# Casa Olănescu / Institutul Francez

Adresă: Bd. Dacia nr. 77, Cartierul Dacia - Eminescu, București
An construcție: 1910
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Neogotic
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Situată pe Bulevardul Dacia la numărul 77, în vecinătatea Parcului Ioanid, clădirea Institutului Francez din Bucureşti, Casa Olănescu (arhitect Oscar Maugsch), aşa cum este ea cunoscută de specialişti, rămâne şi astăzi, la aproape 100 de ani de la cumpărarea ei de către statul francez, un reper în peisajul cultural al Bucureştilor.

## Articol
Istoria scurtă a Institutului Francez

Clădirea din Bd. Dacia nr. 77, actualul Institut Francez, se află în cadrul fostului lotisment Ioanid, unul dintre primele ansambluri rezidențiale moderne ale Bucureștiului, conceput la începutul secolului al XX-lea după modele occidentale. Parcela nr. 18, cu o suprafață inițială de aproape 3.000 mp, era a treia de pe „Bulevardul Nou”, ulterior Bd. Dacia, iar imobilul a fost construit pentru Constantin Pană Olănescu, om politic și inginer format la Paris. Proiectul i-a fost încredințat arhitectului Oskar Maugsch, format la Dresda, autor al mai multor clădiri importante din zonă.

Istoria casei este strâns legată de transformările urbane ale Bucureștiului de la începutul secolului al XX-lea și de evoluția fostului lotisment Ioanid. Terenul pe care se află imobilul făcea parte din vasta proprietate a editorului și librarului George Ioanid, unul dintre primii mari promotori culturali ai epocii moderne, care achiziționase în 1856 viile și grădinile din zona Bisericii Icoanei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioanid a intenționat dezvoltarea unei „Cități române”, proiect pentru care îl contactase pe Ion Mincu, însă inițiativa nu s-a concretizat.

După moartea sa, municipalitatea a cumpărat terenul, iar în 1909 a aprobat realizarea unui ansamblu rezidențial modern, inspirat de modele occidentale, cu un regulament urbanistic strict privind retragerile, volumetria și tipologia construcțiilor. În același an a fost trasat primul segment al „Bulevardului Nou”, ulterior Bd. Dacia, parte dintr-un proiect mai amplu de legătură între Gara de Nord și zona Obor. Numerotarea inițială explică apariția vechiului nr. 5, transformat ulterior, prin modificări succesive de denumire și numerotare, în actualul nr. 77.

Parcela nr. 18, pe care se ridică actualul imobil, a fost achiziționată în 1912 de Constantin Pană Olănescu, inginer format la Paris și om politic important. Construcția casei este atribuită arhitectului Oskar Maugsch, de origine germană, activ în București după 1894, cunoscut pentru lucrări precum Palatul Societății Generale de Asigurări. Data exactă a edificării rămâne incertă: unele surse indică 1911, însă documentele de proprietate și planurile cadastrale sugerează o construcție începută după achiziția din 1912 și finalizată probabil în 1913.

Familia Olănescu a locuit aici ca parte a burgheziei bucureștene prospere, dar cu legături strânse cu Franța, unde membrii familiei studiaseră și unde aveau reședință. După moartea lui Constantin Pană Olănescu, proprietatea a revenit fiului său, Constantin C. Olănescu, care, împreună cu soția sa, a decis vânzarea imobilului în 1936.

La 23 ianuarie 1936, casa a fost cumpărată de Universitatea din Paris, reprezentată de Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez de Înalte Studii din România. Actul a fost autentificat în prezența ministrului Franței la București, marcând transformarea reședinței private într-un sediu instituțional cu rol cultural major.

De-a lungul timpului, clădirea a traversat schimbări de regim politic și de denumire a bulevardului – Bd. Dacia devenind temporar Bd. Vintilă Brătianu și revenind ulterior la numele actual – până la stabilirea definitivă a numerotării în 1988. Astfel, imobilul din Dacia 77 reflectă nu doar destinul unei familii și al unei instituții culturale, ci și dinamica urbană și politică a Bucureștiului modern.

