala de carne și hala de pește, iar Strada Halelor s-a umplut de băcănii, birturi și cafenele. În jurul Pieței Sf. Anton se afla Hala de flori, iar în Piața Sf. Vineri, pe Calea Văcărești, funcționa Hala de vechituri, numită în epocă „Expoziția de mobile și antichități”.

Piața de vechituri, cu centrul pe strada Lazăr, „cea mai îngustă din București”, aduna duminica până la 2.000 de cumpărători. În 1909, un incendiu pornit din prăvălia lui Lazăr Buch a distrus bazarul numit cândva „La păduchele de aur”, format din peste zece prăvălii așezate în potcoavă în jurul unei curți mici. Presa nota atunci că „nimic nu mi-a fost mai drag decât flacăra sănătoasă care a distrus vechiturile îmbibate cu microbi”. Trei ani mai târziu, focul a cuprins un magazin din „vechiul Han cu Tei”, descris ca un „obor central, strâmt și întunecos”, care atrăgea mulțimea prin prețurile mici.

Hanurile: de la Hanul lui Șerban Vodă la Hanul lui Manuc

Hanurile domnești și mănăstirești

Între secolele XVII și XIX, hanurile au fost principala infrastructură economică a Bucureștilor. Ele erau, în același timp, locuri de cazare pentru negustori și călători, depozite de mărfuri, spații de vânzare și, în caz de nevoie, mici fortărețe. Un han mare avea ziduri groase, o singură poartă solidă spre uliță, prăvălii boltite la parter și camere la etaj, dispuse în jurul unei curți interioare, adesea cu o biserică în mijloc. Veniturile din chirii întrețineau mănăstirile, spitalele sau bisericile care le administrau, de aceea mulți ctitori au ridicat hanuri alături de ctitoriile lor religioase.

Cel mai mare han al epocii a fost Hanul lui Șerban Vodă, ridicat de domnitorul Șerban Cantacuzino în anii 1680, pe Ulița Mare. A ars în incendiul din 1704, a fost refăcut și a funcționat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe locul lui s-a construit, după 1883, Banca Națională a României, care a atras în jur un întreg cartier bancar. Pe Podul Mogoșoaiei se afla Hanul lui Constantin Vodă, legat de numele lui Constantin Brâncoveanu, deși o comisie de la mijlocul secolului al XIX-lea aprecia că clădirile păstrate erau mai degrabă din vremea Mavrocordaților. Pe locul lui s-a ridicat, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Palatul Poștelor, astăzi Muzeul Național de Istorie a României.

Hanul Colței a fost o excepție printre hanurile mănăstirești. Complexul de la Colțea, cu biserica și primul spital din București, fusese ridicat între 1695 și 1698 de spătarul Mihai Cantacuzino. Hanul a fost construit abia în 1746, după moartea ctitorului, de epitropii așezămintelor, pentru a acoperi cheltuielile spitalului. Avea acoperiș de olane, rezistent la foc, ziduri groase și bolți suprapuse, după modelul hanurilor Șerban Vodă și Sf. Gheorghe. Cele mai mari venituri le-a adus în anii ocupației rusești dintre 1769 și 1774. Grav afectat de cutremurul din 1802 și lăsat în paragină, a fost demolat în 1848.

Hanurile negustorești

Pe lângă hanurile domnești și mănăstirești, centrul orașului avea și hanuri ridicate de negustori. Cel mai vechi dintre ele a fost Hanul lui Zamfir, construit în primii ani de domnie ai lui Constantin Brâncoveanu de Zamfir, „starostele cel bătrân al neguțătorilor”. Se afla în spatele bisericii Sf. Nicolae Șelari, între Strada Blănari și Strada Băcani. Avariat de cutremurul din 1802 și de incendiul din 1804, a fost donat la începutul secolului al XIX-lea mănăstirii Sărindar și a ars din nou în 1838 și 1839. Pe o parte a terenului său a fost deschis, în 1877, Hotelul Kiriazi, iar restul hanului a fost demolat în 1935, la rectificarea străzii Blănari. Pe locul lui, arhitectul Gheorghe Simotta a ridicat blocul de pe Strada Blănari nr. 14, în a cărui curte au fost refolosite coloanele de piatră ale vechiului han.

Lângă Hanul Zamfir se afla Hanul Simion, cu care a fost adesea confundat. Transformat în hotel, Hotelul Simion a devenit în anii 1890 un simbol al insalubrității centrului, iar primăria a cerut demolarea lui; procesul s-a încheiat în 1898, când Curtea de Casație a respins recursul proprietarului. Alături, pe Ulița Băcanilor, marele negustor Ștefan Băltărețu avea un mic han cu câteva prăvălii și camere, iar lângă biserica Sf. Gheorghe Nou se afla Hanul lui Ion Românul, al serdarului Ion Eliad, unde se vindeau postavuri. Marele Han Sf. Gheorghe Nou, care domina această zonă, a ars în incendiul din 1847. Pe locul lui s-a amenajat, în 1857, grădina din jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou.

Pe Strada Gabroveni se aflau, în secolul al XVIII-lea, negustorii bulgari din Gabrovo, care aveau aici un han modest. După incendiul din 1847, clădirea a fost cumpărată de negustorul Constantin, fiul lui Hagi Tudorache, refăcută de mai multe ori și transformată, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în hotelul „Gabroveni-Universal”. Reabilitat în secolul XXI, Hanul Gabroveni este astăzi spațiu cultural administrat de Centrul de Proiecte Culturale ARCUB. Hanul Stavropoleos, ridicat de călugărul Ioanichie odată cu biserica din 1724, s-a păstrat doar ca ruină. Ea a fost declarată rezervație arheologică.

