# Casele Aron Iacob (Calderon 48-50)

Adresă: Str. Jean Louis Calderon nr. 48-50, Sector 2, Cartierul Batiștei, București
An construcție: 1898
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Neogotic
Monument istoric: clasa A
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Casele Aron Iacob formează un ansamblu de șase clădiri neogotice ridicate în 1898 de proprietarul imobiliar Aron Iacob, la intersecția străzilor Jean Louis Calderon (fostă Polonă) nr. 48 și 50 cu strada Thomas Masaryk (fostă Sălciilor, fostă Iulius Fucik) nr. 4, 6, 8 și 10, în mahalaua Batiștei din București. Casele de pe Calderon, clasate monument istoric grupa A în 2013, găzduiesc Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România și un proiect de restaurare privată.

## Articol
Casele Aron Iacob

Casele Aron Iacob formează un ansamblu de șase clădiri neogotice ridicate în 1898 de proprietarul imobiliar Aron Iacob, la intersecția străzilor Jean Louis Calderon (fostă Polonă) nr. 48 și 50 cu strada Thomas Masaryk (fostă Sălciilor, fostă Iulius Fucik) nr. 4, 6, 8 și 10, în mahalaua Batiștei din București. Casele de pe Calderon, clasate monument istoric grupa A în 2013, găzduiesc Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România și un proiect de restaurare privată.

Context urban și istoric

Mahalaua Batiștei

Ansamblul Aron Iacob s-a constituit, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul fostei Mahala a Batiștei, zonă rezidențială din centrul Bucureștiului organizată în jurul Bisericii Batiștei și aflată în vecinătatea Grădinii Icoanei. Țesutul urban al mahalalei era alcătuit din loturi de mici dimensiuni, cu un grad mare de ocupare, populate cu reședințe particulare ridicate succesiv de-a lungul mai multor decenii. Istoricul Frédéric Damé număra, în 1906, atât strada Batiștei, cât și strada Sălciilor printre cele mai frumoase artere ale capitalei, indiciu al statutului social ridicat al zonei în momentul în care Aron Iacob și-a constituit aici proprietatea.

Casele ridicate de Aron Iacob se învecinau cu alte reședințe de patrimoniu ale epocii: casa feministei Alexandrina Cantacuzino, vila moșierului Sava Șomănescu, casa doctorului Ion Cantacuzino, reședința industriașului Constantin Vasiliu Bolnavu, casa judecătorului Gh. N. Bagdat și casa Zoei Filitis. Configurația stradală a mahalalei, cu loturi înguste și front continuu, s-a păstrat în linii mari până în perioada interbelică, fiind ulterior tăiată, lărgită și regularizată prin succesive intervenții urbanistice.

De la strada Polonă la strada Jean Louis Calderon

Loturile pe care Aron Iacob a ridicat cele două case în oglindă se aflau, la momentul achiziției, pe fosta stradă Polonă, la numerele 76 și 80. Segmentul de stradă care trecea prin apropierea Bisericii Batiștei a fost redenumit succesiv: Gogu Cantacuzino în perioada interbelică, Alexandru Sahia începând din 1948 și, după 1989, Jean Louis Calderon, denumire pe care o păstrează în prezent. Sub actuala numerotare, cele două case Aron Iacob corespund numerelor 48 și 50.

Strada Jean Louis Calderon conservă un țesut urban specific Bucureștiului de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX: loturi de mici dimensiuni, grad ridicat de ocupare a frontului stradal și o diversitate stilistică ce include, alături de reședințele eclectice și neogotice de tipul caselor Aron Iacob, imobile de apartamente din perioada interbelică, precum cel în stil Art Déco de la numărul 36, semnat de arhitectul Arghir Culina, sau cel modernist-mediteraneean de la numărul 22, proiectat de arhitectul Jean Krakauer.

De la strada Sălciilor la strada Thomas Masaryk

Cealaltă latură a proprietății lui Aron Iacob avea ieșire pe strada Sălciilor, denumire provenită de la sălciile care mărgineau, în epocă, traseul străzii. Artera a cunoscut mai multe redenumiri de-a lungul secolului XX: a devenit strada Thomas Masaryk, în onoarea primului președinte al Cehoslovaciei, apoi, în perioada comunistă, strada Iulius Fucik, după numele jurnalistului și militantului antifascist ceh executat de naziști în 1943. După 1990, strada și-a recăpătat numele de Thomas Masaryk. Sub numerotarea actuală, casele construite de Aron Iacob pe latura dinspre Sălciilor se află la numerele 4, 6, 8 și 10.

Cele două fronturi ale proprietății — cel dinspre Polonă/Calderon și cel dinspre Sălciilor/Masaryk — comunicau prin curtea interioară comună a ansamblului, unde se afla grajdul folosit de toate cele șase case, conform planului de situație păstrat în dosarul de autorizare a construcției de la numărul 48.

Zona protejată și ansamblul de patrimoniu

Parcela pe care se află casele de pe Jean Louis Calderon este inclusă în Zona protejată nr. 21 — Jean Louis Calderon - Polonă, definită în documentația de urbanism a Municipiului București drept stradă de țesut tradițional major. Ansamblul este cuprins, de asemenea, în Ansamblul de arhitectură Str. Batiștei, înscris pe Lista Monumentelor Istorice încă din anul 2010, la poziția 355. Acest regim de protecție urbanistică s-a adăugat, în 2013, clasării individuale a celor două case de pe Calderon ca monumente istorice de grupă valorică A, aspect detaliat în capitolul dedicat statutului legal al ansamblului.

