# Casa Tache Ionescu / Casa Principesei Woroniecka

Adresă: Str. Tache (Dumitru) Ionescu nr. 25, Sector 1, Cartierul Piața Victoriei - Romană, București
An construcție: 1897
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Eclectic
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Casa Tache Ionescu / Casa Principesei Woroniecka, str. Tache Ionescu nr. 25, București, este ridicată în 1896-1897 pentru familia Porumbaru, după planurile arhitectului Louis Pierre Blanc, și cumpărată în 1897 de omul politic Take Ionescu. Extinsă succesiv de antreprenorul Iosif Piantini și de arhitectul Leonida Negrescu, ansamblul primește în 1928-1930 corpul „Micul Palazzo”, comandat de Adina Woroniecka arhitectului Alexandru Zaharia. Astăzi, corpul principal găzduiește Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române.

## Articol
Casa Tache Ionescu / Casa Principesei Woroniecka

Strada Cătunu(lui), casa Porumbaru și reședința lui Take Ionescu (1870–1916)

Parcela și numele succesive ale străzii: Casa Tache Ionescu se află pe Strada Tache Ionescu nr. 25, în Sectorul 1, pe tronsonul dintre Bulevardul Gheorghe Magheru și Piața Alexandru Lahovari. Strada a purtat, în ultimii 150 de ani, patru nume. În secolul al XIX-lea era Strada Cătunului (în documente și Strada Cătunu), nume sub care adresa apare în presă și în Monitorul Oficial până la începutul secolului XX. În jurul anului 1912 strada se numea Costa-Foru, iar după 1913, ca recunoaștere a rolului lui Take Ionescu în medierea păcii greco-turce și a primirii sale ca cetățean de onoare al Atenei, primăria a rebotezat-o Strada Atena. După 1989 strada primește numele omului politic care a locuit aici aproape trei decenii.

Istoria parcelei poate fi urmărită din 1870. În acel an, averea lui Ghiță Petrescu este scoasă la licitație la cererea unui creditor, G. Băjescu, iar terenul de pe Strada Cătunului este adjudecat de Vasile G. Porumbaru. Porumbaru a devenit, în deceniile următoare, proprietarul mai multor imobile de închiriat din București: pe lângă casele de la nr. 25, deținea casele vecine de la nr. 23, colț cu Strada Cătunu-Nou, precum și case pe Strada Icoanei, Strada Izvor, Strada Sfinților și Strada Apolon. Vecinătatea imediată a proprietății de la nr. 25 avea să fie completată, la nr. 27, de casa avocatului Constantin Xeni, colaborator și biograf al lui Take Ionescu, proiectată de arhitectul Josef Schiffeleers.

Casa Porumbaru

Casa care va deveni reședința lui Take Ionescu exista deja la începutul anilor 1890. În noiembrie 1896, după moartea lui Vasile G. Porumbaru, Tribunalul Ilfov scoate la licitație, la cererea moștenitorilor, întreaga sa avere imobiliară. Anunțul publicat în Monitorul Oficial descria „casele cu tot locul lor din București, strada Cătunu No. 25” ca fiind „compuse din două etaje, având mai multe camere, grajd și șopron”, învecinate la răsărit cu un loc viran al primăriei, la miazănoapte cu proprietatea generalului Alexandru Candiano-Popescu, la apus cu proprietatea Porumbaru și la miazăzi cu strada. Casa avea, așadar, parter și etaj, cu dependințele obișnuite ale unei reședințe urbane din epocă.

Studiul istoric realizat în 2021 de arhitecta Adina Dinescu și cercetarea istoricului de artă Oana Marinache plasau construirea casei în 1896–1897, pe seama familiei Porumbaru, pornind de la faptul că Vasile G. Porumbaru avea în 1895 domiciliul pe Strada Sfinților nr. 4. Documentele epocii arată însă că imobilul de pe Strada Cătunului era o casă ridicată cu câțiva ani înainte și dată cu chirie. Varianta este susținută și de Mircea Nasta, nepotul Adinei Woroniecka, care plasa construcția inițială în 1891, după planurile altui arhitect decât Louis Pierre Blanc, precum și de presa anului 1922, care consemna că imobilul era al lui Take Ionescu „de mai bine de 30 de ani”.

De la locatar la proprietar

Take Ionescu se naște la 13 octombrie 1858, la Ploiești, sub numele de Dumitru Ghiță Ioan. Studiază dreptul la Paris, revine în țară în 1881 și profesează ca avocat la București. În același an se căsătorește în Anglia cu Elisabeth (Bessie) Richards. Deputat din 1884, devine în 1891 ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, primul dintr-un lung șir de portofolii: Instrucțiunea Publică din nou în 1899–1900, Finanțele în 1904–1907, Internele în 1912–1914. În 1908 se desparte de Partidul Conservator și întemeiază Partidul Conservator-Democrat, al cărui șef rămâne până la moarte.

Presa vremii îl plasează pe Take Ionescu pe Strada Cătunului nr. 25 încă din 1894, ca locatar al casei Porumbaru. În acel an, un anunț de mică publicitate oferea o recompensă celui care va aduce „la domnu Take Ionescu, strada Cătunului No. 25”, un câine pierdut, mare, cu părul scurt și galben, care răspundea la numele Daces. În 1895, cartea de vizită publicată în ziare anunța: „Take Ionescu, advocat, Strada Cătunului No. 25. Consultațiuni de la 9–10 jum. a.m. și de la 6–7 jum. p.m.”. Casa era deopotrivă locuința familiei și biroul de avocatură, situație care va rămâne neschimbată și după intrarea definitivă a lui Take Ionescu în politică.

Licitația casei a avut loc la Tribunalul Ilfov, secția de notariat, la 13 ianuarie 1897. Prin împuternicitul său, H. Lorentz, Take Ionescu a oferit la a treia strigare prețul cel mai mare și i s-a adjudecat provizoriu imobilul. La 22 ianuarie 1897, în absența oricărei supralicitări, adjudecarea a devenit definitivă, iar actul de adjudecare a fost transcris în registrele tribunalului la 22 martie 1897. Pentru completarea prețului, noul proprietar a contractat un împrumut de la baronul M. de Valberg, garantat prin privilegiu asupra imobilului, completat în anii următori cu credite de la Creditul Funciar Urban.

Din 1898, Monitorul Oficial îl consemnează pe „Tache Ionescu, advocat, domiciliat în strada Cătunului No. 25” printre fondatorii Societății române pentru întreprinderi electrice și industriale, alături de Theodor Rosetti, directorul Băncii Agricole, și de un grup de bănci și societăți germane de electricitate. Aceeași adresă apare și în 1902, în actul constitutiv al societății anonime „Granit”, care exploata carierele de piatră de la Greci, în județul Tulcea. În același interval, casa este transformată radical, devenind reședința reprezentativă a unuia dintre cei mai influenți oameni politici ai epocii.

Arhitecții transformării

Primele schițe ale transformării sunt atribuite, fără certitudine documentară, arhitectului Thoma Dobrescu (1862–1934), autor, printre altele, al vilei Negoiul de la Sinaia. Proiectul care a dat casei înfățișarea păstrată până astăzi este semnat, în mai 1897, de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Autorizația de construire prevedea o extindere din zidărie de aproximativ 62,70 mp și refacerea fațadelor dinspre stradă. Planșa de fațadă semnată de Blanc, păstrată în arhivă, prezintă deja compoziția realizată: pavilionul cu poartă carosabilă, corpul principal cu acoperiș mansardat și lucarne, poarta din fier forjat. Lucrările sunt executate de antreprenorul italian Iosif (Josef) Piantini, colaborator frecvent al arhitectului Ion Mincu.

Louis Pierre Blanc se naște la 31 decembrie 1860, la Geneva, și moare la 9 mai 1903. Studiază la Politehnica din Zürich și la École des Beaux-Arts din Paris (1880–1883), apoi se stabilește în România. Este autorul unor clădiri publice importante, între care Ministerul Agriculturii și Domeniilor și Palatul Facultății de Medicină din București, precum și Palatul Universității din Iași, dar și al mai multor reședințe private bucureștene, printre care casele Nicolae Filipescu și Herman Spayer. Casa de pe Strada Cătunului este una dintre lucrările sale rezidențiale reprezentative.

Extinderile din 1898–1913

Transformarea casei s-a desfășurat în mai multe etape. În 1898, Iosif Piantini construiește în fundul curții un grajd nou, cu pod pentru fân, a cărui fațadă, păstrată în planurile de autorizare, avea pinioane decorate cu pan de lemn aparent. În februarie 1899, lucrările la corpul principal sunt încheiate, iar ziarele anunță că „d-na și d. Take Ionescu și-au inaugurat aseară, printr-o splendidă serată intimă, saloanele noului d-lor hotel din str. Cătunului No. 25”. Printre invitați se aflau mai mulți reprezentanți ai corpului diplomatic, iar recepția a fost urmată de un bal care a durat până la ora trei dimineața.

În iulie 1904, în perioada în care Take Ionescu deținea portofoliul Finanțelor, Piantini execută o nouă extindere, de aproximativ 20,80 mp, prin care casa primește un birou la parter, un salon la etaj și o seră. Ultima intervenție de dinaintea războiului are loc în 1913, după planurile arhitectului Leonida Negrescu, pe proprietatea înregistrată atunci pe Strada Costa-Foru nr. 25: împrejmuirea cu gard de fier spre stradă, o anexă cu garaj, bucătărie și camere pentru servitori, precum și modificări și supraînălțări ale casei principale. Aripa anexelor, ridicată pe limitele parcelei, avea să constituie, peste un deceniu și jumătate, punctul de plecare al „Micului Palazzo” al Adinei Woroniecka.