Hanul cu Tei și Hanul lui Manuc

Două hanuri ale centrului s-au păstrat până astăzi în forma lor de ansamblu. Hanul cu Tei a fost construit în 1833 de negustorii Anastasie Polizu și Ștefan Popovici, care cumpăraseră prăvăliile de o parte și de alta a unei curți lungi cu tei, între Strada Lipscani și Strada Blănari. Deasupra celor două intrări se păstrează câte o placă de marmură cu inițialele proprietarilor, anul 1833 și două mâini strânse, simbol al asocierii lor, într-o cunună de lauri ținută de un vultur. Hanul a fost afectat de mai multe incendii și cutremure. În 1973 au fost deschise aici magazine de obiecte de artă și colecție, iar astăzi găzduiește galerii și magazine de profil.

Hanul lui Manuc a fost ridicat în 1808 de negustorul armean Manuc Bei Mârzaian, pe o parte din terenul fostei Curți Domnești. Este cel mai mare și cel mai bine păstrat han din București, cu corpuri de clădire cu parter și etaj dispuse în jurul unei curți interioare, cu galerii de lemn pe ambele niveluri. În 1812, aici au avut loc tratativele care au precedat pacea ruso-turcă de la București. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a funcționat ca Hotel Dacia, iar după restaurările din secolul XX a redevenit han, cu restaurant și spații de cazare.

De la han la hotel

Pe la 1850, tot mai mulți negustori au transformat hanurile în localuri după moda apuseană, cu camere mobilate închiriate pe termen scurt, birt, cafenea, grajd și curte largă. Hanurile au fost înlocuite treptat de hoteluri. Memorialistul Constantin Bacalbașa enumera, pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Hotelul Central, Hotelul Dacia, Grand Hotel, Hotelul de Englitera, Otel Orient, Concordia nouă și Concordia veche pe Strada Smârdan, Hotelul Simion, Hotelul Victoria din Strada Șelari, care luase locul Hotelului Caracaș, Otel Fieschi, Hotelul Gabroveni, Otel Transilvania, Otel Bulgaria și Otel Moldo-Român.

Un exemplu bine documentat este Hotelul Kiriazi, de pe Strada Blănari colț cu Strada Băcani. Deschis în 1877 de medicul grec Gheorghe Kiriazi într-o parte a fostului Han Zamfir, a fost reconstruit între 1882 și 1884 în stil neorenascentist, cu 59 de camere, prăvălii la parter, grajd și curte pavată. Hotelul a păstrat organizarea în jurul unei curți interioare, specifică vechilor hanuri, și a funcționat până după al Doilea Război Mondial. La mijlocul secolului al XIX-lea s-a decis și demolarea altor hanuri considerate insalubre sau ruinate: Stavropoleos, Greci, Constantin Vodă și Sf. Ioan Vechi. Bisericile care le administrau s-au opus, iar o comisie formată din clucerul Costache Pencovici, serdarul Alexandru Oprescu și arhitectul-șef Xavier Villacrosse a analizat fiecare clădire în parte. Majoritatea hanurilor au dispărut până la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar terenurile lor au fost folosite pentru bănci, instituții publice și imobile de raport.

Foc, ape și cutremure: distrugeri și reconstrucții

Invazii, epidemii și reconstrucții

Istoria centrului Bucureștiului este marcată de distrugeri repetate. După luptele lui Mihai Viteazul cu turcii, în 1595, când Sinan Pașa a părăsit orașul și a fugit spre Dunăre, Bucureștii au rămas în ruină, iar cronicarii notau că „nu mai erau locuibili”. În anii următori, invaziile tătărăști au dărâmat case, biserici și mănăstiri, iar Curtea Domnească a rămas în ruină până în vremea lui Matei Basarab. Când Mihnea al III-lea a ajuns la București, în 1658, a găsit Curtea „cam stricată, mănăstirile cam dărâmate, locuitorii cam speriați, dar totuși orașul stă oarecum bine”.

Războaiele erau adesea însoțite de foamete și epidemii. Cea mai cunoscută a fost „ciuma lui Caragea”, din timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, care între martie 1813 și iulie 1814 a ucis, numai în București, circa 30.000 de oameni. În secolul al XIX-lea, epidemiile au devenit mai rare, pe măsură ce autoritățile au introdus regulamente sanitare, au mutat industriile insalubre spre periferie și au interzis activitățile care puteau răspândi bolile. Holera, tifosul și bolile contagioase au rămas însă o amenințare permanentă în cartierele dense ale centrului.

Marile incendii

Casele și prăvăliile erau construite din paiantă, lemn, șiță și șindrilă, iar multe biserici erau din lemn, așa că un singur incendiu putea distruge cartiere întregi într-o noapte. Prin poruncă domnească, negustorii erau obligați să țină un butoi cu apă în fața prăvăliei, șandramalele din fața prăvăliilor au fost dărâmate, iar carele cu fân au fost interzise în centrul orașului. Cu toate acestea, în 1704 a ars Hanul lui Șerban Vodă împreună cu o parte din oraș, în 1716 zona dintre ulița Abagiilor și ulița Mărgelarilor, de lângă Curtea Domnească, iar în 1739 focul pornit de la Mănăstirea Sf. Sava a mistuit mahalalele Colței și Scaunele Vechi, cu 142 de case, 40 de măcelării și 9 prăvălii.

Incendiul din 28 august 1804 a mistuit circa 600 de case și întreaga zonă negustorească dintre Piața Sf. Gheorghe și Podul Mogoșoaiei. Au urmat incendiile din 1822, când au ars toate prăvăliile de pe ulița Cavafi, din 1835, când a fost distrusă zona dintre Spitalul Colțea și biserica Bărăția, și din 1838–1839, când au ars Hanul Roșu și Hanul Zamfir. Cel mai mare a fost incendiul din ziua de Paște, 23 martie 1847, când au ars 12 biserici, între care Biserica Curtea Veche, Bărăția, Sf. Gheorghe Vechi și Sf. Gheorghe Nou, Stelea și Sf. Dumitru, 13 mahalale și circa 2.000 de case din „partea cea mai bogată și mai populată a capitalei”.