Exteriorul clădirii are o compoziție simetrică, cu volum masiv și acoperiș înalt, punctat de lucarne de tip Mansart. Fațada amintește de modelul clasic francez prin rigoarea proporțiilor și prin ferestrele cu montanți, dar limbajul este eclectic, fără a se încadra strict într-un stil anume. Casa este retrasă de la bulevard, în conformitate cu regulamentul lotismentului, iar terenul liber din față și din lateral crea o zonă de reprezentare și de protecție vizuală. Amprenta la sol este impresionantă, aproximativ 658 mp, ceea ce explică impresia de soliditate și statut pe care o transmite încă de la acces.

Intrarea principală se face pe un perron amplu, care conduce într-un atrium monumental, luminat zenital printr-o verrieră generoasă. Acest spațiu central organizează întreaga distribuție interioară. Un mare gol vertical este articulat de o scară din lemn cu dublă rampă, ce urcă spre o galerie perimetrală la etaj. Lemnul este elementul dominant: balustradele, pilaștrii decorați cu capiteluri traforate, ancadramentele ușilor și boiseriile cu panouri dreptunghiulare creează o atmosferă caldă și coerentă. Parchetul din stejar și covoarele orientale completează ambianța, conferind interiorului un caracter cossu, dar lipsit de ostentație.

Stilistic, interiorul este marcat de influențe Art Nouveau, apropiate de Jugendstil și Secession, reflectând formarea germană a arhitectului. Curbele, motivele vegetale și atenția pentru detaliul decorativ se regăsesc inclusiv în piesele de mobilier păstrate, precum pianul Art Nouveau realizat de Johann Wilhelm Hahnbucker, decorat cu marchetărie policromă și figuri de putti.

La parter, în jurul atriumului, se află saloane, spații de primire și încăperi anexe. Subsolul, organizat pe toată amprenta casei, include spații tehnice și de depozitare, iar etajul, accesibil prin galeria deschisă, cuprinde camere, birouri, bibliotecă și saloane. Toate aceste încăperi sunt pavate cu parchet în punct de Ungaria, iar biblioteca este dotată cu rafturi protejate de uși vitrate.

Ansamblul exprimă întâlnirea a două culturi: influența franceză, vizibilă în contextul urban și în destinul proprietarilor, și filonul german al arhitectului. Din 1936, când imobilul a fost achiziționat de Universitatea din Paris, casa a devenit sediul Institutului Francez, păstrându-și funcția de spațiu de reprezentare și dialog cultural.

Elvira Popescu

Sala Elvira Popescu a Institutului Francez din București reprezintă una dintre cele mai importante intervenții culturale realizate în incinta imobilului din Bd. Dacia 77, devenind în timp un reper al vieții artistice bucureștene. Amplasată în fundul curții fostului hotel particular, sala a fost construită la inițiativa conducerii Institutului, într-un context politic dificil, marcat de restricțiile impuse activităților culturale franceze în perioada comunistă.

După închiderea oficială a Bibliotecii Franceze în 1967, diplomația culturală franceză a încercat constant să mențină o prezență activă la București. Negocierile purtate între autoritățile române și cele franceze au condus la redeschiderea Institutului în 1970, moment care a permis relansarea activităților culturale. În 1972 a fost formulată cererea oficială pentru construirea unei săli de cinema în incintă. Ministerul francez al Afacerilor Externe și-a dat acordul pentru cinematograf și, ocazional, pentru concerte, însă a interzis explicit teatrul, decizie paradoxală dacă se ține cont că sala urma să poarte numele celebrei actrițe Elvire Popesco, cunoscută tocmai pentru cariera sa teatrală.

Proiectarea a fost realizată prin intermediul Uniunii Arhitecților din România, primul proiect fiind propus de Cezar Lăzărescu, care imaginase un teatru circular cu pereți mobili. Această variantă nu a fost însă pusă în operă. Un nou proiect a fost aprobat în 1974, iar după intervenții diplomatice la nivel înalt, lucrările au început în 1977 și s-au încheiat în 1979. Sala, dimensionată pentru aproximativ 250 de locuri și echipată cu proiector de 35 mm, a fost inaugurată între 24 septembrie și 7 octombrie 1979. De la început, a funcționat ca spațiu polivalent: cinema, sală de concerte, loc de întâlnire și dezbateri.

În anii regimului comunist, activitatea sălii a fost permanent supravegheată de Securitate, care monitoriza conținutul proiecțiilor și reacțiile publicului. După 1990, sala a devenit unul dintre cele mai apreciate cinematografe de artă din București, fiind comparată cu cele mai prestigioase săli ale rețelei Institutelor Franceze.