Interioarele și viața casei

La parter, din holul de intrare, se deschideau în dreapta biroul lui Take Ionescu, cu o bibliotecă din lemn sculptat ce urca până la tavan, și camera secretarilor. În birou se afla portretul primei soții, pictat de George Demetrescu Mirea. În stânga holului erau sufrageria, bucătăria și anexele. Din capătul holului, o scară de lemn urca la etaj, unde se aflau salonul, sera, biroul privat al lui Take Ionescu, budoarul și dormitoarele, iar în mansardă, alte camere de locuit. Sub bolta porții de intrare, în fața treptelor, se afla un basorelief reprezentând-o pe Pallas Atena, dăruit de prim-ministrul grec Eleftherios Venizelos, dispărut ulterior fără urmă.

Salonul de la etaj, de mari dimensiuni, era despărțit de hol prin două coloane de marmură. Pereții, decorați cu stucaturi și tapisați cu mătase, încadrau goblenuri între ferestre. Decorația interioară a fost realizată de pictorii George Demetrescu Mirea și Mihai Simonidi, iar pe tavanul salonului se afla pictura lui Mirea „Vârful cu dor”. Mobilierul era în stil francez. În salon se aflau două piane Steinway, la care se dădeau recitaluri cu prilejul recepțiilor. Când aveau loc recepții, prefectura era anunțată, iar jandarmii aliniau automobilele invitaților și dirijau circulația din fața casei.

Omul politic Ion G. Duca, care a frecventat casa ani de-a rândul, a lăsat o descriere a contrastului dintre cele două niveluri. Jos, camera de așteptare, intrarea și chiar sufrageria erau ocupate de diplomați, senatori, deputați, ziariști, clienți, bancheri și solicitatori de tot felul, sub supravegherea secretarului Ciorănescu, care ținea rolul de maestru de ceremonii. Sus, Bessie Ionescu își petrecea timpul citind, cântând la pian și ocupându-se de protecția animalelor, înconjurată de prietene englezoaice și de numeroși câini. Pentru Duca, o singură scară despărțea cele două lumi ale casei.

Bessie Ionescu a înființat societăți pentru protecția animalelor, iar casa de pe Strada Cătunului a adăpostit, de-a lungul anilor, o adevărată menajerie: aproximativ zece câini, căprioare, o maimuță pe nume Armina, care evada frecvent în copacii vecinilor, și un pui de urs adus din Caucaz, botezat „Domnul Bruni”, care creștea liber prin casă și curte, spre spaima servitorilor și a musafirilor. Viața familiei în această casă a continuat neîntreruptă până în toamna anului 1916, când intrarea României în război și ocupația germană a Bucureștiului au pus capăt primei etape din istoria reședinței.

Războiul, a doua căsătorie și anii de după moartea lui Take Ionescu (1916–1929)

Casa sub ocupația germană (1916–1918)

La 14/27 august 1916, Take Ionescu participă la Consiliul de Coroană de la Cotroceni care decide intrarea României în război alături de Antanta. În noiembrie 1916 armatele germane ocupă Bucureștiul, iar familia Ionescu părăsește casa de pe Strada Atena, refugiindu-se la Iași, unde omul politic locuiește în casa farmacistului Konya și intră ca ministru fără portofoliu în guvernul Ionel I.C. Brătianu. Casa rămasă la București este ocupată de trupele germane, iar pe ea este arborat, potrivit amintirilor familiei, primul steag german din oraș.

În 1918, un ziar bucureștean descria starea în care fusese adusă locuința „fostului vicepreședinte al consiliului de miniștri” din Strada Atena nr. 25. Potrivit vecinilor, imediat după intrarea în oraș, ocupanții au luat mobilele, covoarele, tablourile, lenjeria și toate obiectele de preț. Cărțile din bibliotecă, considerată una dintre cele mai frumoase biblioteci particulare din țară, au fost aruncate în stradă și împărțite trecătorilor. Ulterior, Komandatura a instalat în casă un atelier de cizmărie. Zidurile, parchetele, tavanele, caloriferele și acoperișul au fost grav deteriorate, iar un prieten al lui Take Ionescu a angajat un arhitect pentru a face casa din nou locuibilă.

Lucrările de reparație începute în 1918 au adus și singura modificare vizibilă a fațadei din această perioadă: terasa din dreapta intrării principale. Între timp, Bessie Ionescu, care plecase din București la Iași și apoi în Anglia, moare la Londra în primăvara anului 1918, în urma unui accident de călărie pe aleea Rotten Row din Hyde Park. În iunie 1918, cu acordul autorităților germane, Take Ionescu pleacă prin Elveția la Paris, unde în octombrie același an devine președintele Consiliului Național al Unității Române, organism de susținere a cauzei românești pe lângă Aliați.

Adina Olmazu și căsătoria de la Londra

Ecaterina Alexandrina (Adina) Olmazu se naște în 1889, la București, fiica lui Nicolae Zaharia (Zahariade) Olmazu și a Mariei (Masinca) Lungeanu, nepoată, prin mamă, a regentului Constantin Sărățeanu. Familia, de origine albaneză după propriile spuse ale Adinei, deținea o moară în București și o casă pe Calea Moșilor. Adina este educată acasă, cu guvernante străine, și la pensionul Notre-Dame de Sion din Paris, vorbind franceza, engleza și germana și studiind pianul. În februarie 1911, „d-ra Adina Olmazu” figurează pe lista invitaților la balul de la Palatul Regal.

Prima căsătorie, cu Dumitru Cordescu, îi aduce un fiu, Petre, mort de copil, în 1914. În timpul războiului, Adina Cordescu este soră de caritate la un spital militar, iar din 1917 datează legătura ei cu Take Ionescu, cu peste trei decenii mai în vârstă. Corespondența dintre cei doi, purtată aproape zilnic cât timp Adina s-a aflat în Rusia și apoi în Franța, a ajuns ulterior la istoricul Vasile Netea, iar după moartea acestuia în fondurile din Târgu Mureș, unde a fost semnalată publicului în 1992 ca una dintre cele mai bogate surse pentru biografia omului politic.

În 1919, după divorțul de Dumitru Cordescu, Adina se căsătorește cu Take Ionescu la Londra. Știrea, preluată din „Le Figaro”, este anunțată în presa bucureșteană, care publică și o fotografie a soților ieșind din hotelul londonez în care descinseseră. Revenit în țară, Take Ionescu este ministru de Externe în guvernul generalului Alexandru Averescu (1920–1921), principal artizan al Micii Înțelegeri, iar între 17 decembrie 1921 și 19 ianuarie 1922 este prim-ministru al României. Moare la Roma, la 21 iunie 1922, de febră tifoidă, și este înmormântat, după funeralii naționale, în curtea Mănăstirii Sinaia.

Testamentul și succesiunea

Prin testamentul olograf din 12 decembrie 1920, Take Ionescu își lăsa întreaga avere soției. Succesiunea, deschisă în 1922 la Tribunalul Ilfov, a fost comentată de presă tocmai prin caracterul ei modest pentru unul dintre cei mai importanți oameni politici ai epocii. Averea cuprindea casa de pe Strada Atena nr. 25, vila de la Sinaia, un teren agricol de 120 de pogoane la Ariceștii Rahtivani, în județul Prahova, moștenire de la Eufrosina Ghiță Ion, mai multe creanțe și pachete de acțiuni la societățile Dacia și Drajna, la Banca Marmorosch Blank și la Banca de Credit Român. Adina Take Ionescu refuză pensia de văduvă și rămâne să locuiască în casa de pe Strada Atena, adresă sub care semnează, în 1922, și anunțurile din presă. Regina Maria o numește doamnă de onoare a Palatului, iar în memoriile suveranei Adina apare drept „la veuve nationale”. Văduva ridică la Sinaia mausoleul lui Take Ionescu, unde regina venea periodic cu flori. Terenul de la Ariceștii Rahtivani avea să se dovedească, după descoperirea petrolului, principala sursă de venit a Adinei în anii următori.

Chiriașii casei (1924–1928)

La câțiva ani după moartea lui Take Ionescu, Adina închiriază casa cea mare Legației Japoniei și își amenajează un mic apartament în fostele grajduri din fundul curții. În 1924, un secretar al Legației Japoneze căuta, printr-un anunț de presă, două camere mobilate, cu indicația „Adresați la Legația Japoneză str. Atena No. 25”. O perioadă, în casă a locuit și un nepot al Adinei, iar în 1925 ziarele anunțau că pe Strada Atena nr. 25 „se închiriază birouri mobilate luxos”. Din 1926, adresa devine sediu de societăți comerciale. Consiliul de administrație al societății anonime „Hyperion” aproba mutarea sediului de pe Bulevardul I.C. Brătianu nr. 18 pe Strada Atena nr. 25, iar în 1927 Banca Întreprinderilor Comerciale, Industriale și Agricole își convoca acționarii, pentru adunarea generală din 15 aprilie, „la sediul băncii din strada Atena No. 25”. În 1928, Adina donează Baroului Ilfov cărțile lui Take Ionescu.

Căsătoria cu Jan Korybut Woroniecki

În anii văduviei, Adina petrece lungi perioade la Paris, unde locuiește la Hotel Meurice și frecventează salonul Lolei Cantacuzène, punct de întâlnire al aristocrației ruse emigrate. Aici îl cunoaște pe prințul polonez Jan Korybut Woroniecki (1880–1960), fiul prințului Mieczysław Korybut Woroniecki, crescut la curtea țarului, fost diplomat cu misiuni la New York și Tokyo, pianist autodidact și pictor amator în pastel. Înainte de căsătorie, Adina închiriază pentru un an un palat mobilat la Varșovia, unde își aduce din România servitorii, argintăria, tablourile și automobilul.