Cutremurele

Bucureștiul se află într-o zonă cu activitate seismică puternică, iar cutremurele au lovit în mod repetat clădirile centrului. Cutremurul din 1739 a dărâmat numeroase case și biserici și a afectat Curtea Veche. Cel din 1802, unul dintre cele mai puternice din istoria orașului, a distrus o mare parte din Bucureștii de atunci și a avariat grav Turnul Colței și hanurile din zona centrală. Cutremurul din 1838 a fost urmat de o inventariere a caselor afectate. Arhitectul orașului a recomandat dărâmarea clădirilor de zidărie avariate și a circa 100 de construcții din lemn: șandramale, ateliere, prăvălii, băcănii, măcelării, cârciumi și magazii.

În secolul XX, centrul a fost afectat de cutremurele din 1940 și, mai ales, din 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter. Cutremurul din 1977 a distrus sau a avariat grav mai multe clădiri din zona Căii Victoriei, a Bulevardului Elisabeta și a străzii Toma Caragiu, iar numeroase imobile vechi au intrat în categoria clădirilor cu risc seismic ridicat. Multe dintre ele sunt marcate și astăzi cu bulina roșie.

Planurile de după incendiul din 1847

Marile distrugeri au fost și ocazia unor reconstrucții după reguli noi. Prima încercare de a impune o ordine a fost făcută în 1804, când domnitorul Constantin Ipsilanti a cerut ca locuitorii „să facă casele drept în rând, să easă ulițele drepte, nu șuvăite”. Alexandru Suțu a stabilit lățimea minimă a unei străzi la 8 metri, iar Regulamentul Organic a introdus principii moderne de urbanism: barierele orașului, lărgirea, nivelarea și pavarea străzilor, desființarea ulițelor inutile, crearea de piețe, parcuri și cișmele și obligativitatea autorizației de construire.

După incendiul din 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu a poruncit dărâmarea tuturor zidurilor rămase în picioare și refacerea ulițelor după un plan special, cu retragerea caselor cu 4 palme. Planul a fost întocmit de maiorul Rudolf Artur Borroczyn, autorul primului plan topografic precis al Bucureștilor, din 1846. Arhitectul-șef al orașului, Xavier Villacrosse, a coordonat noile alinieri, iar Piața Mare, ridicată după proiectul său, a devenit noul centru al comerțului alimentar. Reconstrucția de după 1847 a marcat trecerea de la casele de lemn și paiantă la clădirile de zid, cu etaj, aliniate la stradă, care au dat centrului Bucureștiului aspectul pe care îl are și astăzi.

Dâmbovița și pompierii

Dâmbovița a fost multă vreme o problemă permanentă pentru centrul orașului. Râul curgea pe un traseu sinuos, printre case, fără o albie care să-l separe de locuințe, și inunda primăvara și toamna curțile, pivnițele și chiar casele. Pe malurile lui funcționau mori, iar locuitorii aruncau gunoaiele în apă. După inundația din primăvara anului 1865, Adunarea Electivă a votat, la 4 martie 1865, desființarea morilor de pe Dâmbovița. Regularizarea propriu-zisă a început în octombrie 1880, după proiectul inginerului Cerchez, și a durat până în 1886. Albia a fost adâncită cu 6 metri, iar malurile au fost amenajate. Lucrarea a creat Strada Halelor și cheiul Dâmboviței, dar a impus demolarea a peste 370 de proprietăți de pe cele două maluri.

Lupta cu focul a avut și ea o istorie lungă. Multă vreme, Turnul Colței a servit drept foișor de foc, cu o cazarmă pentru cei care stingeau incendiile. După incendiul din octombrie 1787, Nicolae Mavrogheni a înființat Corpul tulumbagiilor, iar după cel din 1804, Constantin Ipsilanti a creat o „căpitănie de foc” cu 50 de tulumbagii. În 1844, Gheorghe Bibescu a aprobat înființarea unei Roate de pompieri cu 7 ofițeri, 23 de subofițeri și 256 de soldați, cu câte o subunitate în fiecare culoare a orașului. În 1861, unitatea a primit numele de Batalion de Pompieri, iar în 1874 pompierii au trecut în subordinea Ministerului de Război. Turnul Colței a fost demolat în 1888, la lărgirea străzii Colței.

Modernizarea orașului: străzi, bulevarde, apă, lumină și tramvaie (1830–1914)

Primăria și regulamentele de construcție

Regulamentele Organice au păstrat dreptul orașelor de a se administra prin consilii alese, iar pentru București au stabilit un sfat cu cinci membri, un casier și un președinte. Prima lege comunală modernă a fost adoptată în 1864, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Ea a creat Primăria și Consiliul Comunal și le-a dat atribuții în privința clădirilor, a deschiderii și închiderii străzilor și piețelor și a planurilor de aliniere. Legea din 1894 a extins aceste atribuții, iar Legea pentru crearea Cassei Lucrărilor orașului București, din 1893, avea drept scop ridicarea planului cadastral, stabilirea alinierilor definitive, deschiderea de artere noi și plata exproprierilor.

Regulamentele de construcție din 1847, 1878 și 1890 au fixat normele care au dat centrului unitatea pe care o are și astăzi. Clădirile trebuiau așezate pe aliniamentul străzii, înălțimea lor era corelată cu lățimea străzii, iar înălțimea maximă admisă era de 17 metri. În 1881 s-a stabilit ca pe cea mai mare parte a străzilor din zona centrală clădirile să aibă 10–11 metri, pentru a obține fronturi stradale unitare, păstrate și astăzi pe străzile Doamnei, Covaci, Șelari și Smârdan. În zona centrală era obligatorie folosirea materialelor solide, necombustibile, iar construcțiile de lemn erau interzise, cu excepția chioșcurilor și a pavilioanelor din grădini.