După trei decenii de funcționare, clădirea necesita modernizare. Între 2010 și 2012, sala a fost complet reabilitată după proiectul arhitectului Attila Kim. Capacitatea a fost redusă la 183 de locuri pentru creșterea confortului, scena și spațiile tehnice au fost regândite, iar intervenția arhitecturală a pus accent pe calitatea materialelor și pe performanța acustică. Interiorul este definit de ritmul lamelor curbate din lemn, care creează o ambianță caldă și contribuie la optimizarea sunetului. Fațada este placată cu oțel Corten, organizat în panouri striate orizontal, intervenție contemporană care dialoghează discret cu arhitectura istorică a casei din față.

Sala Elvira Popescu este astăzi un spațiu cultural major, integrat organic în ansamblul Institutului Francez, reprezentând un exemplu de continuitate între patrimoniu, intervenție contemporană și diplomație culturală.

Primii ani

Perioada 1936–1948 reprezintă una dintre cele mai intense și dramatice etape din istoria Institutului Francez din București, o succesiune de ani în care speranța inițială a fost treptat erodată de contextul politic, fără a anula însă forța morală a instituției. După achiziționarea imobilului din Bd. Dacia în ianuarie 1936, noul sediu devine rapid un spațiu al eleganței intelectuale și al prestigiului universitar francez. În ciuda întârzierilor administrative și a dificultăților logistice, casa funcționează până în 1940 ca un veritabil centru de iradiere culturală. Se organizează cicluri de conferințe, atât în cadrul Institutului, cât și sub egida Ambasadei Franței sau a Universității Libere fondate de Sabina Cantacuzino.

Biblioteca devine nucleul activității: fondul de carte și de discuri crește constant, iar numărul abonaților sporește, fiind necesară numirea unei bibliotecare-șef în 1939. Cursurile de limbă franceză își fac apariția, iar evenimente precum „Săptămâna cărții franceze” din decembrie 1938, prezidată de Georges Duhamel, confirmă succesul și vizibilitatea instituției.

În paralel însă, climatul politic se deteriorează. Antisemitismul se amplifică atât în România, cât și în Franța, iar în 1939 România devine stat național-legionar, apropiindu-se de Germania nazistă. Institutul se definește ca un „centru de rezistență morală”, dar este supus presiunilor și supravegherii constante. În ianuarie 1941, clădirea este atacată cu focuri de armă, iar la începutul lui februarie are loc o percheziție în căutare de evrei. Profesorii sunt interogați, iar personalul trăiește într-o atmosferă de tensiune continuă.

În pofida pericolelor, activitatea culturală continuă. În 1942, Institutul oferă adăpost unor ofițeri francezi evadați, gest extrem de riscant în contextul regimului de la Vichy și al alianței cu Germania. Biblioteca atinge în 1943 peste 32.000 de documente și aproape 1.800 de abonați. În mai 1943, George Enescu și Dinu Lipatti susțin un concert în atrium, afirmând public sprijinul pentru Franța. Bombardamentele din aprilie 1944 determină închiderea temporară a sediului și refugierea echipei la Pașcani. Revenirea la 23 august 1944 coincide cu arestarea lui Antonescu și cu schimbarea de alianță a României, moment marcat simbolic prin cântarea „Marseillezei” în fața Institutului.

După război, situația devine din nou critică. Instalarea regimului comunist și abdicarea regelui în 1947 modifică radical cadrul politic. În această perioadă activează la Institut Roland Barthes, între decembrie 1947 și septembrie 1949, inițial ca bibliotecar. El reorganizează biblioteca pentru a o adapta cenzurii și inițiază cursuri de muzică cu audiții de discuri, atrăgând un public numeros. Însă presiunile cresc, acordul cultural franco-român este anulat la 10 noiembrie 1948, iar la 28 noiembrie 1948 Institutul este oficial închis de autoritățile comuniste.

Astfel, primii doisprezece ani ai Institutului Francez au fost marcați de o efervescență intelectuală remarcabilă, urmată de persecuții, supraveghere și, în cele din urmă, suprimare administrativă. Cu toate acestea, instituția a rămas un simbol al rezistenței culturale și al legăturii franco-române într-o perioadă de profundă instabilitate istorică.