Logodna are loc în februarie 1928, la Nisa, iar căsătoria civilă se încheie la Paris, la 7 aprilie 1928. Slujba religioasă, catolică, este oficiată de monseniorul Vladimir Ghika, care obținuse pentru Adina, divorțată și văduvă, o dispensă din partea Arhiepiscopiei Parisului. Martori sunt poeta Elena Văcărescu, diplomatul polonez Mirosław Arciszewski, ministrul României la Paris, Constantin Diamandi, și omul politic francez Louis Barthou. După căsătorie, soții se instalează la București, în casa de pe Strada Atena. Un anunț din 1928, prin care se căuta un câine mare, lățos, gri, care răspundea la numele Dudli, era semnat „Principesa Woroniecka, Strada Atena 25. Casa Take Ionescu”.

„Micul Palazzo” și Consiliul Legislativ (1929–1946)

Transformarea anexelor

După căsătoria cu Jan Korybut Woroniecki, Adina hotărăște să-și schimbe modul de locuire. Casa lui Take Ionescu, proiectată cu trei decenii în urmă de Louis Pierre Blanc, nu mai corespundea, în opinia ei, gustului epocii. În locul unei reamenajări a corpului principal, Adina alege transformarea anexelor din fundul curții: fostele grajduri ridicate în 1898, podul pentru fân și corpul de garaj și camere pentru personal adăugat în 1913 de arhitectul Leonida Negrescu. Lucrările încep în 1929 și se încheie în 1930, iar rezultatul, o clădire cu parter și două etaje, într-un stil apropiat de cel florentin, avea să fie cunoscut drept „micul palat” sau „Micul Palazzo”.

Proiectul este încredințat arhitectului Alexandru Zaharia (n. 1892), care studiase arhitectura la Berlin și München și avea să fie înscris în 1933 în Corpul Arhitecților din România. „Micul Palazzo” este una dintre primele sale lucrări bucureștene și una dintre primele clădiri din București realizate în spiritul curentului Mediteraneean Revival. Succesul ei l-a impus pe Zaharia în rândul comitenților din elita politică și financiară a anilor 1930: casa prim-ministrului Gheorghe Tătărescu de pe Strada Polonă, vila Elenei Lupescu de la Băneasa, casele familiilor Scanavi, Poss, Negropontes și Trancu și, în 1940, noua reședință a familiei Woroniecki de pe Șoseaua Kiseleff. Arhitectul a părăsit România după 1940, stabilindu-se în Brazilia și apoi la Paris.

Interiorul „Micului Palazzo”

Interioarele „Micului Palazzo” sunt cunoscute din fotografiile realizate de arhitectul Alexandre Petit și din descrierile lui Mircea Nasta, nepotul Adinei. Se intra printr-o ușă sculptată cu blazoanele familiei Woroniecki. Pereții vestibulului erau deschiși, astfel încât scara era vizibilă de la intrare. În stânga se afla un salon de 40–45 mp, al cărui nivel fusese coborât cu două-trei trepte pentru a câștiga înălțime. În dreapta, sufrageria, separată printr-o ușă din fier forjat, era mobilată cu o masă fixă din piatră, la care puteau lua loc cel mult 14 persoane, și cu o consolă tot din piatră, pe care era expusă argintăria. Scaunele, italienești, erau tapițate în roșu.

La etajul întâi se aflau un dormitor cu baie, un al doilea salon și o terasă acoperită cu o copertină care, vara, filtra lumina. O scară îngustă, în colimason, pornea din salonul de la parter și urca la etajele întâi și al doilea, unde erau trei dormitoare cu baie și patru camere mici pentru personal. Balustrada scării începea cu un vultur sculptat care își ținea gheara pe o sferă. Biblioteca, organizată în nișe, adăpostea colecția de cărți a Adinei, cu predilecție lucrări de istorie. Mircea Nasta rezuma impresia lăsată de casă prin faptul că, păstrând proporțiile, „părea un apartament de castel”.

Mobilierul și colecția de artă

Mobilierul era englezesc și italienesc, adus în parte din casa cea mare a lui Take Ionescu. Domina stilul italian, dar piesele aparțineau unor epoci și proveniențe diferite: mobile franțuzești, mese vechi italienești, un dulap țărănesc spaniol așezat în vestibul. Potrivit modei interbelice, mobilierul florentin era asociat cu tablouri italienești. Din casa mare proveneau și un covor Aubusson și o comodă de mari dimensiuni, cu blat gros de marmură, decorată cu bronzuri, marchetărie și crini florentini, piese care aveau să o urmeze pe Adina și în casa de pe Șoseaua Kiseleff.

Pereții scării în colimason erau acoperiți cu tablouri moștenite sau cumpărate, reprezentând flori, țigănci și peisaje, grupate aici pentru că nu mai corespundeau gustului epocii. Printre ele se aflau lucrări de Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian, o „Coborâre de pe Cruce” de mari dimensiuni, atribuită unui pictor italian, și un tablou de Corot. Celebra „Pădure” a lui Ion Andreescu a fost dăruită de Adina principesei Ileana, cu prilejul căsătoriei acesteia. Tablourile și obiectele mici de artă purtau etichete, ca într-o colecție organizată.

Inaugurarea din 1932

„Micul Palazzo” a fost inaugurat în 1932, în prezența Reginei Maria. După dineu a urmat o mică audiție muzicală, în care pianista Nadia Chebap a interpretat, între altele, Tango-ul de Isaac Albéniz, una dintre piesele preferate ale suveranei. Deși la masa de piatră din sufragerie nu încăpeau mai mult de 14 invitați, în salon au fost primite cu această ocazie aproximativ 40 de persoane. Adina și Jan Woroniecki au locuit aici întreg deceniul 1930–1940. Adina a fost apropiată de principesa Elena, mama regelui Mihai, pe care o vizita la Vila Sparta din Florența, și a rămas în relații reci cu regele Carol al II-lea și cu Elena Lupescu. În 1938, la funeraliile Reginei Maria, a făcut parte din suita doamnelor de onoare. Vara, familia petrecea lungi perioade în vila de la Sinaia, unde erau invitate și rudele poloneze ale prințului Woroniecki.

Consiliul Legislativ în casa cea mare

Odată încheiate lucrările la „Micul Palazzo”, Adina închiriază casa cea mare Consiliului Legislativ, instituție înființată în 1925 pe lângă Ministerul Justiției, cu rol consultativ în elaborarea legilor și în unificarea legislativă a României Mari. Consiliul, care nu avea un local propriu, ocupă cu chirie o parte din imobilul de pe Strada Atena nr. 25 începând cu 26 octombrie 1931. În 1932, presa relata ședința festivă anuală de deschidere a noului an de activitate, desfășurată „în noul local unde este instalat Consiliul, în strada Atena No. 25, fosta casă a lui Tache Ionescu”, sub conducerea primului-președinte Alexandru N. Gane, în prezența prim-ministrului Nicolae Iorga, a ministrului Constantin Argetoianu și a membrilor Curții de Casație.

În 1936, un incendiu izbucnit la ora trei dimineața la sediul Consiliului Legislativ a distrus complet o cameră în care erau depozitate volume și colecții de legi și regulamente oficiale. Focul, pornit probabil de la coșul defect al unei bucătării alăturate, a fost stins de pompierii postului „Cometa”. În același an, contractul de închiriere încheiat pe cinci ani, care expira la 26 octombrie 1936, era prelungit de Ministerul Justiției, iar prelungirile succesive l-au menținut în vigoare până la 23 aprilie 1940. Între timp, numărul personalului Consiliului crescuse după modificarea legii sale de organizare, iar încăperile ocupate deveniseră neîncăpătoare.

Blocurile de pe Magheru și mutarea pe Șoseaua Kiseleff

Situația proprietății se schimbă radical în a doua jumătate a anilor 1930, odată cu construirea, pe Bulevardul Magheru, a blocurilor înalte care încadrau intersecția cu Strada Tache Ionescu: Blocul Casata (1936, arhitect Jean Văleanu), la parterul căruia avea să funcționeze cofetăria care i-a dat numele, și Blocul Leonida (1937–1939, arhitect Ion Giurgea), ridicat pentru firma Leonida & Co. Potrivit lui Mircea Nasta, șantierele din zonă au durat ani de zile, iar cele două blocuri au închis strada și au umbrit puternic proprietatea, a cărei latură lungă era paralelă cu bulevardul. Lumina naturală, esențială pentru o casă construită în jurul teraselor, dispăruse.

În 1940, Adina cumpără un teren pe Șoseaua Kiseleff, colț cu Strada Arhitect Ion Mincu, provenit din parcelarea proprietății Ecaterinei Gănescu, și îi comandă din nou lui Alexandru Zaharia proiectul unei noi reședințe. Piatra de temelie se pune la 1 mai 1940, iar casa este gata în toamna aceluiași an. Din „Micul Palazzo” sunt transferate masa de piatră, cele două uși din fier forjat, ușa sculptată cu blazoane, vulturul de la balustrada scării și o parte din mobilier și tablouri. La intrarea „Micului Palazzo” se montează o ușă mai simplă, din lemn.

Vânzarea din 1940 și renta viageră

La 17 ianuarie 1940, primul-președinte al Consiliului Legislativ semnala ministerului că instituția nu mai poate funcționa în spațiul închiriat. Erau luate în calcul două soluții: mutarea în blocul Băncii Binag de pe Strada Batiștei nr. 25 sau în imobilul Casei de Pensiuni a Teatrelor Naționale de pe Strada General Berthelot nr. 27, ambele aproape terminate, ori închirierea întregii proprietăți de pe Strada Atena, cu mutarea proprietarei. La 20 februarie 1940, Adina Woroniecka a propus statului vânzarea întregului imobil în schimbul unei rente viagere. După negocieri, ea a acceptat reducerea rentei, iar ministerul a considerat cumpărarea mai avantajoasă decât plata chiriei, statul devenind proprietar și putând amenaja clădirea după nevoile Consiliului.

