Referințe:
- Ion N. Socolescu (Arhiva de Arhitectură)
- SOCOLESCU, Ion N. (comentariu critic META)
- Ion N. Socolescu. Activitatea de arhitect în Bucurestiul sfarsitului de veac
- Ion N. Socolescu (Wikipedia)
- Despre I. N. Socolescu
- Arhitectul Ion N. Socolescu (1856-1924)
- Ion Socolescu (1856- 1924) - cateva cladiri bucurestene (mențiune ca arhitect al Casei Paraschivescu din rond)
- Ion N. Socolescu – Structurae (profil internaţional)
- Enciclopedia României: „Ion Socolescu” – Biografie
- Romanian Revival architecture – articol ce include Socolescu ca reprezentant al epocii
2009:
Arhitectul Ion N. Socolescu: născut la 17 ianuarie 1856 în Ploieşti – decedat 24 februarie 1924 la Bucureşti; a fost o figură esenţială în evoluţia arhitecturii moderne româneşti şi un veritabil pod între tradiţie, formare europeană şi provocările urbanistice ale României de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Provenind dintr-o familie în care tatăl, Nicolae G. Socolescu, şi fratele mai mare, Toma N. Socolescu, erau şi ei arhitecţi, Ion a crescut într-un mediu în care construcţia şi proiectarea erau parte din formă şi fond. Pentru a primi o pregătire solidă, el s-a îndreptat mai întâi spre învăţământul tehnic de inginerie — absolvirea Şcolii de Drumuri şi Poduri din Bucureşti în 1877, ca şef de promoţie, dovedeşte seriozitatea studiilor sale. Ulterior, dorind să îşi îndeplinească aspiraţia de a deveni arhitect, Ion Socolescu s-a înscris la secţia de arhitectură a Celebrului École des Beaux‑Arts din Paris, între 1879 şi 1883, fiind printre românii primului val care au beneficiat de educaţie franceză în arhitectură.
Revenit în România, în 1884 şi-a stabilit biroul tehnic în Bucureşti şi a demarat o activitate prolifică de arhitect-inginer şi antreprenor, demers ce i-a permis să răspundă nevoilor accelerate ale capitalei în plină transformare. În paralel cu proiectarea şi execuţia clădirilor, s-a implicat şi în activitatea profesională colectivă: a fost fondator şi director al revistei Analele Arhitecturii şi ale Artelor cu care se leagă, membru fondator al Societatea Arhitecţilor Români şi profesor-director la Şcoala de arhitectură (în perioada 1892-1897).
Din punct de vedere stilistic, Socolescu a navigat iniţial în apărarea repertoriului eclectic-academic – inspirat de formarea sa franceză – dar a căutat să integreze în lucrările sale şi elemente care evocau arhitectura tradiţională românească, aşa cum erau arcele trilobate, elementele decorului de stucatură, policromia orientală şi logica volumetrică a casei urbane boiereşti. Astfel, el nu a creat un stil „neo-românesc” pur, ci a experimentat o cale proprie, mixtă, pensată să răspundă cerinţelor moderne ale momentului: funcţiune, amplasare urbană, iluminare, proporţii, dar şi identitate locală.
Lucrările sale variază de la locuinţe particulare în Bucureşti – case pentru elite urbane şi antreprenori – până la instituţii publice: penitenciarul militar de pe Dealul Spirii, extinderea Teatrului Naţional, clădirea centrală a CEC Bank (1896-1900) etc. De asemenea, a proiectat în alte oraşe din ţară: şcoli, primării, săli de justiţie, ceea ce îi conferă o rază de acţiune naţională. În planul său interior, Socolescu a acordat o importanţă deosebită organizării spaţiului, legăturii dintre faţadă şi funcţiune, luminii şi orientării – ceea ce îl diferenţiază de un simplu decorator.
În contextul urbanistic al Bucureştiului din acea vreme — un oraş care se extindea, se moderniza, adopta norme noi de construcţie, hadora modele occidentale – Socolescu a reuşit să îmbine spiritul european cu specificul locului. Acest lucru i-a adus apreciere – cronici ale epocii îl remarcau drept arhitectul care “căută, răscoleşte, face şi reface, revine” până când „frumosul s-a învoit cu practic” (cum observa B. Ştefănescu-Delavrancea).
Ultimii ani ai activităţii lui marchează consolidarea reputaţiei profesorale şi profesionale, iar la moartea sa în 1924, la vârsta de 67 de ani, Socolescu lasă în urmă o serie de opere, un standard profesional şi un exemplu de arhitect care a traversat două secole de transformare arhitecturală românească.
Moştenirea sa persistă: de numele său poartă instituţii de învăţământ, competiţii de arhitectură şi este invocat ca reper de studiu pentru arhitectura românească modernă.