Aron Iacob și constituirea ansamblului imobiliar

Achiziția loturilor și extinderea proprietății

Aron Iacob — numele este redat, în unele surse, și sub forma Aaron Jacob — era, la finalul secolului al XIX-lea, unul dintre proprietarii imobiliari importanți ai Bucureștiului. Potrivit cercetării de istorie a artei realizate de Monica Croitoru-Tonciu, autoare a monografiei dedicate arhitectului Alfred Popper, Aron Iacob deținea deja, înainte de 1898, trei loturi cu ieșire pe strada Sălciilor, corespunzătoare astăzi numerelor 4, 6 și 8 de pe strada Thomas Masaryk. Pentru a-și extinde proprietatea, el a achiziționat ulterior două loturi adiacente pe fosta stradă Polonă, la numerele 76 și 80, devenite astăzi Jean Louis Calderon nr. 48 și 50.

Studiul istoric-arhitectural întocmit pentru clasarea imobilului de la Calderon 48, precum și alte materiale publicate de Uniunea Arhitecților din România, extind enumerarea proprietăților lui Aron Iacob și la numărul 10 de pe strada Thomas Masaryk, indicând patru loturi pe latura dinspre Sălciilor, alături de cele două de pe Polonă/Calderon. Indiferent de numărul exact al loturilor inițiale, sursele converg asupra faptului central: la 1898, proprietatea lui Aron Iacob ocupa întregul colț de teren de la intersecția celor două străzi, cu front continuu pe ambele laturi.

Planurile din 1898 și dosarul de autorizare

Construcția celor două case de pe fosta stradă Polonă a fost autorizată în anul 1898, conform planurilor păstrate la Arhivele Naționale ale României, Serviciul Municipiului București, fond PMB Tehnic, dosarul nr. 587/1898. Planurile nu sunt semnate, astfel că numele autorului proiectului nu apare consemnat oficial în documentația de autorizare; atribuirea sa pe criterii stilistice face obiectul capitolului următor. Același dosar conține planul de situație al întregii proprietăți, document esențial pentru reconstituirea relațiilor dintre cele șase case ale ansamblului.

Casele în oglindă și curtea comună

Aron Iacob a optat, pe ambele laturi ale proprietății, pentru soluția caselor gemene, poziționate în oglindă și aliniate frontului stradal. Pe latura dinspre Polonă, casele de la actualele numere 48 și 50 au fost construite ca clădiri de locuit aproape identice, dispuse simetric una față de cealaltă. Aceeași logică compozițională se repetă pe latura dinspre Sălciilor, unde casele de la actualele numere 6 și 8 ale străzii Thomas Masaryk au fost, la rândul lor, ridicate în oglindă.

Planul de situație păstrat în dosarul de autorizare a construcției de la numărul 48 arată că cele patru case astfel perechi — cele două de pe Calderon și cele două de pe Masaryk — aveau acces comun către un grajd amplasat în curtea din spatele ansamblului. Această dispoziție confirmă unitatea funcțională a proprietății, concepută și administrată inițial ca un singur domeniu rezidențial, chiar dacă fațadele caselor se adresau, separat, celor două străzi.

Legenda zestrei celor două fiice

O legendă urbană, transmisă mai ales prin tradiția orală a zonei, susține că cele două case gemene de pe strada Calderon ar fi fost destinate de Aron Iacob drept zestre pentru cele două fiice ale sale. Practica era obișnuită pentru perioada respectivă, când femeile primeau, la căsătorie, terenuri, clădiri sau bunuri mobile care intrau apoi în proprietatea soțului. Poziționarea simetrică a celor două case, care ar putea sugera o relație de apropiere între viitorii locuitori, este invocată drept argument indirect în favoarea legendei. Niciun document de arhivă identificat până în prezent nu confirmă însă această variantă, astfel că originea exactă a deciziei de a construi cele două case identice rămâne nedocumentată.

Arhitectura ansamblului și atribuirea stilistică

Atribuirea stilistică: Ziegfried Kofszynski

Planurile din 1898 ale celor două case de pe fosta stradă Polonă nu sunt semnate, însă studiul istoric întocmit pentru clasarea monumentului, precum și cercetările ulterioare de istorie a arhitecturii, atribuie proiectul, pe criterii stilistice, arhitectului polonez Ziegfried Kofszynski (Lemberg, 1858 – București, 1932). Format la Academia Tehnică din Lemberg (azi Lvov), Kofszynski a fost adus în România de arhitectul german Johannes Schultz, coordonatorul echipei internaționale de la Castelul Peleș, și s-a stabilit definitiv la București începând din 1888.

Kofszynski este autorul restaurantului Caru' cu Bere de pe strada Stavropoleos nr. 5, construit în 1899 împreună cu arhitectul Alois Pesch, precum și al fabricii de trăsuri și al casei Hermann I. Rieber de pe strada Romulus nr. 15, ridicate în 1903. A colaborat cu arhitectul Alexandru Săvulescu la Palatul Poștelor din București (1894-1900) și la Biserica Amzei (1898-1901), precum și cu arhitectul Ioan D. Berindey la Palatul Culturii din Iași. După Primul Război Mondial, a participat, alături de arhitectul Cretzulescu, la refacerea satului Mărăști, distrus în timpul luptelor din 1917.

Atribuirea către Kofszynski a celor două case de pe Calderon se bazează pe analogii de limbaj arhitectural identificate de cercetători precum dr. arh. Dan D. Ionescu, autorul, împreună cu arh. Adrian F. Bălteanu, al studiului istoric care a fundamentat clasarea imobilului de la numărul 48. Printre elementele invocate se numără decorația logiilor de pe fațadă și ornamentația baluștrilor și consolelor balcoanelor, asemănătoare celor de la Caru' cu Bere, precum și preferința constantă a arhitectului pentru cornișele cu denticuli decorați și pentru lucarnele surmontate de acoperișuri în formă de fleșă — un repertoriu stilistic rar întâlnit, la trecerea dintre secolele XIX și XX, în rândul arhitecților activi pe teritoriul românesc.