Alternativele propuse de Consiliul Legislativ nu erau însă convenabile pentru stat. Chiria pentru spațiile din blocul Băncii Binag sau din imobilul de pe Strada General Berthelot, ambele încă în construcție, ar fi fost aproape dublă față de cea plătită pe Strada Atena. Serviciul Arhitecturii al ministerului, trimis să cerceteze clădirile, a constatat că încăperile ocupate de Consiliu erau insuficiente, iar celelalte două imobile nu erau terminate, deși puteau fi gata până la 23 aprilie 1940. A doua variantă prevedea ca statul să închirieze și restul proprietății de pe Strada Atena, locuit de Adina Woroniecka, care ar fi acceptat să se mute în schimbul unei chirii suplimentare. Oferta de vânzare făcută de proprietară la 20 februarie 1940 a fost considerată mai avantajoasă: în locul unei chirii anuale, statul devenea proprietar al întregului ansamblu și îl putea amenaja după nevoile Consiliului. Renta viageră era plătibilă din bugetul Ministerului Justiției, în două rate semestriale egale, achitate în avans la 1 aprilie și la 1 octombrie, în lei stabilizați. Pentru anul bugetar 1940–1941, ea urma să fie plătită din fondurile prevăzute inițial pentru chirie. Decretul-lege din 1 martie 1940, emis cu avizul Consiliului Legislativ, prevedea că imobilul va servi Consiliului Legislativ sau Ministerului Justiției, destinația putând fi schimbată ulterior prin jurnal al Consiliului de Miniștri.

Vânzarea a fost confirmată prin decretul-lege din 1 martie 1940, publicat în Monitorul Oficial a doua zi și semnat de regele Carol al II-lea, de prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, de ministrul Finanțelor, Mitiță Constantinescu, și de ministrul Justiției, Istrate N. Micescu. Obiectul vânzării era întreaga proprietate: imobilul în care funcționa Consiliul Legislativ și „încă un imobil, locuit actualmente de proprietară”, adică „Micul Palazzo”, ambele cuprinzând 42 de încăperi, dintre care câteva saloane mari de 10 pe 5 metri, pe un teren de 1.271 mp, de formă dreptunghiulară, cu o fațadă de 25,80 m. Un al doilea decret-lege, din 16 iulie 1940, semnat de prim-ministrul Ion Gigurtu și de ministrul Justiției, I. V. Gruia, scutea vânzarea de taxe, după modelul donațiilor făcute statului, și stabilea că plata rentei urma să se facă pe baza unei convenții cu Ministerul Justiției.

Potrivit lui Mircea Nasta, Adina a fost sfătuită în această tranzacție de Istrate Micescu, celebru avocat al epocii, care în acel moment era chiar ministrul Justiției și a semnat decretul. Actul prevedea că, în cazul în care cumpărătorul înceta plata rentei, vânzarea se anula de drept, iar proprietatea revenea vânzătoarei fără a mai fi nevoie de un proces. În 1946, după ce statul a încetat plățile, Adina Woroniecka a redevenit proprietara de drept a casei. Mai multe articole recente plasează vânzarea către Ministerul Justiției în 1935. Documentele epocii, de la prelungirea contractului de închiriere din 1936 până la decretele-lege din martie și iulie 1940, arată însă că imobilul a fost închiriat statului din 1931 și vândut abia în 1940.

Arhitectura ansamblului

Releveul din 2021 și organizarea parcelei

Starea actuală a ansamblului este documentată de releveul realizat în februarie 2021 de biroul AD Design Services, în cadrul proiectului de consolidare, restaurare și refuncționalizare a imobilului de pe Strada Tache Ionescu nr. 25. Proiectul a fost coordonat de arhitecta Adina Dinescu, în calitate de proiectant și șef de proiect, cu planșe desenate de arhitecta Andreea Apriuțesei și verificate de arhitecta Roxana Colceag. Releveul cuprinde planurile tuturor nivelurilor, secțiunile și toate fațadele, cu marcarea degradărilor, și a fost însoțit de un studiu istoric și de arhitectură al Adinei Dinescu, care a reconstituit etapele de construire pe baza planurilor de autorizare păstrate în arhivă.

Ansamblul ocupă o parcelă de aproximativ 1.271 mp, cu o fațadă de 25,80 m spre Strada Tache Ionescu. Corpurile de clădire sunt dispuse pe limitele de proprietate, în jurul unei curți interioare de formă aproape pătrată, în centrul căreia se păstrează o fântână circulară din piatră. Releveul distinge două corpuri principale. Corpul A este casa propriu-zisă a lui Take Ionescu, aliniată la stradă, cu parter înalt, etaj și mansardă. Corpul B este aripa anexelor, care închide curtea pe celelalte laturi, cu parter și două etaje, în care se află „Micul Palazzo” amenajat de Alexandru Zaharia. Sub o parte din ambele corpuri există un subsol parțial, cu pivnițe boltite.

Fațada principală

Fațada spre Strada Tache Ionescu are o compoziție asimetrică, alcătuită din trei volume distincte. Corpul principal, la dreapta, are patru travee. Parterul este ridicat pe un soclu înalt, tratat cu panouri în formă de vârf de diamant, și are patru goluri mari, cu arc ușor coborât, încadrate de panouri decorative cu ornamente rococo, de cartușe și de console cu mascaroane. La etaj, ferestrele înalte, cu montanți și traverse, sunt așezate în ancadramente profilate cu decor vegetal, separate prin pilaștri dubli ornați cu romburi în relief. Deasupra, o friză cu medalioane și o cornișă puternică pe console susțin acoperișul.

Acoperișul corpului principal este de tip mansardă franceză, învelit cu ardezie, cu trei lucarne cu ancadrament din tablă și frontoane triunghiulare ascuțite, încununate de fleuroane. Coama este marcată de o creastă cu balustradă, la aproximativ 15,20 m deasupra nivelului parterului. Corpul principal este flancat, spre stânga, de un turn cilindric, care urcă pe toată înălțimea fațadei și se încheie cu un acoperiș conic învelit cu solzi de ardezie și cu o săgeată metalică. La parterul turnului, pe pilastrul de lângă primul gol al fațadei, se află placa memorială dedicată lui Take Ionescu, cu un medalion din bronz cu portretul omului politic.

În stânga turnului, retras față de aliniament, se află volumul intrării principale, precedat de o terasă ridicată pe soclu, cu balustradă din fier forjat. Portalul de la parter, cu ușă dublă, este încadrat de panouri cu decor rococo. Deasupra lui, un balcon pe console cu mascaroane, cu parapet decorat cu panouri sculptate, susține sera de la etaj, un volum vitrat cu structură metalică și feronerie în volute, încheiat cu o friză de stuc. Sera, adăugată în 1904, a păstrat structura metalică originală.

Capătul din stânga al fațadei este ocupat de pavilionul porții. La parter, un gang boltit, cu arc în plin cintru încununat de un cartuș sculptat, permite accesul carosabil în curte, prin poarta din fier forjat desenată de Louis Pierre Blanc. Etajul pavilionului are o singură fereastră înaltă, în același ancadrament ca la corpul principal, iar acoperișul piramidal, cu o lucarnă, se încheie cu o creastă cu două fleșe, cel mai înalt punct al casei, la aproximativ 16 m. O fotografie din perioada interbelică arată fațada în starea ei originală: ferestrele etajului cu jaluzele, golurile parterului cu grilaje de fier, împrejmuirea joasă, cu grilaj, și felinarele de la intrare.

Fațadele spre curte

Spre curte, corpul A are un caracter mai variat și mai puțin reprezentativ. Fațada laterală dinspre gang este dominată de peretele vitrat al serei, cu ochiuri mari de geam în rame metalice și decor din fier forjat în partea superioară. Pe fațada spre curte, un bovindou pe două niveluri, placat cu lemn vopsit în roșu, cu ancadramente și console decorative de tip chalet, se alătură unui volum tratat cu bosaje pe colțuri, cu o fereastră în ancadrament sculptat și un parapet cu baluștri. Lângă acesta, un alt bovindou, tencuit, pe console, iluminează încăperile etajului. Aripa lungă a corpului B, rezultată din anexele construite în 1898 și supraînălțate în 1913, are trei niveluri, cu ferestre dreptunghiulare simple, dispuse regulat, fără decor. Fațada este străbătută pe toată înălțimea de un coș de fum masiv. Această aripă păstrează caracterul funcțional al construcțiilor de serviciu ale reședinței, cu bucătării, camere pentru personal și garaj, și se distinge net de compoziția bogată a corpului principal și de fațada „Micului Palazzo”.

Fațada „Micului Palazzo”

Fațada „Micului Palazzo”, orientată spre curtea interioară, reprezintă o compoziție de sine stătătoare, în spiritul palatelor renascentiste toscane. Parterul este tratat ca o loggia, cu arcade semicirculare pe coloane cu capiteluri ionice, închise cu ferestre cu ochiuri mici. Arhivoltele, timpanele dintre arce și friza de deasupra sunt acoperite cu un decor bogat din stuc, cu vrejuri, rozete și medalioane. Axul compoziției este marcat de un portal cu arc în plin cintru, încadrat de două coloane angajate cu capiteluri ionice, care susțin un fronton triunghiular. În timpanul frontonului se află un cartuș heraldic sculptat.