Bulevardele și străzile noi

Primul bulevard al Bucureștilor a fost tăiat în dreptul Universității, a cărei construcție începuse în 1857, între Calea Victoriei și actuala Piață a Universității. Mult timp, bucureștenii l-au numit simplu „Bulevardul”. În 1871 a fost deschisă continuarea spre Cotroceni, numită Bulevardul Elisabeta, iar după 1889 bulevardul a fost prelungit spre est, ca Bulevardul Carol. Bulevardul Colței a fost deschis în 1888, iar cu această ocazie a fost demolat și Turnul Colței. După 1896 s-a realizat tronsonul Bulevardului Domniței, actualul Bulevard Hristo Botev, iar în 1903, cu prilejul amenajării Pieței Rosetti, Coloana comemorativă a fost înlocuită cu statuia lui C. A. Rosetti.

În 1891, presa anunța că „trei proprietari inteligenți, D-nii Macca, Villacros și Principele Karageorgeovici” se înțeleseseră „pentru a schimba cu desăvârșire o întreagă parte a Capitalei, între stradele Doamnei, Lipscani și Calea Victoriei”. Proiectul a dus la deschiderea străzii Karagheorghevici, astăzi Strada Eugeniu Carada, și la construirea Pasajului Macca-Villacrosse. Acesta pornea dintr-o rotondă și se despărțea în două galerii acoperite, iluminate electric, care ieșeau pe Calea Victoriei, cu prăvălii la parter și apartamente la etaj. Planurile au fost întocmite de Filip Xenopol. În 1892, Banca Națională a cedat terenul necesar pentru deschiderea străzii, pe o lățime de 10 metri.

Între 1900 și 1902, Strada Smârdan a fost prelungită până în spatele statuii lui Mihai Viteazul, pe terenul fostului Palat al Poștelor din Strada Doamnei, iar Strada Vestei a fost închisă și vândută parțial Creditului Funciar Urban, care și-a extins palatul. În 1902 s-a deschis Piața I. C. Brătianu, iar în 1902–1903 s-a amenajat intersecția circulară de la Universitate, cu statuia lui Ion C. Brătianu în centru. În 1912, Consiliul Comunal a decis prelungirea străzii Edgar Quinet până în Bulevardul Brătianu, pentru a oferi perspectivă viitorului Palat Comunal, care nu s-a mai construit. Lucrarea a făcut să dispară grădina „Rașca”, unul dintre localurile celebre ale Bucureștiului.

Apă, canalizare și salubritate

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, bucureștenii beau apă din Dâmbovița, adusă cu sacaua, sau apă de izvor de la Herăstrău și Filaret, mai scumpă. În vremea lui Alexandru Ipsilanti au apărut primele cișmele, una în ulița Boiangiilor și alta lângă Mănăstirea Sărindar, iar pe la 1789 orașul avea 17 cișmele. În 1845, apa filtrată din Dâmbovița a fost trimisă pentru prima dată în cișmelele publice. Alimentarea modernă cu apă subterană a fost realizată de inginerul Elie Radu, între 1898 și 1901, la cererea primarului C. F. Robescu, iar rețeaua de distribuție a fost proiectată de inginerul Lindley, în 1906.

Primul canal subteran a fost construit în 1847, pe strada Bazaca, pentru a capta gârla Bucureștioara, care curgea din balta de pe locul actualei Grădini Icoanei, pe la biserica Sfinților, spre Dâmbovița. Al doilea pornea de la vechea Poștă, trecea pe sub străzile Doamnei și Smârdan și se vărsa în Dâmbovița. Pe Calea Mogoșoaiei, canalizarea, pavajul și trotuarele au fost realizate între 1864 și 1872. Rețeaua s-a extins treptat, iar în 1936 ajunsese la circa 500 de kilometri. Salubritatea a rămas însă o problemă permanentă: presa vremii descria străzile Halelor, Soarelui, Pătrașcu Vodă, Teilor și Blănari ca focare de infecție, iar Primăria a demolat în 1893 mai multe latrine din străzile Academiei, Gabroveni, Zarafi și Lipscani.

Iluminatul și transportul public

La începutul secolului al XIX-lea, un grup de boieri i-a cerut domnitorului Caragea să le lumineze strada. În 1851, felinarele cu lumânări de seu au fost înlocuite cu 300 de lămpi cu petrol, iar la 1 noiembrie 1871 a fost inaugurată uzina de gaz aerian de la Filaret, cu 800 de becuri de gaz, înaintea multor capitale europene. Concesiunea fusese câștigată de Gottereau. Iluminatul electric a apărut în zona Palatului Regal la începutul anilor 1880, Teatrul Național a primit o centrală electrică în 1884, iar prima instalație electrică comunală a fost pusă în funcțiune în 1888. Uzina electrică de la Grozăvești a fost finalizată în 1912.

La începutul anului 1871 a fost înființată Societatea Română de Tramvai, care a introdus primele tramvaie trase de cai. Cumpărătorii de case apreciau imediat avantajul: în 1874, un anunț de vânzare preciza că imobilul are „și tramvay dinaintea porții”. Primul tramvai electric a fost inaugurat la 21 mai 1894, între Strada Colței și bariera Moșilor. Societatea Comunală de Tramvaie București a fost înființată în 1909, iar până în 1914 liniile de tramvai au pătruns pe străzile Academiei, Karagheorghevici, Lipscani, Covaci și Halelor. Concesiunea primelor linii publice de autobuz a fost scoasă la licitație în 1913. Comercianții din centru s-au opus multă vreme tramvaielor, care le împiedicau descărcarea mărfurilor și expunerea lor pe trotuare.

Numele străzilor

La început, străzile nu aveau nume, iar adresele erau date după biserici, case boierești sau cârciumi cunoscute. Plăcuțele cu numele străzilor au fost introduse în 1834. Multe denumiri au fost schimbate pentru a marca evenimente istorice: Podul Mogoșoaiei a devenit Calea Victoriei, Ulița Nemțească a devenit Strada Smârdan, iar Calea Vergului a devenit Calea Călărașilor, după Războiul de Independență. În 1903, la propunerea lui Trandafir G. Djuvara, strada Nouă a primit numele lui Edgar Quinet, iar presa nota că birjarii îl citeau „Edgard Câine”. În 1907, strada Basarabi a devenit Mavrogheni, iar piața unde urma să fie așezată statuia Lupoaicei, dăruită de Roma, a primit numele de Piața Roma.