Contribuția lui Alfred Popper

Din atelierul lui Kofszynski făcea parte, la finalul secolului al XIX-lea, arhitectul Alfred Popper (Brașov, 1874 – 1946), de origine poloneză. Popper s-a alăturat mai târziu, între 1904 și 1909, Biroului Regal de Arhitectură al Domeniului Coroanei de la Sinaia. În fondul de arhivă dedicat lui Popper, păstrat în Arhiva de Proiecte a Uniunii Arhitecților din România, se găsește o schiță semnată de acesta, reprezentând un fragment al fațadei dinspre stradă a casei de la numărul 48 — fereastra parterului, încadrată de un ancadrament și surmontată de un cartuș decorativ cu blazoane și efigiile a două personaje, cu un balcon pe console la nivelul de deasupra. Această schiță constituie singurul document de arhivă care atestă, nominal, contribuția unui arhitect la proiectul celor două case.

Balcoanele caselor Aron Iacob se aseamănă, prin decorație, cu cele de pe fațada restaurantului Caru' cu Bere, un alt proiect la care au colaborat Kofszynski și Popper. Prima monografie dedicată lui Alfred Popper, semnată de istoricul de artă Monica Croitoru-Tonciu, a fost publicată în 2022 la editura Simetria, sub titlul Alfred Popper, 1874-1946: (re)descoperirea unui arhitect.

Analogii stilistice

Limbajul arhitectural al caselor Aron Iacob se înscrie într-un grup restrâns de clădiri bucureștene de la cumpăna secolelor XIX-XX care recurg la repertoriul neogotic. Decorul interior — luminatorul pictat și friza de panouri cu amorași — își găsește analogii în vila Mathilda de pe strada Oțetari nr. 2 (1897, arhitecți P. Gottereau și Al. Clavel, pictor Ștefan Luchian) și în casa de pe strada Sfinților nr. 12 (c. 1900). Folosirea unui repertoriu decorativ de inspirație neoclasică în interiorul unei clădiri cu fațade neogotice are un precedent apropiat în casa Oteteleșanu de pe strada Biserica Amzei nr. 23 (1897, pictor Napoléon D'Este). Pe fațade, decorația casei de la numărul 48 a fost comparată, de asemenea, cu cea a casei Hermann I. Rieber de pe strada Romulus nr. 15, proiectată de același Ziegfried Kofszynski.

Limbajul arhitectural neogotic al fațadelor

Fațadele caselor Aron Iacob folosesc un vocabular decorativ de factură flamboaiantă, specific neogoticului francez de secol XV. Lucarnele mansardei sunt surmontate de mici acoperișuri în formă de fleșă — termen provenit din franțuzescul flèche, săgeată — care amintesc de turlele zvelte ale catedralelor gotice. Ferestrele au ancadramente realizate din arce în acoladă, în ogivă sau trilobate, sprijinite pe console decorate cu blazoane medievale și cu capete umane, motiv decorativ întâlnit frecvent în arhitectura gotică originală.

Intrarea principală, situată pe fațada nordică, concentrează cel mai amplu subansamblu decorativ al exteriorului: o logie cu arce polilobate flamboaiante, deasupra căreia se desfășoară un parapet traforat cu baluștri în formă de colonete. Poziționarea laterală a intrării monumentale, frecventă în reședințele burgheze bucureștene ale epocii, permitea combinarea unei fațade reprezentative dinspre stradă cu o anumită intimitate a accesului.

Decorul interior: holul, scara și luminatorul

La parter, holul principal este dominat de o oglindă de mari dimensiuni, care amplifică vizual spațiul, și conduce către fostele încăperi de reprezentare ale casei. Scara principală, placată cu marmură albă, reia în interior ornamentația traforată de factură neogotică a fațadelor, cu un parapet masiv decorat similar baluștrilor exterioare.

La etaj, centrul plafonului holului este marcat de un luminator amplu, încadrat de o ramă bogată de stuc. Suprafețele concave care racordează rama la pereți sunt împărțite în opt panouri, delimitate prin colonete de stuc terminate, în partea superioară, cu busturi de putti, și sprijinite, în partea inferioară, pe mascaroni masculini. Panourile sunt pictate în ulei, cu două tipuri de scene: motive vegetale executate cu șablonul, în colțuri, și compoziții cu amorași într-o ambianță celestă, în câmpurile centrale.

Casa de la Jean Louis Calderon nr. 48

Succesiunea proprietarilor

Construită în 1898 pentru Aron Iacob, casa de la numărul 48 a trecut, până la finele primului deceniu al secolului XX, în proprietatea lui Solomon I. Bally, important proprietar imobiliar bucureștean și donator al mai multor sinagogi și temple mozaice din capitală. Pe planul cadastral al Bucureștiului din 1911, imobilul figurează deja pe numele acestuia.

Motivele pentru care Solomon Bally a vândut proprietatea nu sunt documentate. Se cunoaște însă că, în 1918, în casă locuia chirurgul Ion Bălăcescu, profesor la Facultatea de Medicină din București și autor al unor studii de referință privind chirurgia infantilă și chirurgia de rezecție; numele său figurează, alături de cele ale lui Thoma Ionescu, Amza Jianu și Ernest Juvara, printre profesorii facultății bucureștene propuși, în 1924, pentru nominalizarea la Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină.