Deasupra parterului, pe toată lungimea fațadei, o terasă cu balustradă din baluștri leagă cele două aripi ale clădirii. La etaj, fereastra centrală are un fronton triunghiular și este încadrată de un ancadrament cu pilaștri și frontoane frânte în volute, în timp ce celelalte ferestre au cornișe simple. Ultimul nivel are ferestre mici, sub o cornișă profilată, corespunzând camerelor pentru personal descrise de Mircea Nasta. Fațada atinge aproximativ 11 m înălțime, mai joasă decât corpul principal, cu care este legată prin aripa anexelor.

Interioarele corpului principal

Holul de la parter păstrează lambriurile înalte din lemn de culoare închisă, cu panouri profilate, și o ușă dublă cu arc în plin cintru, cu geamuri protejate de grilaje din fier forjat în volute. Tavanul are o cornișă din stuc cu motive vegetale. Din hol pornește scara principală, din lemn, cu rampă dreaptă, baluștri strunjiți și stâlpi masivi la capete, luminată de sus printr-un luminator cu ochiuri de geam. Secțiunea din releveu arată înălțimea parterului, de aproximativ 3,8 m, și a etajului, de aproximativ 5 m în zona salonului.

Biroul de la parter, cunoscut din descrierile lui Mircea Nasta drept biroul lui Take Ionescu, este cea mai bine păstrată încăpere a casei. Pereții sunt îmbrăcați complet în lemn masiv sculptat, cu biblioteci încastrate cu uși vitrate, încadrate de pilaștri și încununate de o galerie cu baluștri. Tavanul este casetat, din lemn, cu panouri decorate. Spațiul este împărțit de o grindă susținută de o coloană din lemn sculptat, cu capitel corintic. Într-un colț se află o sobă monumentală din teracotă smălțuită verde, cu plăci cu decor în relief și coronament sculptat. Ușa dublă de acces este căptușită cu piele și ornată cu ținte.

Unul dintre saloanele dinspre curte are un tavan bogat decorat cu stuc, cu benzi întrețesute care formează compartimente curbe și dreptunghiulare, cu rozete și cartușe în relief, în maniera neorenascentistă. Pereții au lambriuri joase din lemn închis la culoare, iar salonul se deschide spre un bovindou. Încăperea este încălzită de o sobă din teracotă albă, cu un medalion central cu putti în relief și un coronament cu volute și mască sculptată. Alte încăperi păstrează ferestre înalte în ancadramente de lemn sculptat, cu arc în partea superioară, și uși cu supralumini decorate în spiritul Art Nouveau.

Interioarele „Micului Palazzo”

Interioarele „Micului Palazzo” sunt astăzi golite de mobilier și grav degradate, dar păstrează elementele de arhitectură concepute de Alexandru Zaharia. Încăperile de la parter, din spatele loggiei, sunt acoperite cu bolți și se deschid spre curte prin perechi de ferestre arcuite. Una dintre încăperile mari are un tavan cu grinzi aparente din lemn, vopsite închis, și un șemineu monumental în stil renascentist italian, cu manta tronconică și cu colonete care susțin polița. O scară cu trepte din piatră în consolă și balustradă din fier forjat cu volute și bare torsadate, cu traseu curb, leagă nivelurile.

Starea actuală

Releveul din 2021 a marcat, pe toate fațadele și secțiunile, degradările ansamblului: pereți decopertați până la cărămidă, finisaje decojite și decolorate, zone afectate de infiltrațiile de apă, decorații lipsă și fisuri. Cele mai grave degradări se observă la „Micul Palazzo”, unde decorul de stuc al loggiei s-a desprins pe porțiuni mari, lăsând cărămida la vedere, iar tencuielile interioare sunt căzute. În corpul principal, unul dintre tavanele de la etaj s-a prăbușit parțial, punând în evidență structura din lemn a planșeului.

Curtea a fost ocupată, în perioada utilizării instituționale, de o anexă joasă, cu post de transformare, în fața căreia au fost montate instalații de climatizare. În prezent, golurile parterului de pe fațada principală sunt închise cu panouri de lemn, iar soclul, împrejmuirea și pereții dinspre stradă sunt acoperiți de graffiti. Cu toate acestea, ansamblul păstrează aproape integral volumetria, decorul fațadelor și o parte importantă din decorația interioară din vremea lui Take Ionescu și a Adinei Woroniecka.

După 1946: instituțiile, retrocedarea și situația actuală

Casa în primii ani ai regimului comunist

Spre deosebire de reședința de pe Șoseaua Kiseleff, rechiziționată în 1949, casa de pe Strada Atena nu a fost naționalizată, rămânând juridic în proprietatea Adinei Woroniecka, care revenise în drepturi în 1946. În fapt, însă, imobilul a fost ocupat în anii următori de instituții ale noului regim. Încă din ianuarie 1949, ascultătorii emisiunii de radio pentru tineret erau rugați să trimită materiale și observații „în str. Atena No. 25”, într-un anunț publicat alături de cel al cenaclului literar al ziarului „Tânărul Muncitor”.

În 1951, Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor funcționa la aceeași adresă. În acel an, U.T.M., Uniunea Scriitorilor și Uniunea Compozitorilor organizau, în vederea celui de-al III-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților de la Berlin, un concurs de poezie, nuvelă și compoziție muzicală, la care tinerii sub 30 de ani își puteau trimite lucrările „Comitetului Central al U.T.M., Str. Atena No. 25”, în cursul lunii iunie. Corpul principal al casei lui Take Ionescu devenise, astfel, sediu al unei organizații centrale a regimului comunist.

Institutul de Etnografie și Folclor

În anii 1950, casa devine sediul Institutului de Folclor, înființat la 6 aprilie 1949 prin unirea Arhivei de Folklore, creată în 1928 de compozitorul Constantin Brăiloiu în cadrul Societății Compozitorilor Români, cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor. Institutul, condus în primii ani de Harry Brauner, devine în 1964 Institutul de Etnografie și Folclor, iar după 1990 primește numele lui Constantin Brăiloiu și funcționează în subordinea Academiei Române. Mai multe surse plasează instalarea institutului în casă în 1950, deși presa îl consemnează pe U.T.M. la aceeași adresă și în 1951.

Adaptarea casei la noua funcțiune a adus modificări ale compartimentărilor interioare. Pentru studioul de înregistrări al institutului a fost montat un tavan fals, care a acoperit pictura „Vârful cu dor” a lui George Demetrescu Mirea de pe tavanul salonului. În curte a fost construită o anexă joasă, cu instalații tehnice. Structura și imaginea exterioară a corpului principal au rămas însă, în linii mari, cele din vremea lui Take Ionescu. Timp de peste șase decenii, adresa de pe Strada Tache Ionescu nr. 25 a fost asociată în primul rând cu arhiva de folclor a Academiei Române.

Ultimii ani ai Adinei Woroniecka

După 1949, Adina și Jan Woroniecki au fost obligați să se restrângă la câteva încăperi ale casei de pe Șoseaua Kiseleff, transformată în Școală Populară de Artă și apoi în muzeu. Prințul Woroniecki moare la 20 iunie 1960, iar Adina la 4 august 1975, ambii în casa de pe Strada Arhitect Ion Mincu nr. 19. Jan Woroniecki a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Olmazu, iar urna cu cenușa Adinei a fost depusă, conform dorinței ei, în mausoleul lui Take Ionescu de la Mănăstirea Sinaia, unde ea însăși îi comandase sculptorului Gheorghe Adoc, în anii 1960, un bust al primului ei soț.

Prin testamentul redactat în 1947, Adina îl instituise legatar universal pe nepotul ei, Mircea Popescu-Nasta (n. 1921), fiul verișoarei sale primare Elena (Ninetta) Lungeanu. Mircea Nasta, care a îngrijit-o în ultimii ani de viață, a păstrat actele familiei, între care actul de vânzare din 1940 și documentele succesiunii, pe baza cărora a revendicat după 1990 proprietățile Adinei. Fratele său, actorul și colecționarul Dan Nasta (1919–2015), a salvat o parte din mobilierul și tablourile casei, între care ușile din fier forjat ale „Micului Palazzo”.

Retrocedarea și evacuarea institutului

După 1989, moștenitorii Adinei Woroniecka au revendicat casa de pe Strada Tache Ionescu. Procedura a durat aproape două decenii, iar decizia definitivă de restituire a fost pronunțată abia în 2011. În toamna anului 2013, Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” a fost evacuat din clădire, după mai bine de șase decenii de funcționare aici. Într-un interviu publicat în 2015, Mircea Nasta descria casa mare ca fiind neocupată, iar „Micul Palazzo” ca o clădire total neîngrijită, în care ploua. În anii următori, starea ansamblului s-a deteriorat continuu. În 2018, presa semnala că imobilul de lângă Piața Alexandru Lahovari părea abandonat. Cercetarea arhitectului Mădălin Ghigeanu asupra curentului Mediteraneean din arhitectura interbelică românească, publicată în 2022, constata că „Micul Palazzo” se află într-o stare avansată de degradare, fiind practic imposibil de studiat. În 2020, proprietatea era scoasă la vânzare prin agenția Regatta Imobiliare.

Proiectul de restaurare și școala italiană

În februarie 2021, biroul AD Design Services, prin arhitecta Adina Dinescu, proiectant și șef de proiect, a realizat releveul complet al ansamblului și studiul istoric și de arhitectură, ca primă etapă a proiectului de consolidare, restaurare și refuncționalizare a imobilului. Studiul reconstituia evoluția proprietății de la parcela Porumbaru până la retrocedare și recomanda păstrarea compoziției generale, a elementelor decorative, a spațiilor reprezentative și a relației dintre corpurile de clădire, precum și găsirea unor funcțiuni culturale, educative sau administrative compatibile cu identitatea istorică a imobilului.