Unele schimbări au durat puțin. În aprilie 1912, cu ocazia vizitei lui Félix Roussel, Strada Doamnei a fost redenumită strada Paris, dar și-a recăpătat vechiul nume în 1926, iar la începutul anilor 1930 a primit numele bancherului Mauriciu Blank. În 1913, Strada Vestei a devenit Strada Ion Ghica, iar prelungirea străzii Smârdan a fost numită Strada Bursei. După 1919, Strada Academiei a purtat numele lui Raymond Poincaré, Strada Covaci pe cel de Oituz, iar Strada Gabroveni pe cel al deputatului francez Franklin Bouillon. Noua lege administrativă din 1938 a hotărât păstrarea numelor vechilor ulițe negustorești din zona centrală: Blănari, Băcani, Covaci, Lipscani și Șelari.

Igiena și sănătatea publică

Salubritatea a fost multă vreme organizată de medici, singurii care înțelegeau pericolul gunoaielor, al apei din Dâmbovița și al prafului. Comitetul sanitar înființat în 1856 a împărțit activitățile manufacturiere în trei categorii, după gradul de nocivitate. Tăbăcăriile, săpunăriile, fabricile de lumânări, pescăriile și abatoarele trebuiau mutate din zonele locuite. Cojocăriile, berăriile și distileriile puteau rămâne până se dovedea că sunt nocive, iar boiangeriile și măcelăriile puteau funcționa sub supravegherea poliției. Comitetul a cerut și crearea de cimitire în afara orașului, pentru că morții erau îngropați în curțile bisericilor, și interzicerea locuirii la mai puțin de 100 de metri de acestea.

Prima lege sanitară a fost adoptată în 1874 și modificată în 1885, 1893 și 1898. În 1908, Serviciul sanitar al Capitalei a fost reorganizat sub conducerea doctorului C. Orleanu, cu laboratoare comunale pentru analiza alimentelor, dintre care unul pe strada Carol, colț cu Strada Armenească. Inspectorii sanitari controlau zilnic piețele, băcăniile și birturile, mai ales pe Strada Halelor, unde peste 90% din prăvălii vindeau alimente. Numai în 1909 au fost închise pentru insalubritate mai multe birturi, cofetării și băcănii de pe această stradă. O altă problemă erau câinii vagabonzi: după taxele plătite, în București existau pe la 1900 circa 30.000 de câini, adică un câine la zece locuitori.

Agia și Poliția Capitalei

Prima instituție de ordine a orașului a fost Agia, condusă de un vel aga, însărcinat cu paza Capitalei, cu stabilirea prețurilor și cu pedepsirea celor care încălcau legile. În timpul lui Mihai Suțu, aga răspundea și de poliția târgurilor, poliția sanitară, poliția construcțiilor, curățarea podurilor și a piețelor și circulația pe timp de noapte, iar Alexandru Ipsilanti a înființat un Tribunal al Agiei pentru contravențiile din centrul orașului. Denumirea de Poliția Capitalei apare în timpul domniei lui Alexandru Ghica, iar după unirea poliției din Iași cu cea din București, în 1859, șeful ei a primit titlul de prefect, după model francez.

Legea din 1903, inițiată de ministrul Vasile Lascăr, a pus bazele unei poliții profesioniste, scoase de sub influența politicului. De la 1 mai 1911, Capitala a fost împărțită în 36 de circumscripții de poliție, dintre care trei acopereau centrul istoric. După apariția automobilelor, poliția s-a ocupat și de siguranța circulației. Primul semafor, cu lumini roșii și verzi, a fost încercat la intersecția Bulevardului Academiei cu Calea Victoriei, unde se adunase un public numeros. Pe trotuarele Căii Victoriei au fost montate lanțuri, iar trecerile pentru pietoni au fost marcate cu plăci rotunde de metal, în fața sucursalei Băncii Blank și a Hotelului Bulevard.

Bănci, palate, biserici și hoteluri: arhitectura centrului

Reconstrucția de după 1880

Specialiștii consideră anul 1880 momentul în care începe modernizarea accelerată a orașului, atât urbanistică, cât și arhitecturală. În deceniile următoare, centrul Bucureștiului a fost practic reconstruit. Motivele au fost multiple: refacerea după incendiul din 1847, densificarea zonei centrale prin clădiri mai înalte, adaptarea la noul parcelar, mult mai fragmentat decât cel vechi, și creșterea economică de la sfârșitul secolului, care a permis investiții importante, publice și private. Au apărut tipuri noi de clădiri: sedii de bancă, instituții culturale, clădiri exclusiv comerciale, imobile de raport cu prăvălii la parter și locuințe la etaj.

Marea majoritate a clădirilor ridicate acum aparțin eclectismului, cu fațade simetrice, ordonate și ierarhizate, cu decorație bogată de stucatură și ancadramente de inspirație renascentistă, barocă sau clasică. Există și exemple de clasicism târziu, cu influențe ale clasicismului francez sau ale romantismului, iar în jurul anului 1900 apar câteva clădiri neoromânești. Fronturile străzilor Doamnei, Covaci, Șelari, Smârdan și Lipscani păstrează și astăzi această imagine unitară, rezultat al aplicării consecvente, timp de aproape o jumătate de secol, a acelorași reguli de construcție.

Cartierul băncilor

Construirea Băncii Naționale a României, pe locul vechiului Han al lui Șerban Vodă, a fost punctul de plecare al cartierului financiar al Bucureștilor. Palatul de pe Strada Lipscani a fost ridicat după 1883 după planurile arhitecților francezi Cassien-Bernard și Albert Galleron, în stilul academismului francez, cu parter tratat în bosaje, coloane la etaj și fronton cu sculptură alegorică. În 1938, Banca Națională a obținut exproprierea clădirilor dintre străzile Smârdan, Doamnei și Eugeniu Carada pentru a-și construi un nou palat, legat de cel vechi. Între cele două clădiri, strada Eugeniu Carada a fost lărgită la 18 metri.