La momentul naționalizării, proprietatea era înregistrată pe numele lui Radu Lupescu. Imobilul a fost preluat de Ministerul Afacerilor Interne și a rămas în administrarea statului pe tot parcursul perioadei comuniste. Între 1988 și 1995, clădirea a funcționat ca sediu al reprezentanței diplomatice a Autorității Palestiniene, iar după 1995 a găzduit Secția Consulară a Ambasadei Republicii Elene la București.

Restaurarea sub Uniunea Arhitecților din România

Uniunea Arhitecților din România a devenit proprietara imobilului în anul 2010. UAR a solicitat clasarea clădirii ca monument istoric încă din toamna anului 2010, cerere reluată la finalul anului 2012, după finalizarea studiului istoric necesar fundamentării valorii culturale, semnat de dr. arh. Dan D. Ionescu și arh. Adrian F. Bălteanu. Imobilul a fost înscris pe Lista Monumentelor Istorice, grupa valorică A, la poziția B-II-m-A-21059, la începutul anului 2013.

Lucrările de consolidare și restaurare, desfășurate după 2012, au urmărit punerea în siguranță și punerea în valoare a arhitecturii originale. Pereții au fost cămășuiți, unde a fost necesar, cu beton armat; au fost refăcute instalațiile electrice, sanitare, de alimentare cu apă și de gaze; a fost reparată tâmplăria; au fost restaurate și completate elementele decorative ale fațadelor și interioarelor, precum și șarpanta și învelitoarea din tablă zincată a acoperișului.

Nucleul reprezentativ al casei, dinspre stradă, și-a păstrat configurația inițială. În partea posterioară, clădirea a suferit recompartimentări și extinderi de-a lungul timpului, cea mai semnificativă fiind adăugarea unei scări secundare deasupra celei de-a doua intrări; la exterior, extinderea continuă marcarea asizelor din restul fațadei, înglobând parțial arcatura unei ferestre. Elementele Art Déco prezente în interior plasează această intervenție la sfârșitul anilor 1920 sau începutul anilor 1930.

Centrul de Cultură Arhitecturală: funcțiuni actuale

Din 2011, clădirea găzduiește Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România, care reunește sediul UAR, spații expoziționale, biblioteca, arhiva și redacția revistei Arhitectura. La parter, fostele încăperi de reprezentare — salonul, biroul comanditarului și sufrageria — au fost transformate în bibliotecă, cu un fond de peste 18.000 de volume de arhitectură, urbanism și design, o colecție de carte veche și rară și seria revistei Arhitectura, păstrată începând din 1906.

Spațiile dinspre stradă găzduiesc conferințe, lansări de carte, expoziții de pictură și grafică, precum și decernarea unor premii precum concursul Gheorghe Leahu, dedicat tinerilor arhitecți acuareliști. Cu prilejul Bienalei Naționale de Arhitectură, organizată continuu din 1994, o parte din panourile proiectelor participante sunt expuse la sediul din Calderon.

La etaj funcționează birourile UAR, iar spre mansardă sunt amplasate spațiile de studiu ale arhivelor — Arhiva de proiecte, Arhiva de fotografii și Arhiva documentară —, constituite din donații și cuprinzând zeci de fonduri de arhitecți, între care cele dedicate lui Alfred Popper, Octav Doicescu, George Matei Cantacuzino, Ioana Grigorescu și Mircea Alifanti. Mansarda găzduiește, de asemenea, redacția revistei Arhitectura, cu șase numere anuale, continuatoare a publicației înființate în 1906 de Societatea Arhitecților Români, precum și redacția Buletinului Informativ al Uniunii Arhitecților din România. În 2025, conducerea Centrului era asigurată de arh. Ileana Tureanu, președinta UAR.

Casa de la Jean Louis Calderon nr. 50

Un parcurs paralel, dar mai puțin documentat

Casa de la numărul 50 a urmat, în linii mari, același parcurs ca sora sa geamănă în primele decenii de existență: pe planul cadastral al Bucureștiului din 1911, ambele imobile — de la numerele 48 și 50 — figurează pe numele lui Solomon I. Bally. Documentația disponibilă pentru perioada interbelică și pentru primele decenii ale regimului comunist este însă mult mai săracă pentru casa de la numărul 50 decât pentru clădirea geamănă, astfel încât succesiunea exactă a proprietarilor între 1911 și naționalizare nu poate fi reconstituită pe baza surselor identificate până în prezent.

După naționalizare, imobilul a suferit, potrivit relatărilor proprietarului actual, demolări parțiale, vopsiri neadecvate ale fațadelor și intervenții agresive asupra structurii inițiale, fiind în cele din urmă abandonat pentru mai bine de 35 de ani, în vreme ce clădirea geamănă de la numărul 48 era restaurată și repusă în circuit cultural de către Uniunea Arhitecților din România.

De la RECO Investment la Adrian Polec

La începutul anilor 2010, proprietatea era deținută de societatea RECO Investment SRL, care a inițiat, în 2012, documentația de urbanism necesară restaurării și extinderii imobilului. Declarația notarială aferentă proiectului a fost autentificată de notarul public Alessandro Martinelli și apostilată de Cancelaria de Stat a Cantonului Ticino, din Elveția, indiciu al unei legături cu un investitor italian sau italo-elvețian. Actualul proprietar, Adrian Polec, a precizat că a preluat imobilul de la un investitor italian care a renunțat la procesul de restaurare din cauza costurilor ridicate.