În același an, ansamblul a fost cumpărat de avocatul italian Mario Antico, fondatorul Școlii Italiene Internaționale „Aldo Moro” din București, împreună cu asociatul său, Andrea Chirulli. Proiectul anunțat prevedea transformarea casei într-un centru de cultură italiană, cu laboratoare de gastronomie, artă, pictură și design vestimentar, expoziții deschise publicului, organizate împreună cu Galeria Rotenberg Uzunov, și o sală de teatru amenajată în podul înalt de șapte metri. Inaugurarea era anunțată pentru septembrie 2023.

În decembrie 2022, noul proprietar descria clădirea ca fiind într-o stare deplorabilă și susținea că fusese avariată intenționat în anii litigiilor, inclusiv prin spargerea bazinului de apă, care provocase inundarea încăperilor și afectase elemente de arhitectură și de structură. Intenția declarată era restaurarea fără extinderi, cu respectarea proiectului original, pentru o școală italiană, iar proprietarul aștepta autorizația de construire de la Primăria Municipiului București. În 2023, Mario Antico vorbea despre clădire ca despre viitoarea extindere a liceului „Aldo Moro”.

Situația actuală și valoarea ansamblului

Lucrările anunțate nu au fost realizate. Golurile parterului de pe fațada principală sunt astăzi închise cu panouri de lemn, soclul și împrejmuirea sunt acoperite de graffiti, iar „Micul Palazzo” din curte, una dintre primele lucrări ale arhitectului Alexandru Zaharia, continuă să se degradeze. Casa păstrează însă volumetria și fațada neorenascentistă franceză din proiectul lui Louis Pierre Blanc, sera de la etaj, biroul cu biblioteca din lemn sculptat al lui Take Ionescu și placa memorială dedicată omului politic.

Casa Tache Ionescu se înscrie în categoria reședințelor urbane reprezentative ale elitei politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Valoarea ei ține atât de arhitectură, cât și de memoria locului: aici a locuit, timp de aproape trei decenii, unul dintre cei mai importanți oameni politici și diplomați ai României moderne. Ansamblul ilustrează, totodată, evoluția stratificată a unei reședințe urbane pe parcursul a patru decenii: casa Porumbaru de la începutul anilor 1890, transformarea din 1897–1899 semnată de Louis Pierre Blanc, extinderile din 1904 și 1913 și „Micul Palazzo” din 1929–1930, una dintre primele manifestări ale stilului mediteraneean în București.

Personaje

- Take Ionescu (1858–1922) — avocat, ziarist și om politic, fondatorul Partidului Conservator-Democrat (1908), ministru în mai multe guverne, ministru de Externe (1920–1921) și prim-ministru al României (decembrie 1921 – ianuarie 1922). Locuiește în casa de pe Strada Cătunului din 1894, o cumpără în 1897 și o transformă după planurile lui Louis Pierre Blanc.
- Elisabeth (Bessie) Ionescu, născută Richards (1858–1918) — prima soție a lui Take Ionescu, căsătorită cu acesta în Anglia în 1881. Stăpâna casei până în 1916, cunoscută pentru activitatea în favoarea protecției animalelor. Moare la Londra, în 1918.
- Adina Woroniecka, născută Olmazu (1889–1975) — a doua soție a lui Take Ionescu (1919–1922), doamnă de onoare a Reginei Maria, căsătorită în 1928 cu prințul Jan Korybut Woroniecki. Comandă arhitectului Alexandru Zaharia transformarea anexelor casei în „Micul Palazzo” (1929–1930) și reședința de pe Șoseaua Kiseleff (1940).
- Jan Korybut Woroniecki (1880–1960) — prinț polonez, fost diplomat, pianist și pictor amator. Locuiește cu Adina în „Micul Palazzo” în deceniul 1930–1940 și moare în casa de pe Strada Arhitect Ion Mincu.
- Vasile G. Porumbaru (†1896) — proprietarul parcelei de pe Strada Cătunului din 1870 și al casei închiriate de Take Ionescu. Averea lui este scoasă la licitație în 1896, iar casa este adjudecată lui Take Ionescu în ianuarie 1897.
- Thoma Dobrescu (1862–1934) — arhitect, căruia îi sunt atribuite, fără certitudine, primele schițe ale transformării casei.
- Louis Pierre Blanc (1860–1903) — arhitect elvețian stabilit în România, autorul proiectului din 1897 care a dat casei înfățișarea neorenascentistă franceză.
- Iosif (Josef) Piantini — antreprenor italian, executant al lucrărilor din 1897, al grajdului din 1898 și al extinderii din 1904.
- Leonida Negrescu — arhitect, autorul lucrărilor din 1913: împrejmuirea, anexa cu garaj și camerele pentru personal, modificările casei principale.
- George Demetrescu Mirea (1852–1934) — pictor, autorul decorației salonului, între care pictura de tavan „Vârful cu dor”, și al portretului lui Bessie Ionescu.
- Mihai Simonidi (1870–1933) — pictor, coautor al decorației interioare a casei.
- Alexandru Zaharia (n. 1892) — arhitect, autorul „Micului Palazzo” (1929–1930) și al reședinței Adinei Woroniecka de pe Șoseaua Kiseleff (1940), reprezentant al curentului Mediteraneean Revival.
- Istrate Micescu (1881–1951) — avocat și om politic, ministru al Justiției (1939–1940), consilierul Adinei Woroniecka la vânzarea casei către stat în schimbul unei rente viagere și semnatar al decretului-lege din 1 martie 1940.
- Mircea Nasta (n. 1921) — nepotul și legatarul universal al Adinei Woroniecka, principala sursă a descrierilor interioarelor celor două case, inițiatorul revendicării proprietăților familiei după 1990.
- Dan Nasta (1919–2015) — actor, regizor și colecționar, fratele lui Mircea Nasta, care a salvat o parte din mobilierul și tablourile casei și a lăsat o evocare a reședinței lui Take Ionescu.
- Adina Dinescu — arhitectă specializată în patrimoniu, proiectant și șef de proiect al releveului și al studiului istoric și de arhitectură realizate în 2021 de biroul AD Design Services, în cadrul proiectului de consolidare, restaurare și refuncționalizare a imobilului.
- Mario Antico — avocat italian, fondatorul Școlii Italiene Internaționale „Aldo Moro” din București, proprietar al ansamblului din 2021.

Bibliografie

- Mădălin Ghigeanu, Curentul Mediteraneean în arhitectura interbelică românească, Editura Vremea, București, 2022.
- Narcis Dorin Ion, Adina Woroniecka și casele sale din București. Convorbiri cu Mircea Nasta, în Muzeul Național, vol. XXVII, 2015, pag. 223-224.

- Oana Marinache, Cristian Gache, Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României, Editura Istoria Artei, București, 2014.
- Adina Dinescu, studiu istoric și de arhitectură privind imobilul din Strada Tache Ionescu nr. 25, AD Design Services, București, 2021.
- AD Design Services (proiectant arh. Adina Dinescu), Consolidare, restaurare și refuncționalizare imobil Strada Tache Ionescu nr. 25, București, releveu: planuri, secțiuni, fațade, februarie 2021.
- I. G. Duca, Memorii, vol. III–IV, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994.
- Dan Nasta, Georgeta Penelea Filitti, „Take Ionescu – după 75 de ani”, Curierul Național, 21 iunie 1997.
- Dimitrie Poptămaș, „Documente «Take Ionescu» la Târgu-Mureș”, articol de presă, 1992.
- Actul de adjudecare a caselor din Strada Cătunului nr. 25, Tribunalul Ilfov, secția de notariat, 22 martie 1897 (copie, Arhivele Statului).
- DECRET-LEGE pentru confirmarea și autorizarea cumpărării imobilului din București, str. Atena Nr. 25, Monitorul Oficial 1940
- Monitorul Oficial, noiembrie 1896, iulie 1898, 22 iunie 1902, 2 martie 1940 și 17 iulie 1940; presa bucureșteană a anilor 1894–1951 (anunțuri și știri privind Strada Cătunului / Costa-Foru / Atena nr. 25).
- Noi informații despre proprietatea Tache Ionescu (Adevărul)
- Noi informații despre proprietatea Tache Ionescu (Asociația Istoria Artei)
- Casa din București a lui Take Ionescu (Jurnalul)
- Casa Take Ionescu, locuința plină de animale a politicianului supranumit „Guriță de Aur” (Descoperă)
- În halul ăsta arată casa lui Take Ionescu de lângă Piața Lahovari și Piața Romană (București Vechi și Noi)
- Un avocat italian a cumpărat Palatul lui Take Ionescu din centrul Bucureștiului (B365)
- Palatul Adina Woroniecka de la Șosea, scos la vânzare. Interviu cu arh. Mădălin Ghigeanu (B365)
- ZF 15 minute cu un antreprenor. Mario Antico (Ziarul Financiar)
- Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” (Academia Română)
- Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” (Wikipedia)

Casa Tache Ionescu / Casa Principesei Woroniecka (sinteză INDEX)

Parcela și primii proprietari; Contextul urban al parcelei

Casa Tache Ionescu este amplasată pe strada care astăzi îi poartă numele, la nr. 25, în zona centrală a Bucureștiului, într-un țesut urban conturat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și consolidat la începutul secolului al XX-lea. Zona se caracterizează printr-un parcelar generos, rezultat al marilor lotizări urbane din perioada modernizării Capitalei, și printr-un fond construit dominat de reședințe aristocratice și burgheze de mari dimensiuni. Evoluția tramei stradale și a parcelarului poate fi urmărită în planurile succesive ale orașului, de la planul Borroczyn (1846-1852) până la planurile cadastrale din prima jumătate a secolului XX. Strada avea să poarte, de-a lungul timpului, mai multe denumiri, ultima dintre ele — cea actuală — fiind atribuită în onoarea lui Take Ionescu.