L'Institut et les communistes roumains

Perioada 1949–1989 a reprezentat pentru Institutul Francez din București o epocă de supraviețuire sub presiune, alternând între închidere, activitate limitată și o redeschidere controlată, permanent supravegheată de autoritățile comuniste.

După închiderea oficială din noiembrie 1948, anii 1949–1969 sunt marcați de o existență aproape clandestină. Roland Barthes, numit atașat cultural, încearcă să protejeze patrimoniul bibliotecii, ascunzând sau redistribuind volume pentru a evita confiscarea celor aproximativ 45.000 de cărți. Presiunile cresc rapid: restricții de circulație, interdicții de muncă pentru foști angajați, arestări în rândul cititorilor și colaboratorilor. În 1950 au loc razii în jurul clădirii, iar mai mulți cititori sunt arestați și condamnați la muncă forțată. Relațiile cu Franța devin suspecte, iar simpla frecventare a Institutului poate atrage închisoarea, așa cum se întâmplă în cazul Micaelei Ghițescu, condamnată pentru „înaltă trădare în favoarea Franței”.

În anii ’60, odată cu distanțarea regimului român față de Moscova, relațiile culturale cu Franța cunosc o ușoară ameliorare. Vizita generalului de Gaulle în 1968 creează cadrul pentru redeschiderea oficială, în ianuarie 1970, sub denumirea de „Biblioteca Franceză”. Institutul devine singura instituție culturală franceză din România până în 1990. În primii ani de după redeschidere, biblioteca are peste 4.000 de membri, ajungând la peste 6.300 în 1976. Se organizează până la zece manifestări pe lună, iar bursele pentru studii în Franța continuă să fie acordate.

Totuși, libertatea este iluzorie. Fiecare achiziție de carte, film sau disc trebuie aprobată de Ministerul Culturii, iar conferințele și spectacolele sunt atent monitorizate. Publicațiile sunt autocenzurate, unele reviste sunt mutilate înainte de distribuire, iar volumele sensibile sunt ascunse în „fondul secret”. Securitatea infiltrează informatori în rândul personalului și al cititorilor; chiar și echipamentele, precum o fotocopiatoare, sunt utilizate pentru supraveghere. Frica devine parte din cotidian: teama de arestare, de denunț, de pierdere a locului de muncă sau a locuinței.

În pofida acestor constrângeri, Institutul rămâne un spațiu vital pentru cultura francofonă. Reviste precum Pif Gadget devin neașteptat de populare și contribuie la învățarea limbii franceze. Evenimentele culturale continuă, inclusiv în Sala Elvira Popescu, deși autoritățile recurg la tactici absurde pentru a limita accesul publicului. Directorii și diplomații încearcă să protejeze angajații români, inclusiv prin gesturi discrete de sprijin material, într-un context de penurie severă.

În 1986, regimul încearcă să anuleze contractele angajaților români din instituțiile străine, măsură retrasă ulterior sub presiunea diplomatică. Atmosfera rămâne însă tensionată până la Revoluția din decembrie 1989, care pune capăt regimului comunist.

Astfel, între 1949 și 1989, Institutul Francez a funcționat ca un spațiu de rezistență culturală, permanent supravegheat, adesea restrâns, dar niciodată complet redus la tăcere. În ciuda controlului, fricii și cenzurii, el a menținut o legătură esențială între cultura română și cea franceză, devenind un simbol al continuității intelectuale într-un regim al constrângerii.

Depuis 1990: les printemps de la liberte

După 1990, Institutul Francez din București intră într-o etapă de expansiune și redefinire, devenind una dintre cele mai dinamice platforme culturale ale perioadei postcomuniste. Redeschis imediat după Revoluție, sub denumirea actuală de Institut français de Bucarest, el este primul institut cultural străin care își reia activitatea, asumându-și explicit rolul de partener al vieții culturale românești.

Anii ’90 sunt caracterizați de o efervescență remarcabilă. Clădirea din Bd. Dacia 77 devine un loc de întâlnire al Europei Centrale și de Est, un spațiu unde se aud numeroase limbi, dar în care franceza rămâne limba de legătură. Sala Elvira Popescu programează două filme pe săptămână, cu un public constant numeros, iar conferințele, concertele și dezbaterile se succed într-un ritm intens. În paralel, RFI și Ambasada Franței lansează emisiunea franco-română Orient-Express, consolidând prezența audiovizuală franceză în România.