Proiectul de restaurare derulat de Adrian Polec, prin grupul APX IMMO, a fost aprobat de Ministerul Culturii — Direcția Patrimoniu Cultural, prin ordinul ministrului Daniel Constantin Barbu. Documentația de urbanism aprobată în 2013 prevede desființarea corpului anexă existent, de aproximativ 58 de metri pătrați, și construirea unei extinderi cu funcțiune de birouri, cu o înălțime maximă de 16 metri, păstrând totodată funcțiunea de vilă de locuit a corpului istoric, în suprafață de aproape 215 de metri pătrați, supus restaurării.

Lucrările de restaurare: materiale și detalii originale

Restaurarea urmărește readucerea clădirii la forma sa originală, cu folosirea unor materiale identice sau similare cu cele din perioada construcției. Șarpanta și învelitoarea au fost refăcute cu tablă de zinc din Germania, alături de sistemele de drenaj ale acoperișului. În interior, se restaurează planșeul din lemn de peste holul central, șemineul, luminatorul, scara principală, parchetul din stejar masiv și tâmplăria interioară; marmura casei scării este înlocuită cu un material identic celui original, iar parchetul respectă modelul inițial. Ușa principală de epocă a fost salvată și se află în curs de recondiționare.

Statutul legal și etapa actuală

Casa de la numărul 50 a fost clasată ca monument istoric, grupa valorică A, prin ordin distinct de cel al casei vecine, sub codul B-II-m-A-21060, în același context al clasărilor din 2013. La momentul publicării materialelor consultate pentru această monografie (2025), lucrările de restaurare se aflau în curs de desfășurare, iar Adrian Polec este menționat drept proprietar al imobilului.

Casele de la Thomas Masaryk nr. 4, 6, 8 și 10

Latura proprietății lui Aron Iacob dinspre fosta stradă Sălciilor, devenită Thomas Masaryk, este mult mai puțin documentată decât perechea de case de pe Calderon. Gradul de documentare diferă, de asemenea, considerabil de la un imobil la altul: pentru numerele 6 și 8 au putut fi identificate surse relativ consistente, de natură diferită — o relatare memorialistică, pentru numărul 6, și o mențiune de presă din epocă, pentru numărul 8 —, în timp ce pentru numerele 4 și 10 nu a fost identificată, până în prezent, nicio sursă care să le individualizeze.

Casa de la numărul 6: reședința compozitorului Pascal Bentoiu

După naționalizare, casa de la numărul 6 a fost transformată în locuință comunitară, împărțită între mai multe familii. Printre acestea s-a numărat și familia compozitorului Pascal Bentoiu (1927-2016), considerat cel mai important exeget al muzicii lui George Enescu, alături de soția sa, scriitoarea Annie Bentoiu, și de fiica lor, soprana Ioana Bentoiu. Familia a obținut două camere în această casă, situată atunci pe strada Iulius Fucik, prin intervenția Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, după o perioadă în care locuise într-o singură cameră pe strada Dimitrov (fosta și actuala stradă Ferdinand).

Potrivit relatării Ioanei Bentoiu, familia s-a mutat la numărul 6 la scurt timp după nașterea ei și a locuit acolo până în 1972. Camerele ocupate la primul etaj, înalte de aproximativ patru metri, comunicau între ele prin uși franțuzești, fără izolare fonică, iar baia și bucătăria erau folosite în comun de patru familii. Intrarea în casă se făcea printr-un pasaj, iar cele două case gemene, dispuse față în față, erau descrise drept deosebit de impunătoare; cea ocupată de familia Bentoiu a fost refăcută la un moment dat și se afla, la data relatării, într-o stare mai bună decât cea a clădirii-pereche.

Compozitorul lucra la pian în camera din spate, în timp ce soția sa traducea și scria la mașina de scris în camera din față; cafeneaua artiștilor de la parter a fost transformată ulterior într-un atelier de gravură al Fondului Plastic. Familia a fost nevoită să elibereze locuința la un moment dat, fiind relocată într-un apartament cu patru camere pe strada Maria Rosetti.

Casa de la numărul 8: familia Mărculescu și logodna din 1922

Un decupaj din ziarul Dimineața, datat iunie 1922, consemnează un eveniment de familie petrecut în această casă, situată atunci pe strada Sălciilor, la numărul 8. Duminică seara, 11 iunie 1922, s-a sărbătorit, în locuința doamnei și domnului Mărculescu, logodna fiicei lor, Regina Mărculescu, cu domnul Salomon (Armand) Waisman, coasociat al firmei Manolovici & Waisman. Mențiunea, deși punctuală, situează un nivel de viață înstărit la această adresă în perioada interbelică timpurie și confirmă, indirect, statutul rezidențial select al fostei străzi Sălciilor, evidențiat și de aprecierile lui Frédéric Damé din 1906.

Pentru casele de la numerele 4 și 10 de pe strada Thomas Masaryk, documentația identificată până în prezent se limitează la mențiunea lor, alături de numerele 6 și 8, în enumerarea proprietăților lui Aron Iacob realizată de studiul istoric al Uniunii Arhitecților din România. Nu au fost identificate surse care să detalieze istoricul individual al acestor două imobile, locuitorii sau starea lor actuală.

Statutul de monument istoric

Clasarea din 2013: contextul general

Casele de pe Jean Louis Calderon au fost clasate ca monumente istorice în cadrul unui val mai amplu de protejare a patrimoniului construit bucureștean: de la începutul anului 2013, au fost publicate în Monitorul Oficial cinci ordine de clasare a unor clădiri din Capitală, alături de sediul Arcub din strada Batiștei, casa Pompiliu Eliade de pe Splaiul Independenței nr. 74 și casa Ștefan Minovici de pe strada Popa Rusu nr. 24. Din cele 17 ordine emise în acel an de Ministerul Culturii pentru protecția monumentelor istorice la nivel național — 12 clasări, trei treceri din grupa valorică B în A și două declasări parțiale —, doar aceste cinci clasări au vizat clădiri din București.