În jurul Băncii Naționale s-au așezat, în câteva decenii, sediile principalelor instituții financiare ale țării. Palatul Casei de Depuneri și Consemnațiuni, de pe Calea Victoriei, a fost construit între 1897 și 1900 după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu o cupolă de metal și sticlă deasupra sălii de operațiuni. Creditul Funciar Urban și-a extins palatul în 1902, pe terenul fostei străzi Vestei. În spatele statuii lui Mihai Viteazul s-au ridicat palatele Camerei de Comerț și al Societății Generale. După Primul Război Mondial s-au adăugat sediile Băncii Marmorosch Blank, construit pe Strada Doamnei între 1915 și 1923 după planurile arhitectului Petre Antonescu, al Băncii Chrissoveloni și al Băncii de Credit Român.

Palatul Poștelor, pasajele și hotelurile

Pe locul vechiului Han al lui Constantin Vodă, pe Calea Victoriei, a fost construit între 1894 și 1900 Palatul Poștelor, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, cu un portic monumental cu coloane spre Calea Victoriei. Mutarea Poștei în noul palat a permis demolarea vechiului local din Strada Doamnei și prelungirea străzii Smârdan. Din 1972, clădirea adăpostește Muzeul Național de Istorie a României. În fața lui se află, din 2012, statuia împăratului Traian cu lupoaica.

Pasajele acoperite au fost una dintre noutățile comerciale ale epocii. Pasajul Macca-Villacrosse, deschis în 1891 între Calea Victoriei și Strada Eugeniu Carada, are formă de potcoavă și un acoperiș de sticlă galbenă, iar sub Pasajul Francez arheologii au găsit urmele unor ateliere de fierărie din secolul al XVI-lea. Hotelurile au înlocuit hanurile: pe străzile Smârdan, Șelari, Gabroveni, Blănari și Lipscani funcționau zeci de hoteluri, de la cele elegante, cu restaurant și cafenea, până la hotelurile modeste pentru negustorii din provincie. Hotelul Kiriazi, de pe Strada Blănari, reconstruit în 1882–1884 în stil neorenascentist, oferea telefon și telegraf în fiecare cameră și gaz aerian.

Bisericile centrului

Centrul Istoric păstrează cea mai mare concentrare de biserici vechi din București. Biserica Buna Vestire a Curții Vechi, ctitorie a lui Mircea Ciobanul, este cea mai veche biserică păstrată a orașului. Biserica Doamnei, de lângă Calea Victoriei, a fost zidită în 1683 de doamna Maria, soția lui Șerban Vodă Cantacuzino. Biserica Colțea, ridicată de spătarul Mihai Cantacuzino odată cu primul spital al orașului, a pierdut în 1888 celebrul turn-clopotniță, înalt de 40 de metri. Biserica Sf. Gheorghe Nou, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, adăpostește mormântul domnitorului.

Biserica Stavropoleos, construită în 1724 de călugărul Ioanichie, este considerată una dintre capodoperele stilului brâncovenesc. În anii 1890, zvonul că autoritățile ar intenționa să o demoleze a provocat o adevărată isterie publică. Ea a fost în schimb restaurată, împreună cu biserica Zlătari, la inițiativa lui Ion Kalinderu, președintele Academiei Române, de arhitecții Ion Mincu și Ion Pompilian. În centru se mai află bisericile Răzvan, Scaune, Stelea, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae Șelari și biserica catolică Bărăția, una dintre cele mai vechi biserici catolice din Țara Românească.

Interbelicul: Art Deco, stilul mediteraneean și modernismul

În perioada interbelică, regulamentele de construcție din 1928 și 1939 au permis clădiri mai înalte, iar betonul armat a permis imobile de raport cu multe niveluri, cu spații comerciale la parter. Curentele epocii sunt prezente prin exemple variate: eclectism tot mai simplificat, neoromânesc, Art Deco și modernism. Blocul de pe Strada Blănari nr. 14, ridicat de arhitectul Gheorghe Simotta pe locul vechiului han de pe Strada Blănari, combină Art Deco-ul cu stilul mediteraneean, la modă în epocă. Imobile moderniste bine integrate în fronturile stradale se găsesc pe Strada Gabroveni și pe Bulevardul Hristo Botev, unde arhitectul Marcel Iancu a proiectat imobilul de la nr. 34.

Anii 1930 au fost și epoca „blockhouse”-urilor, blocurile de apartamente vândute pe bucăți înainte de terminare. Pe Strada Stelea nr. 17, Marcel Iancu a proiectat „Haus Stelea”, cu apartamente și garsoniere, trei ascensoare și rulouri americane. Pe Strada Bolintineanu, lângă Piața Rosetti, apartamentele s-au vândut din 1933, înainte de terminarea clădirii. Societatea „Clădirea Românească” a construit imobile noi pe Strada Academiei, pe Strada Blănari nr. 14 și pe Strada Sărindar colț cu Strada Brezoianu, unde a ridicat un hotel cu 203 camere. În 1937 a început, pe Strada Calomfirescu nr. 8, construcția palatului de șase etaje al Camerei de Muncă București.

Lumea hotelurilor

Hotelurile din centrul vechi erau foarte diferite ca nivel. Pe Strada Șelari, Hotelul Victoria luase locul vechiului Hotel Caracaș. În 1898 a fost scos la licitație, iar în 1910 la parterul lui funcționa magazinul de haine „Amicul Veritabil”. Un foiletonist al ziarului „Românul”, D. Casalli, susținea că pe locul Hotelului Caracaș se aflaseră fântânile vechii cetăți. Pe Strada Gabroveni funcționau, concomitent sau succesiv, Hotelul Gabroveni-Universal, Hotelul Bulgaria și Hotelul Transilvania, iar pe Strada Smârdan hotelurile Concordia nouă și Concordia veche. Hotelul Simion, de pe Strada Blănari, a fost descris în 1892 drept „focar de infecție” și a dispărut după 1898, în urma unui lung proces cu primăria.