Biblioteca cunoaște o creștere spectaculoasă a numărului de membri, iar în 1995 librăria Humanitas se instalează în incintă. Se dezvoltă parteneriate, inclusiv cu Fnac, care sprijină achizițiile de carte. Sub direcția lui Norbert Dodille, Institutul lansează revista L’Invitation (1994–1996), publicație bilingvă care documentează viața culturală a instituției și o deschide către un public mai larg. În aceeași perioadă, Ecumest, filiala românească a unui master european de management cultural, funcționează în cadrul Institutului, contribuind la formarea unei noi generații de profesioniști culturali.

În anii 2000, activitățile se diversifică. Bugetele permit un program amplu de burse pentru studii în Franța, iar mediateca își consolidează rolul de centru activ, cu evenimente și programe educative. Institutul organizează evenimente de mare amploare, precum Fête de la Musique din 2002 sau iluminarea Palatului Parlamentului în culorile Franței, la 9 mai 2004. În 2006 sunt sărbătoriți 70 de ani de existență, în contextul anului francofoniei și al summitului Organizației Internaționale a Francofoniei de la București.

Numirea Irinei Boulin-Ghica în 2004 marchează o premieră: pentru prima dată, o persoană de origine română conduce Institutul. Accentul cade pe promovarea limbii franceze, într-un context dominat de ascensiunea limbii engleze. Cererea pentru cursuri crește semnificativ, pe fondul dorinței de mobilitate și emigrare, iar Institutul își adaptează oferta.

În paralel, structura instituțională se modernizează: apar noi domenii de cooperare (lingvistic, universitar, științific, medical), iar comunicarea se mută progresiv în mediul digital și pe rețelele sociale. Institutul devine un actor integrat al globalizării culturale, dar păstrează și o dimensiune locală profundă, implicându-se în proiecte educative și în susținerea ONG-urilor dedicate copiilor.

Astfel, după 1990, Institutul Francez nu mai este doar un spațiu de rezistență, ci un laborator cultural deschis, un nod european al cooperării și al dialogului, adaptat accelerării contemporane, dar ancorat în continuitatea unei istorii de peste șapte decenii. (sinteză din lucrarea lui Richard Edwards, menționată în lista de referințe)

*

Situată pe Bulevardul Dacia la numărul 77, în vecinătatea Parcului Ioanid, clădirea Institutului Francez din Bucureşti, Casa Olănescu, aşa cum este ea cunoscută de specialişti, rămâne şi astăzi, la aproape 100 de ani de la cumpărarea ei de către statul francez, un reper în peisajul cultural al Bucureştilor. Impunătoare şi solidă, clădirea, realizată într-o arhitectură eclectică ce poartă amprenta tendinţelor timpului în care a fost ridicată, respiră măreţie şi siguranţă.

Străbatem curtea, pavată cu piatră roşie şi intrăm într-un hol mic; urcăm scările şi păşim apoi în atrium pe o uşă monumentală. Spaţiul amplu, cald, cu mult lemn, bine conservat, reflectă un amestec de elemente neoromâneşti, Art Nouveau, Jugendstil şi Seccesion. "După cum vedeţi, este o casă boierească construită, se pare, în jur de 1913, cu semne arhitecturale Art Nouveau şi Jugendstil evidente, arhitectul fiind un neamţ Oskar Maugsch. Splendorile astea de uşi au tot vocabularul Jugendstil, se vede şi la arcade, iar desenul verierei este foarte clasic şi el", spune Irina Petrescu, directorul delegat al Institutului Francez din Bucureşti (fost - n.r. 2024). (Daniel Popescu)

Referințe:

- [Richard Edwards, Bucarest 77, boulevard Dacia, une histoire franco-roumaine, Editions Non Lieu Paris, 2016] (volum tipărit, în limba franceză)
- Casa Olănescu - sediul Institutului Francez, un reper în peisajul cultural al Bucureştilor
- O istorie a Institutului Francez din România
- Bucureşti, Bulevardul Dacia 77
- Oscar Maugsch (Arhiva de arhitectură)
- MAUGSCH, Oscar (META)
- Arhitect Oscar Maugsch (META En)

Mai 2021:

## Specialiști
**Arhitectură:** Oscar Maugsch

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/casa-olanescu-institutul-francez