Demersul de clasare a celor două case gemene a fost inițiat de Uniunea Arhitecților din România în toamna anului 2010 și reluat la finalul anului 2012, după finalizarea studiului istoric necesar fundamentării valorii culturale, semnat de dr. arh. Dan D. Ionescu și arh. Adrian F. Bălteanu. Valoarea reținută de studiu pentru cele două case ține, în principal, de raritatea folosirii limbajului neogotic în arhitectura rezidențială bucureșteană și de istoricul realizării lor, ca inițiativă imobiliară de la finele secolului al XIX-lea.

Ordinele de clasare individuală

Cele două case au fost clasate prin ordine distincte ale ministrului culturii, ambele datate 28 februarie 2013. Ordinul nr. 2.118/2013 a clasat imobilul de la numărul 48 ca monument istoric, grupa valorică A, cu codul B-II-m-A-21059; Ordinul nr. 2.119/2013 a clasat imobilul de la numărul 50, cu codul B-II-m-A-21060. Ambele ordine au fost emise în temeiul Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și al Normelor metodologice de clasare și inventariere aprobate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.260/2008.

Fiecare ordin include, în anexă, coordonatele punctelor de contur ale zonei de protecție a monumentului. Direcția pentru Cultură a Municipiului București a fost desemnată să ducă la îndeplinire prevederile ordinelor, cu obligația de a finaliza procedurile de comunicare în termen de 30 de zile de la primirea lor. Ordinele au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, devenind astfel opozabile terților.

Ansamblul Batiștei și zona protejată nr. 21

Clasarea individuală din 2013 s-a adăugat unui regim de protecție mai vechi: încă din anul 2010, ambele imobile figurau pe Lista Monumentelor Istorice ca parte a Ansamblului de arhitectură Str. Batiștei, înscris la poziția 355. Acest nivel de protecție, aplicat unui grup mai larg de clădiri din zonă, a precedat cu trei ani clasarea individuală, mai exigentă, a celor două case gemene.

La nivelul documentațiilor de urbanism ale Municipiului București, parcelele de pe Calderon sunt incluse, de asemenea, în Zona protejată nr. 21 — Jean Louis Calderon - Polonă, definită drept stradă de țesut tradițional major. Suprapunerea celor trei paliere de protecție — ansamblul de arhitectură din 2010, zona protejată urbanistică și clasarea individuală din 2013 — explică exigența avizelor necesare pentru orice intervenție asupra celor două case, inclusiv pentru lucrările de restaurare derulate ulterior de Uniunea Arhitecților din România și de actualul proprietar al casei de la numărul 50.

*

Casele Aron Iacob (Aaron Jacob) - sinteză

Casa Aron Iacob, cunoscută și ca Vila Aron Iacob, astăzi Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România, sediul UAR. Sunt două case „gemene”, „în oglindă”, dintre care una, cea de la nr. 48 e funcțională și locuită, iar cea de la nr. 50 este în reconstrucție, după ce a fost părăsită mai bine de 30 de ani. Toată documentația disponibilă se referă aproape exclusiv la casa de la nr. 48 – de aceea majoritatea mențiunilor din text sunt formulate cu „casa/ imobilul”. (n.r. nov. 2025)

Imobilul se află pe strada Jean Louis Calderon nr. 48, sector 2, București. Este parte a unei zone istorice cu densitate mare de clădiri reprezentative pentru finele secolului XIX și începutul secolului XX, în proximitatea Grădinii Icoanei și a altor situri cu valoare de patrimoniu urban. Construcția datează din anul 1898. Clădirea face parte dintr-un ansamblu de două case gemene ridicate în același an, la numerele 48 și 50, dată confirmată de cercetările și documentele existente.

Casa nr. 48 este parte dintr-un ansamblu urban rar, format din două clădiri gemene în oglindă, care păstrează un limbaj arhitectural distinct, neogotic, într-un registru urban din București unde astfel de exemple nu sunt numeroase. Istoria proprietății și succesiunea de proprietari relevă legături între practica investițiilor imobiliare de la sfârșitul secolului XIX și primele decenii ale secolului XX cu viața culturală și profesională ulterioară. Definirea spațiilor inițiale de reprezentare în reședință și transformarea lor în bibliotecă și spațiu expozițional arată cum o arhitectură de tip burghez se poate transforma într-un centru activ de cultură și profesie.

Prezența detaliilor medievale reinterpretate și a decorului interior bogat indică un grad ridicat de migală artistică, iar valorificarea lor în prezent subliniază potențialul unei restaurări responsabile de a readuce patrimoniul la un nivel de funcționare relevant pentru comunitate. Imobilul produce o legătură palpabilă între trecut și prezent, fiind un exemplu de reușită în conservarea și adaptarea monumentelor istorice la nevoi contemporane.

Arhitect sau autor al proiectului

Numele arhitectului nu apare identificat oficial în planurile disponibile, care nu sunt semnate. Un studiu de fundamentare a valorii culturale, parte din dosarul de clasare, menționează analogii de limbaj arhitectural între casele de pe Calderon și lucrările lui Zigfrid Kofczinsky, ceea ce sugerează o posibilă legătură stilistică. În plus, cercetări ulterioare și articole de patrimoniu atribuiesc pe criterii stilistice părții de proiectare și contribuții ale lui Ziegfried Kofszynski, precum și ale arhitectului Alfred Popper. Astfel, autorul rămâne oficial necunoscut, dar există o susținere documentară și stilistică pentru o atribuție posibilă către arhitecți activi în aceeași epocă, cu influențe neogotice pronunțate.