Hotelul Kiriazi, de pe colțul străzilor Blănari și Băcani, a avut o istorie mai lungă. Deschis în 1877 de medicul Gheorghe Kiriazi, a fost reconstruit între 1882 și 1884, cu 59 de camere, două prăvălii, pivnițe, grajd pentru 8–10 cai, șopron pentru trăsuri și curte pavată cu bazalt. Între 1893 și 1899 a găzduit redacția și tipografia ziarului „Voința Națională”, iar sub hotel funcționa cantorul de bancă al Fraților Haitas. Administrat succesiv de mai mulți antreprenori, între care Tasse Georgiade și Martin Fuhn, hotelul apare în presă până în 1948, fiind una dintre ultimele mărturii ale trecerii de la hanul negustoresc la hotelul modern.

Secolul XX: de la planurile interbelice la Centrul Vechi de azi

Un oraș prea mic pentru o capitală mare

Populația Bucureștilor a crescut continuu în secolul al XIX-lea: de la circa 70.000 de locuitori în 1831 la 121.734 în 1859, 232.009 în 1894 și 341.320 în 1912. După Unirea din 1918, creșterea a devenit explozivă: 639.000 de locuitori în 1930 și aproape un milion în 1941. Densitatea populației, de circa 70 de locuitori pe hectar înainte de război, aproape s-a dublat în jurul anului 1920. Orașul, care avea infrastructura gândită pentru 350.000 de locuitori, se confrunta cu lipsa apei, a locuințelor și a transportului, iar în presă a apărut chiar ideea mutării capitalei într-o regiune de deal, la Făgăraș.

Pentru a ține sub control chiriile, Legea Oficiilor de închiriere, promulgată la 21 august 1921, a creat în București șase oficii care repartizau locuințele. Rezultatele au fost modeste: dintre peste 5.000 de cereri depuse în toamna lui 1921, doar 306 au fost rezolvate. Soluția a venit din construcții noi. Societăți precum „Clădirea Românească” au cumpărat terenuri și clădiri vechi în centru, le-au demolat și au ridicat blocuri de apartamente, iar regulamentele au permis clădiri de 6–7 etaje în zona centrală. Inginerul urbanist Cincinat Sfințescu propunea, în 1921, străzi de 20 de metri lățime și clădiri de 22 de metri înălțime în centrul orașului.

Planurile de sistematizare și Bulevardul Brătianu

Primul plan de sistematizare al orașului a intrat în vigoare în 1921, dar s-a dovedit repede „un cadru prea strâmt pentru avântul luat de Capitală”. În 1927 s-a realizat planul fotografic al orașului și s-a numit o comisie de 30 de membri pentru un nou plan, din care făceau parte arhitecții Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, A. Bolomey și I. Davidescu. Planul Director de Sistematizare din 1935 se baza pe două principii, circulația și zonificarea, și prevedea desființarea unor străzi sau porțiuni de străzi din centru: strada Carol între Bazaca și Podul Șerban Vodă, Strada Pânzari în întregime, o parte din străzile Halelor, Bărăției și Patriei și din Calea Moșilor.

Cea mai importantă intervenție a fost prelungirea Bulevardului Brătianu de la Piața Sf. Gheorghe (Piața Romei) până în Bulevardul Maria, pe o lungime de circa 350 de metri și o lățime de 50 de metri. Proiectată încă din 1912, lucrarea a început abia în 1934, prin demolarea a numeroase case și prăvălii. Au dispărut magazine cunoscute, ca Luca P. Niculescu, „Furnica”, Orghidan sau Pop și Bunescu, iar ziarul „Rampa” scria că „pitorescul florăriilor și al străzii Bazaca, de care noi eram atât de mândri pentru farmecul oriental, va dispare”. Bulevardul a fost inaugurat în 1939, în cadrul festivităților „Luna Bucureștilor”. Prin deschiderea lui, vechea zonă comercială a fost tăiată în două, iar Lipscaniul a pierdut legătura directă cu Calea Moșilor.

Halele și acoperirea Dâmboviței

Halele centrale au fost multă vreme principala piață a orașului, dar și un focar permanent de infecție, mai ales că animalele mici erau sacrificate în subsoluri. Primarul general Alexandru G. Donescu a decis, la mijlocul anilor 1930, mutarea halelor spre Obor și construirea de piețe de sector. Comercianții s-au opus și au obținut amânări succesive. În locul halelor, planul prevedea cea mai mare piață a orașului, Piața „8 Iunie”, cu o suprafață de 75.000 m², între Bulevardul Brătianu, strada Carol, Spitalul Brâncovenesc și Dealul Patriarhiei, unde urmau să fie construite Catedrala Neamului și o sală de concerte. Niciunul dintre aceste edificii nu s-a realizat.

Tot atunci, Dâmbovița a fost acoperită cu un planșeu de beton între Piața Senatului și zona Halelor. Lucrarea a degajat circulația dintre Universitate și Dealul Patriarhiei, iar presa scria că, în locul „înghesuielii de tramvaie și birji” și al apei negre cu mirosuri groaznice, a apărut „o esplanadă cu care s-ar mândri Berlinul sau Parisul”. S-a aprobat lărgirea Căii Victoriei între Bulevardul Elisabeta și Strada Doamnei de la 18 la 22 de metri și a străzii Edgar Quinet de la 10 la 15 metri, iar Strada Lipscani a fost lărgită în 1936 cu 6 metri pe porțiunea dintre Sf. Gheorghe și Calea Moșilor.

După 1945: naționalizare și degradare

Transformările politice de după 1945 au schimbat radical viața centrului. Naționalizarea din 1950 a trecut în proprietatea statului majoritatea clădirilor, care au fost împărțite în locuințe și spații pentru întreprinderi și cooperative. Hotelurile, ca Hotelul Kiriazi, și-au încetat activitatea, iar proprietarii au dispărut din peisaj. În anii 1950–1960 au fost completate fronturile Bulevardului Brătianu, rămase neterminate din cauza războiului. La începutul anilor 1970 a fost lansat un program de restaurare și sistematizare a zonei Lipscani – Curtea Veche, prin care parterele clădirilor istorice urmau să devină magazine de prezentare ale întreprinderilor de stat. Hanul cu Tei a primit în 1973 magazine de artă și o consignație.