De la Ghiță Petrescu la familia Porumbaru

Parcela pe care se află actuala casă a aparținut inițial lui Ghiță Petrescu. În 1870, proprietatea este scoasă la licitație și adjudecată de Vasile G. Porumbaru. Este posibil ca pe teren să fi existat, încă din această perioadă, o construcție anterioară, sugerată de apariția ei în planurile cadastrale timpurii, însă informațiile despre această primă fază rămân limitate. La aproximativ 25 de ani de la achiziționarea proprietății, familia Porumbaru decide ridicarea unei reședințe reprezentative, corespunzătoare statutului social al proprietarului. Construcția este plasată cronologic în anii 1896-1897, pe baza corelării adreselor de domiciliu ale lui Vasile Porumbaru cu documentele de arhivă păstrate. După moartea acestuia, moștenitorii scot proprietatea la vânzare, iar în 1897 ea este cumpărată de Take (Tache) Ionescu.

Take Ionescu și construirea reședinței politice

Take Ionescu

Take Ionescu se naște în 1858, la Ploiești. Avocat, jurnalist și om politic, șef al Partidului Conservator-Democrat, el ajunge prim-ministru al României în perioada decembrie 1921 – ianuarie 1922. Achiziționarea, în 1897, a casei de pe actuala stradă care îi poartă numele marchează începutul transformării acesteia dintr-o reședință privată într-un adevărat centru al vieții politice și mondene bucureștene. Reședința devine loc de întâlnire pentru diplomați, oameni politici, jurnaliști și colaboratori apropiați ai lui Take Ionescu, funcție pe care avea să o păstreze, cu unele întreruperi, până la moartea acestuia, în 1922.

Arhitecții primei transformări

Primele schițe ale extinderii casei sunt atribuite arhitectului Thoma Dobrescu. Proiectul care avea să definească însă imaginea principală a imobilului este realizat, în 1897, de arhitectul de origine elvețiană Louis Pierre Blanc, într-un limbaj de inspirație neorenascentistă franceză, cu fațade bogat articulate, mansardă de tip francez și un vocabular decorativ elaborat. Antreprenorul lucrărilor este italianul Iosif (Josef) Piantini, colaborator frecvent al arhitectului Ion Mincu la alte șantiere bucureștene ale epocii.

Etapele de extindere a ansamblului (1897-1930)

Extinderile de la 1899 și 1904

Prima etapă majoră de dezvoltare, din 1897-1899, constă în extinderea corpului principal al clădirii, aliniat la stradă, conform proiectelor semnate de Louis Pierre Blanc. În 1904, același antreprenor, Iosif Piantini, realizează o nouă extindere, adăugând un birou la parter, un salon la etaj și o seră — elemente care sporesc caracterul reprezentativ al reședinței.

Intervenția lui Leonida Negrescu (1913)

În 1913, arhitectul Leonida Negrescu intervine asupra ansamblului, realizând lucrări de împrejmuire, supraînălțări și adăugiri funcționale, printre care spații destinate personalului și un garaj. Intervențiile păstrează, în linii mari, coerența stilistică a corpului principal, completând ansamblul fără a-i altera imaginea generală.

„Micul Palazzo” al Adinei Woroniecka (1928-1930)

Ultima etapă importantă de dezvoltare are loc între 1928 și 1930, când Adina Woroniecka, cea de-a doua soție a lui Take Ionescu, comandă arhitectului Alexandru Zaharia transformarea fostelor dependințe din curte — grajduri și pod pentru fân — într-o reședință distinctă, cunoscută ulterior drept „Micul Palazzo”. Corpul nou este conceput într-un stil de inspirație florentină, cu porticuri și terase ample, un limbaj arhitectural diferit de cel al corpului principal, dar armonizat cu ansamblul existent. Cu privire la anul căsătoriei Adinei Olmazu cu prințul Jan Korybut Woroniecki, sursele păstrate de urmașii familiei nu sunt perfect concordante: într-o variantă, evenimentul este plasat în februarie 1928, iar în alta, în 1929, an în care ar fi demarat și lucrările de transformare a dependințelor. Discrepanța rămâne nedocumentată definitiv.

Arhitectura ansamblului

Corpul principal și corpurile secundare

Ansamblul este compus din mai multe corpuri de clădire, dispuse pe limita de proprietate și organizate în jurul unei curți interioare. Corpul principal, orientat spre stradă, prezintă o fațadă neorenascentistă franceză, cu ritmuri regulate de goluri, coloane angajate, cornișe profilate și o mansardă caracteristică. Corpurile secundare, realizate în etape diferite — 1899, 1904, 1913 —, au un limbaj mai sobru, adaptat funcțiunilor inițiale de birouri, spații pentru personal și garaj.

„Micul Palazzo”, un palat italian în stil occidental

„Micul Palazzo” proiectat de Alexandru Zaharia se distinge net de restul ansamblului prin arhitectura sa florentină, cu arcade, balustrade și terase generoase. Se intra printr-o ușă frumos sculptată, iar pereții vestibulului, deschiși, lăsau să se vadă bine scara interioară, așa cum reiese din fotografiile de epocă ale arhitectului Alexandre Petit. În stânga vestibulului se afla un salon de circa 40-50 mp; pentru a câștiga înălțime, arhitectul a coborât planul pardoselii cu două-trei trepte. În dreapta se afla sufrageria, despărțită de vestibul printr-o ușă din fier forjat, cu o masă fixă din piatră, un surtout de masă din tablă și o consolă tot din piatră, pe care era așezată argintăria familiei. La etajul „Micului Palazzo” se aflau un dormitor cu baie proprie, un al doilea salon și o terasă acoperită cu o copertină, care întregea spațiul locuit; vara, copertina filtra lumina, însorind camerele. O scară îngustă, în colimason, pornea din salonul de la parter și urca spre etajele unu și doi, unde se aflau trei dormitoare cu baie și patru camere mici, destinate personalului. Învelitorile diferă de la un corp la altul, reflectând epocile și intențiile diferiților arhitecți implicați în dezvoltarea ansamblului.

Interioarele și viața casei

Reședința politică a lui Take Ionescu

La parterul corpului principal se aflau biroul lui Take Ionescu și camerele secretarilor săi, în timp ce etajul era rezervat recepțiilor, saloanelor, birourilor private și spațiilor de locuit. Interiorul era decorat cu stucaturi și picturi murale, iar mobilierul, de inspirație franceză și italiană, completa un decor gândit pentru reprezentare publică. Salonul principal adăpostea două piane Steinway, folosite pentru recitaluri muzicale organizate cu ocazia întrunirilor politice și mondene. Contrastul dintre spațiile publice, animate de activitatea politică a proprietarului, și cele private, marcate de rafinament și intimitate, rămâne una dintre trăsăturile distinctive ale reședinței, păstrată în descrierile de epocă și în releveele realizate ulterior.

Mobilierul și colecția de artă din „Micul Palazzo”

Mobilierul „Micului Palazzo” era englezesc și italienesc, adus parțial din casa mare a lui Take Ionescu. Domina stilul italian, cu piese aparținând mai multor epoci și proveniențe: mobile franțuzești, mese vechi italienești și o piesă spaniolă țărănească, așezată în vestibul. Potrivit obiceiului la modă în România interbelică, mobila florentină era asortată cu tablouri italienești, iar toate piesele erau, potrivit mărturiilor păstrate, de bună calitate și în stare perfectă. Pereții scării în colimason erau decorați cu numeroase tablouri, printre care pânza „Pădurea” a lui Ion Andreescu — dăruită ulterior principesei Ileana, cu ocazia căsătoriei acesteia —, lucrări semnate de Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian, o „Coborâre de pe Cruce” de mari dimensiuni, atribuită unui pictor italian, și un tablou de Corot. Ușa de intrare, sculptată, avea să fie mutată ulterior în casa construită pe șoseaua Kiseleff, finalizată în 1940 — un fir de continuitate materială între cele două reședințe succesive ale Adinei Woroniecka.

Evoluția după 1922, moștenirea și încadrarea patrimonială

Vizita Reginei Maria și consacrarea arhitectului Zaharia

Adina Woroniecka a avut-o ca invitată pe Regina Maria la inaugurarea „Micului Palazzo”, în 1932, imobilul devenind, pentru o vreme, un punct de reper al vieții mondene a Bucureștiului interbelic. După finalizarea lucrărilor, arhitectul Alexandru Zaharia câștigă o reputație solidă în rândul comitenților bucureșteni, printre comenzile obținute ulterior numărându-se și casa lui Gheorghe Tătărăscu, de pe strada Polonă.

Reședința principală după moartea lui Take Ionescu

După moartea lui Take Ionescu, în 1922, casa intră într-o nouă etapă a existenței sale. Adina Woroniecka închiriază temporar reședința principală, printre chiriași numărându-se Ambasada Japoniei și, ulterior, Consiliul Legislativ. În urma unor negocieri, proprietatea este vândută statului în schimbul unei rente viagere; în 1946, în urma încetării plăților, ea revine în posesia Adinei Woroniecka. Spre deosebire de alte reședințe ale familiei, imobilul nu este naționalizat după 1949. Ajunge, ulterior, în administrarea Academiei Române, fiind folosit ca sediu al Institutului de Etnografie și Folclor. Modificările realizate în această perioadă afectează compartimentările interioare, fără a altera substanțial structura și imaginea arhitecturală a corpului principal.

Renunțarea la „Micul Palazzo” și situația actuală

Proprietara renunță, la rândul ei, la „Micul Palazzo”, în urma ridicării blocului Leonida pe bulevardul Magheru — un șantier care durează zece ani. Cele două blocuri construite paralel cu bulevardul închid strada și umbresc serios proprietatea, a cărei latură lungă era paralelă cu bulevardul. Familia se mută în noua reședință de pe șoseaua Kiseleff, finalizată în 1940, comandată aceluiași arhitect, Alexandru Zaharia. Corpul „Micului Palazzo” rămâne, potrivit cercetărilor recente, într-o stare avansată de degradare, fiind practic imposibil de studiat sau fotografiat în interior — spre deosebire de corpul principal al ansamblului, aflat în continuare în uz instituțional.