Primul proprietar și deținători succesivi

Construcția a fost comandată de Aron Iacob, investitor imobiliar important la sfârșitul secolului XIX. Înainte de edificare, el achiziționase două loturi pe strada Polonă, astăzi Jean Louis Calderon, la numerotările 48 și 50, ceea ce arată intenția de realizare a două case gemene. Planurile păstrate indică anul 1898, însă fără semnătura autorului.

Legenda urbană, dar și documentele ulterioare, arată că cele două case ar fi constituit zestrea pentru fiicele sale. În planul cadastral din 1911 proprietățile sunt înregistrate în posesia lui Solomon I. Bally, mare proprietar imobiliar și donator pentru sinagogi și temple mozaice din București. La șapte ani distanță, în jurul anului 1918, casa de la nr. 48 trece în proprietatea medicului chirurg Ion Bălăcescu.

În perioada comunistă, imobilul a fost naționalizat și administrat de Ministerul Afacerilor Interne. După Revoluție, clădirea a fost utilizată de reprezentanțe diplomatice, între care Autoritatea Palestiniană și secția consulară a Ambasadei Republicii Elene. Din 2010, Uniunea Arhitecților din România devine proprietar și desfășoară lucrări de restaurare după 2012. În acest moment (2025), Adrian Polec este menționat ca proprietar al casei de la nr. 50 (vezi articolele din lista de referințe).

Aron Iacob este figura fondatoare, investitorul care a comandat și pus în operă ansamblul de clădiri și care, prin poziționarea în zona Batiștei-Calderon, a contribuit la configurarea urbană a acestui sector istoric. Solomon I. Bally reprezintă un mare proprietar imobiliar al începutului de secol XX, cu rol cunoscut în sprijinul comunității evreiești, prin donații pentru lăcașuri de cult. Tranziția în proprietatea și locuința profesorului și chirurgului Ion Bălăcescu plasează imobilul în circuitul reședințelor de prestigiu din perioada interbelică, iar alte utilizări ulterioare pentru instituții și organizații culturale reflectă un rol public și profesional crescător.

Descrierea clădirii și valoarea arhitecturală

Casa redă unul dintre cele mai consistente exemple de neogotic aplicat într-o clădire rezidențială urbană din București, integrată într-un cadru eclectic specific epocii înainte de 1900. Fațada, volumetria și decorațiunile pun în lumină o expresivitate medievală reinterpretată, cu accente dramatice și detalii fine, care confruntă neogoticul cu elemente decorative ale altor tradiții.

Fațada principală este clar articulată prin ancadramente și ornamente de factură medievală. Lucarnele cu fleșe ale mansardei, elementul care amintește de turlele ascuțite ale catedralelor gotice, sunt remarcate explicit de studii și reportaje pentru modul în care accentuează silueta clădirii. Fereastra cabinată de la nivelul superior beneficiază de ancadramente ogivale și trilobate, sprijinite pe console cu blazoane și figuri umane, o trăsătură definitorie a vocabularului gotic reinterpretat în context urban. Intrarea monumentală, situată lateral pe fațada nordică, conduce spre un vestibul care se deschide în holuri decorate. Această poziționare laterală a intrării, în contextul dorinței societății burgheze de a combina admirația cu intimitatea, a fost notată în materialele de prezentare și de cercetare recentă.

Interiorul continuă cu același nivel de rafinament. Casa scării principale este placată cu marmură și ornamentată cu elemente traforate de factură neogotică, creând impresia unui spațiu desprins dintr-un castel medieval, dar adaptat unei locuințe urbane din secolul XIX. Luminatorul de la etaj este amplu, înconjurat de o ramă de stuc și de opt panouri pictate cu motive vegetale, peisaje și figuri mitologice, separate de amorași simbolici. Aceste detalii sunt descrise în surse care semnalează atât continuarea temelor decorative exterioare în interior, cât și nivelul înalt de calitate artistică atins.

În plan funcțional, parterul a inclus spații de reprezentare precum sufrageria, salonul și biroul comanditarului. În prezent, sufrageria găzduiește biblioteca UAR, cu un patrimoniu vast de volume, colecții rare și arhive de reviste. Salonul și fostul birou, cu ferestre către stradă, sunt folosite pentru vernisaje, lansări de carte și premii, ceea ce transformă spațiile originale într-o componentă activă a culturii arhitecturale contemporane.

Transformări, restaurări și schimbări de destinație

Partea posterioară a clădirii a cunoscut recompartimentări și extinderi după perioada de construcție inițială. Cea mai vizibilă transformare la nivelul imaginii de ansamblu a fost adăugarea unei scări secundare deasupra celei de-a doua intrări, care, din perspectiva elementelor Art Déco prezente în interior, este datată la sfârșitul anilor 1920 sau începutul anilor 1930. Această intervenție reflectă schimbări funcționale și stilistice ale unui imobil înglobat în dezvoltări urbane și sociale ulterioare.

După naționalizare, utilizarea administrativă de către Ministerul Afacerilor Interne a determinat probabil ajustări interne pentru funcțiuni oficiale. După 1990, schimbarea către utilizări diplomatice a adus alte adaptări, urmate, începând din 2010, de restaurarea și transformarea spațiului în centru cultural și sediu instituțional al UAR. Restaurarea realizată după 2012 a urmărit evidențierea elementelor istorice, păstrarea integrității decorative și punerea în funcțiune modernă a clădirii, fără a compromite caracterul său istoric.