Cutremurul din 4 martie 1977 a distrus sau a avariat grav numeroase clădiri din centru. Au fost înlocuite imobilele prăbușite de la colțul Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta, de pe Strada Toma Caragiu și de pe Bulevardul Hristo Botev. În anii 1980, zona s-a aflat la marginea imensului șantier al Centrului Civic. Au fost construite noile fronturi ale Căii Călărașilor și ale Bulevardului Brătianu spre Piața Unirii, iar piața a fost complet transformată, prin demolarea vechilor hale și mutarea bisericii Sf. Ioan. Magazinele Unirea și Cocorul, construite în anii 1970, au adus în vecinătatea centrului comercial tradițional un tip nou de comerț, în spații foarte mari, care a contribuit la declinul prăvăliilor vechi.

După 1990: zona protejată și Centrul Vechi de azi

După 1990, Centrul Istoric s-a aflat în atenția administrației și a specialiștilor. În 1995, Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” a realizat, sub coordonarea profesoarei Sanda Voiculescu, un studiu de restaurare a patrimoniului zonei, iar în același an a fost elaborat un prim Plan Urbanistic Zonal. Zona a fost declarată centru istoric protejat, iar un nou studiu istoric, realizat în 2002, a stat la baza regulamentului de urbanism care împarte centrul în mai multe subzone istorice de referință. Practic toată suprafața zonei se află în raza de protecție a monumentelor istorice.

În primul deceniu al secolului XXI au început lucrările de reabilitare a străzilor, cu refacerea rețelelor subterane, pavaj nou și cercetări arheologice preventive. Lucrările, întrerupte și reluate de mai multe ori, s-au încheiat în 2012, iar zona Lipscani a devenit pietonală. Centrul Vechi s-a transformat într-unul dintre principalele locuri de promenadă și de viață de noapte ale Bucureștiului, cu restaurante, baruri, cluburi, teatre și galerii. Multe clădiri au fost restaurate, între care Hanul Gabroveni, Hanul lui Manuc și numeroase imobile de pe Lipscani, Smârdan și Franceză. Altele, ca Hotelul Kiriazi, de pe Strada Blănari, se află încă într-o stare avansată de degradare și așteaptă o restaurare.

Bibliografie

- Oana Ilie (coord.), Raluca Mălăncioiu, Alexandra Mărășoiu, Roxana Pătrașcu, Cornel-Constantin Ilie, Între Calea Victoriei și Bulevardul Domniței... O călătorie prin Centrul Istoric al Bucureștilor, Editura MNIR, 2025
- P.U.Z. Zona Centrului Istoric al Municipiului București, Etapa I / 2002 – Actualizare, analiză, diagnoză. Studiu istoric, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2002
- George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985
- Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I, Editura ziarului „Universul”, 1927
- G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1899
- George D. Florescu, Vechi proprietăți în București în veacurile XVII–XVIII, Tipografia M. M. Antonescu, 1934
- Evangelia N. Georgitsoyanni, „Docteur Georges Kiriazis. Contribution à la prosopographie historique de l’Hellénisme de Roumanie au XIXe siècle”, în Balkan Studies, vol. 45, nr. 2, Thessaloniki, 2004
- Centrul istoric al Bucureștiului (Wikipedia)
- Lista străzilor centrului istoric din București (Wikipedia)
- București — Centrul Istoric. Campania 2007. Raport preliminar privind cercetările arheologice efectuate pe strada Smârdan (Persée — Matériaux et Recherches Archéologiques)
- Muzeul Curtea Veche — Palatul Voievodal (monografie arheologică, 1973) (biblioteca-digitala.ro)
- Lansare de carte: Repertoriul Arheologic al Municipiului București, Vol. 1 (muzeulbucurestiului.ro)
- PUZ Zona Centrului Istoric al Municipiului București — Etapa I/2002, Memoriu (Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu)
- Centrul Vechi — istoria și farmecul celor mai faimoase străduțe ale Bucureștiului (bucuresti.ro)
- Poveștile mai puțin știute ale Centrului Vechi din București (Vice România)
- La pas prin București — Centrul Vechi. 7 descoperiri în Bucureștiul de altădată (ideiroscate.ro)
- Turist în București — Curtea Veche (turistinbucuresti.ro)
- Călători străini despre Curtea Veche, prima dintre cele patru reședințe domnești din București (Historia.ro)
- Toate siturile arheologice din Capitală, într-o carte (Curatorial.ro)
- Descopera Centrul Vechi al Bucureștiului (Fundația Calea Victoriei)
- Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966 (volum tipărit)
- George Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981 (volum tipărit)
- George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985 (volum tipărit)
- Dumitru Almaș, Panait I. Panait, Curtea Veche din București, Editura pentru Turism, București, 1974 (volum tipărit)
- Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Editura Humanitas, București, 2011 (volum tipărit)
- Cristina Țurlea, Centrul istoric financiar-bancar al Bucureștilor, Editura Meronia, București, 2011 (volum tipărit)
- Emanuela Grama, Centrul Vechi din București: politică și patrimoniu, Editura Polirom, Iași, 2024](volum tipărit)
- Camelia-Mirela Vintilă, Ioana-Iulia Manea, Raluca-Iuliana Moței, Theodor-Aurelian Ignat, Repertoriul Arheologic al Municipiului București, Vol. 1, Muzeul Municipiului București, București, 2024 (volum tipărit)
- Regulament PUZ Centrul Istoric al Municipiului București, capitolul I (Primăria Municipiului București)
- BBC: Noul Centru Vechi al Bucureștiului (economica.net)
- În amintirea hanului Zamfir (merg.in)
- Tare! Blocul-Han de pe str. Blănari (art-historia)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/centrul-istoric-al-bucurestiului