Încadrare tipologică și valoare patrimonială

Casa Tache Ionescu se înscrie în categoria reședințelor aristocratice urbane reprezentative de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ansamblul reflectă aspirațiile elitei politice românești de racordare la modelele culturale și arhitecturale occidentale și constituie un exemplu relevant de evoluție stratificată a unei reședințe urbane de prestigiu, dezvoltată succesiv de mai mulți arhitecți pe parcursul a peste trei decenii. Studiile de specialitate dedicate ansamblului subliniază importanța păstrării compoziției generale, a elementelor decorative, a spațiilor reprezentative și a relației dintre corpurile de clădire, recomandând funcțiuni culturale, educative sau administrative, compatibile cu identitatea istorică a imobilului.

*

Casa Tache Ionescu

Notă: prezentarea de față constituie o sinteză detaliată realizată pe baza studiului istoric și arhitectural elaborat de arhitecta Adina Dinescu, specialist atestat în domeniul patrimoniului, în anul 2021. Cercetarea realizată de Adina Dinescu oferă un tablou complet al evoluției istorice, urbane și arhitecturale a imobilului cunoscut sub numele de Casa Tache (Take) Ionescu, situat pe strada Tache Ionescu nr. 25, sector 1, București. Informațiile prezentate mai jos se bazează pe analiza documentelor de arhivă, a planurilor istorice, a releveelor și a surselor bibliografice identificate și interpretate în cadrul acestui studiu de specialitate.

Localizare și context urban

Casa Tache Ionescu este amplasată pe strada Tache Ionescu nr. 25, în zona centrală a Bucureștiului, într-un țesut urban format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și consolidat la începutul secolului al XX-lea. Zona este caracterizată printr-un parcelar generos, rezultat al marilor lotizări urbane din perioada modernizării capitalei, și printr-un fond construit dominat de reședințe aristocratice și burgheze de mari dimensiuni. Evoluția tramei stradale și a parcelarului este documentată în planurile succesive ale orașului, de la Planul Borroczyn (1846–1852) până la planurile cadastrale din prima jumătate a secolului XX, analizate în detaliu în studiul realizat de Adina Dinescu.

Istoricul parcelei și al proprietății

Parcela pe care se află actuala casă a aparținut inițial lui Ghiță Petrescu, iar în anul 1870 proprietatea a fost scoasă la licitație și adjudecată de Vasile G. Porumbaru. Este posibil ca pe teren să fi existat o construcție anterioară, fapt sugerat de apariția acesteia în planurile cadastrale timpurii, însă datele despre această fază sunt limitate. La aproximativ 25 de ani de la achiziționarea proprietății, familia Porumbaru decide ridicarea unei reședințe reprezentative, corespunzătoare statutului social al proprietarului.

Construcția casei este plasată cronologic în anii 1896–1897, pe baza corelării adreselor de domiciliu ale proprietarului și a documentelor de arhivă. După moartea lui Vasile Porumbaru, moștenitorii scot proprietatea la vânzare, iar în 1897 aceasta este cumpărată de Tache (Take) Ionescu, una dintre cele mai importante personalități politice ale României moderne. Achiziția este realizată pentru suma de 83.000 lei, completată de un împrumut substanțial, ceea ce indică intenția clară de extindere și monumentalizare a reședinței.

Take Ionescu și transformarea reședinței

Take Ionescu, născut în 1858 la Ploiești, avocat, om politic, jurnalist și prim-ministru al României în perioada 1921–1922, transformă casa într-un adevărat centru al vieții politice și mondene bucureștene. Reședința de pe strada Tache Ionescu devine nu doar locuință privată, ci și spațiu de reprezentare publică, loc de întâlnire pentru diplomați, oameni politici, jurnaliști și colaboratori apropiați.

Primele schițe ale extinderii casei sunt atribuite arhitectului Thoma Dobrescu, însă proiectul care definește imaginea principală a imobilului este realizat în 1897 de arhitectul de origine elvețiană Louis Pierre Blanc. Acesta optează pentru un limbaj arhitectural de inspirație neorenascentistă franceză, cu fațade bogat articulate, mansardă de tip francez și un vocabular decorativ elaborat. Antreprenorul lucrărilor este italianul Josef Piantini, colaborator frecvent al arhitectului Ion Mincu.

Etapele de dezvoltare arhitecturală

Casa Tache Ionescu este rezultatul unui proces de construire și transformare desfășurat pe parcursul a peste trei decenii, implicând mai mulți arhitecți și reflectând evoluția gustului și a funcțiunilor. Prima etapă majoră, din 1897–1899, constă în extinderea corpului principal al clădirii, aliniat la stradă, conform proiectelor semnate de Louis Pierre Blanc. În 1904, același antreprenor, Josef Piantini, realizează o nouă extindere, adăugând un birou la parter, un salon la etaj și o seră, elemente care sporesc caracterul reprezentativ al casei.

În 1913, arhitectul Leonida Negrescu intervine asupra ansamblului, realizând lucrări de împrejmuire, supraînălțări și adăugiri funcționale, inclusiv spații destinate personalului și un garaj. Aceste intervenții păstrează, în linii mari, coerența stilistică a corpului principal. Ultima etapă importantă are loc între 1928 și 1930, când Adina Woroniecka, cea de-a doua soție a lui Take Ionescu, comandă arhitectului Alexandru Zaharia transformarea fostelor dependințe din curte într-o reședință distinctă, cunoscută ulterior drept „micul palat”. Acest corp nou este conceput într-un stil de inspirație florentină, cu porticuri, terase ample și un limbaj arhitectural diferit, dar armonizat cu ansamblul existent.

Descrierea arhitecturală a ansamblului

Ansamblul este compus din mai multe corpuri de clădire, dispuse pe limita de proprietate și organizate în jurul unei curți interioare. Corpul principal, orientat spre strada Tache Ionescu, prezintă o fațadă neorenascentistă franceză, cu ritmuri regulate de goluri, coloane angajate, cornișe profilate și o mansardă caracteristică. Corpurile secundare, realizate în etape diferite, au un limbaj mai sobru, adaptat funcțiunilor inițiale, în timp ce „micul palat” proiectat de Alexandru Zaharia se distinge prin arhitectura sa florentină, cu arcade, balustrade și terase generoase. Învelitorile diferă de la un corp la altul, reflectând epocile și intențiile arhitecților implicați.

Arhitectura interioară și viața casei

Descrierile de epocă, coroborate cu releveele și starea actuală a clădirii, permit reconstituirea atmosferei interioare a casei. La parter se aflau biroul lui Take Ionescu și camerele secretarilor, în timp ce etajul era rezervat recepțiilor, saloanelor, birourilor private și spațiilor de locuit. Interiorul era decorat cu stucaturi, picturi murale, mobilier de inspirație franceză și italiană, iar salonul principal adăpostea două piane Steinway, folosite pentru recitaluri muzicale. Descrierile detaliate ale interioarelor, păstrate în interviurile și mărturiile analizate de Adina Dinescu în studiul său, evidențiază contrastul dintre spațiile publice animate de activitatea politică și cele private, marcate de rafinament și intimitate.

Evoluția proprietății după 1922

După moartea lui Take Ionescu, în 1922, casa intră într-o nouă etapă a existenței sale. Adina Woroniecka închiriază temporar reședința principală, inclusiv Ambasadei Japoniei, și ulterior Consiliului Legislativ. În urma unor negocieri complexe, proprietatea este vândută statului în schimbul unei rente viagere, însă, în 1946, în urma încetării plăților, aceasta revine în posesia Adinei Woroniecka. Imobilul nu este naționalizat după 1949 și ajunge, ulterior, în administrarea Academiei Române, fiind utilizat ca sediu al Institutului de Etnografie și Folclor. Modificările realizate în această perioadă afectează compartimentările interioare, dar nu alterează substanțial structura și imaginea arhitecturală a ansamblului.

Încadrare tipologică și valoare patrimonială

Casa Tache Ionescu se înscrie în categoria reședințelor aristocratice urbane reprezentative ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea. Ansamblul reflectă aspirațiile elitei politice românești de racordare la modelele culturale și arhitecturale occidentale și constituie un exemplu relevant de evoluție stratificată a unei reședințe urbane de prestigiu. Analiza valorilor arhitecturale și istorice, realizată de arhitecta Adina Dinescu, subliniază importanța păstrării compoziției generale, a elementelor decorative, a spațiilor reprezentative și a relației dintre corpurile de clădire, recomandând funcțiuni culturale, educative sau administrative compatibile cu identitatea istorică a imobilului.

*

Casele Take Ionescu: Reședințele politicianului Take Ionescu, situate în zona centrală a Bucureștiului (Bulevardul Colțea/Brătianu/Take Ionescu, ulterior Magheru–Bălcescu), sunt menționate ca fiind ridicate înainte de 1916. Iosif Piantini apare în documentele istorice drept constructorul acestor case, aflate printre lucrările de referință ale antreprizei sale. Casa Principesei Woroniecka, ansamblu format din casa istorică a lui Take Ionescu și noile corpuri proiectate de Zaharia.

Arhitecți Louis Blanc, I.H. Radulescu (DavidC - Monumenteromania.ro)

August 2023:

## Specialiști
**Arhitectură:** Louis Blanc; Leonida Negrescu (extindere 1913); Alexandru Zaharia (extindere); Adina Dinescu (studiu istoric 2021)
**Construcții:** Iosif Piantini

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/casa-tache-ionescu