Statut legal și protecție

Imobilul este clasat ca monument istoric, grupa valorică A, cod B-II-m-A-21059. Clasarea a fost stabilită prin ordin oficial al Ministerului Culturii, care include și coordonatele punctelor de contur ale zonei de protecție. În lista publicată se confirmă includerea imobilului de la nr. 48 cu datare 1898 și codul menționat, alături de casa geamănă de la nr. 50, tot din 1898. Acest statut conferă obligații legale pentru conservare, intervenții și protejare, dar și recunoașterea valorii imobilului la nivel local și național, evidențiind importanța sa pentru istoria arhitecturii și peisajul urban bucureștean.

Clădirea este utilizată ca sediu al Uniunii Arhitecților din România, spațiu expozițional, sediu al bibliotecii, al arhivei UAR și al revistei ARHITECTURA. Este principalul spațiu în care se desfășoară evenimentele organizației. Pe lângă funcțiunile administrative, spațiile interioare găzduiesc expoziții, lansări și activități culturale, consolidând rolul trecerii de la reședință privată la centru vital pentru cultura arhitecturală contemporană. Biblioteca și arhivele sunt accesibile publicului în cadrul programului stabilit de organizație, iar sediul organizează și susține proiecte culturale, concursuri și manifestări adiționale, reflectând misiunea UAR de promovare și valorificare a patrimoniului construit.

Fișă tehnică

Tabelul de mai jos grupează datele documentate cu certitudine, ca bază pentru eventuale completări ulterioare din documentații tehnice, cadastrale sau studii de restaurare.

- Denumire: Casa Aron Iacob; Centrul de Cultură Arhitecturală al UAR
- Adresă: Str. Jean Louis Calderon nr. 48, sector 2, București
- An construcție: 1898
- Stil arhitectural: Neogotic în cadru eclectic; elemente decorative medievale și neoclasicizante la interior; intervenții Art Déco ulterioare
- Autor proiect: Oficial necunoscut; atribuiri posibile stilistice către Zigfrid Kofczinsky și contribuții stilistice sau colaborative pentru Alfred Popper
- Primul proprietar: Aron Iacob
- Proprietari succesivi: Solomon I. Bally; Ion Bălăcescu; Ministerul Afacerilor Interne; reprezentanțe diplomatice; Uniunea Arhitecților din România; Adrian Polec pentru casa de la nr. 50
- Statut legal: Monument istoric, grupa A, cod B-II-m-A-21059; zonă de protecție stabilită prin ordin oficial
- Transformări majore: Recompartimentări și extinderi posterioare; scară secundară cu elemente Art Déco; restaurare post-2012
- Funcțiune actuală: Sediu și centru cultural al UAR; spațiu expozițional; bibliotecă; arhivă; redacție; activități publice și profesionale

Referințe

- Monica Croitoru-Tonciu, Alfred Popper, 1874-1946: (re)descoperirea unui arhitect, Editura Simetria, 2022 (volum tipărit)
- Arhivele Naționale ale României, Serviciul Municipiului București, fond PMB Tehnic, dosar nr. 587/1898.
- Antoaneta Dohotariu, VIDEO I Gemenele neogotice din mahalaua Batiștei. Cele două case în oglindă de pe Calderon, despre care legenda spune că au fost zestrea a două surori (B365.ro)
- Centrul de cultură arhitecturală al UAR din București (revista Arhitectura)
- Adrian Bălteanu, Cinci monumente noi în București (revista Arhitectura)
- Andreea Apostu, Centrul de Cultură Arhitecturală – Sediul Uniunii Arhitecților din România (Urban Explorers)
- Centrul de Cultură Arhitecturală (pagina oficială UAR)
- ORDIN nr. 2.118 din 28 februarie 2013 privind clasarea imobilului (Portal Legislativ)
- Ordinul nr. 2119/2013 privind clasarea în Lista monumentelor istorice, grupa valorică A, a imobilului din str. J.L. Calderon nr. 50, sectorul 2, București (Lege5.ro)
- Hotărârea nr. 22/2013 privind aprobarea Planului Urbanistic de Detaliu (PUD) Str. Jean Louis Calderon nr. 50, sector 2 (HCL.usr.ro)
- Siegfried Kofczinski, arhitectul legendarului Caru' cu bere (Out4Food)
- Siegfried Kofsinski (Arhiva de arhitectură)
- Accente poloneze în România și Republica Moldova (Institutul Polonez din București)
- Prima monografie dedicată arhitectului Alfred Popper (România literară)
- Despre străzile din jur (Fundația Memorială Română Mircea și Dan Cantacuzino)
- Garajul Mișu Sontag (Simply Bucharest)
- O vilă interbelică din centrul Bucureștiului e scoasă la vânzare pentru suma de 1.140.000 de euro (Economica.net)
- Interview with Ioana Bentoiu, daughter of composer Pascal Bentoiu (Case de muzicieni)
- Pascal Bentoiu a fost compozitor, muzician și muzicolog (Jurnal FM)
- O candidatură Nobel mai puțin cunoscută: Thoma Ionescu (Viața Medicală)
- Centrul de cultură arhitecturală al UAR din București – arhitectura-1906.ro
- Centrul de Cultură Arhitecturală – Sediul Uniunii Arhitecților din România – Urban Explorers
- VIDEO I Gemenele neogotice din mahalaua Batiștei… – b365.ro
- Centrul de Cultură Arhitecturală – pagina oficială UAR
- ORDIN nr. 2.118 din 28 februarie 2013 privind clasarea imobilului – Portal Legislativ

2021:

2011:

## Specialiști
**Arhitectură:** Siegfried Kofczinsky (atribuire); Alfred Popper (atribuire)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/casele-aron-iacob