# Casa Marie Angèle Polizu-Micşuneşti / Casa Principesei Elisabeta

Adresă: Calea Victoriei nr. 163, București
An construcție: 1925
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 1-2 niveluri
Stil arhitectural: Eclectic regional
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Casa Marie Angèle Polizu-Micşuneşti / Casa Principesei Elisabeta este realizată în stil eclectic interbelic, cu influenţe de tip „stil toscan” şi elemente neoclasice/neo-reneissance, adaptate contextului bucureştean al vremii. Conform surselor, arhitectul G. M. Cantacuzino a adoptat un limbaj rafinat, volumetrie echilibrată, cu ornamentaţii elegante, fiind considerată „bijuterie arhitecturală” pe axa Calea Victoriei.

## Articol
Casa Marie Angèle Polizu-Micșunești / Casa Principesei Elisabeta

Casa Principesei Elisabeta, cunoscută și ca Casa Marie Angèle Polizu-Micșunești, se afla pe Calea Victoriei nr. 163, București. Construită în 1925 pentru Marie Angèle Polizu-Micșunești, a fost cumpărată în 1927 de Principesa Elisabeta a României și transformată în 1928 de arhitectul George Matei Cantacuzino. A găzduit ulterior Clubul Marii Industrii și Uniunea Ziariștilor, apoi restaurantul „Mărul de Aur”, distrus de incendiile din decembrie 2024 și din 2025.

Construirea casei și primii proprietari

Parcela de la Calea Victoriei nr. 163

Clădirea cunoscută în istoria Bucureștiului drept Casa Principesei Elisabeta se afla pe Calea Victoriei nr. 163, pe tronsonul dintre actuala Piața Victoriei și strada Sevastopol, într-o zonă care, la mijlocul anilor 1920, purta încă numele istoric de Podul Mogoșoaiei. Terenul pe care s-a ridicat clădirea avea o suprafață de 2.370,350 metri pătrați și era mărginit, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1927, la răsărit de Calea Victoriei, la miazăzi de proprietatea contesei Elena Starzenska (născută Bibescu) și a soțului acesteia, Jaques, la apus de proprietatea Comunității Israelite din București, iar la miazănoapte de proprietatea Eforiei Spitalelor Civile. În spatele parcelei se întindea, pe atunci, cel mai vechi cimitir evreiesc din București.

Proprietara inițială a terenului și ctitora primei construcții a fost Marie Angèle Polizu-Micșunești, născută în noiembrie 1894 la București, membră a vechii familii boierești Polizu-Micșunești. Ea a fost căsătorită cu Raphael Massart, motiv pentru care în unele surse ale epocii apare menționată drept „Marie-Angèle Massart, născută Polizu”; ulterior s-a recăsătorit cu Zannis „Jean” (Nicolas) Chrissoveloni. A murit la 25 aprilie 1983, la Atena. Pe terenul de la Calea Victoriei nr. 163, Marie Angèle Polizu-Micșunești a ridicat, în anul 1925, două case, în baza autorizațiilor eliberate de Primăria Orașului București cu nr. 294 V. din 6 noiembrie 1924 și nr. 151 din 17 iunie 1925.

Sursele privind paternitatea proiectului arhitectural al casei din 1925 nu coincid. Documentele de arhivă ale familiei regale (fond Casa Regală, Personale, Principesa Elisabeta), citate de istoricul Narcis Dorin Ion, arată explicit că cele două case au fost construite de Marie Angèle Polizu-Micșunești pe baza propriilor autorizații de construcție, arhitectul George Matei Cantacuzino intervenind abia ulterior, cu proiectul de transformare din 1928, realizat deja pentru noua proprietară, Principesa Elisabeta. Gheorghe Crutzescu, în Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, atribuie însă construcția inițială a casei tot arhitectului G. M. Cantacuzino, realizată „după războiul celălalt” pentru „doamna Marie-Angele Massart, născută Polizu”. Discrepanța rămâne nedocumentată suplimentar; varianta arhivistică, sprijinită pe actul notarial original, este cea mai bine susținută documentar.

Marie Angèle Polizu‑Micşuneşti

Marie Angèle Polizu-Micşuneşti s-a născut în noiembrie 1894 în Bucureşti, România. Face parte din familia Polizu-Micşuneşti, o veche familie boierească românească. A fost căsătorită cu raphael Massart (sau Massart), şi ulterior s-a recăsătorit cu Zannis „Jean” (Nicolas) Chrissoveloni, după divorţul de Massart. A decedat pe 25 aprilie 1983 în Atena, Grecia. Marie Angèle a achiziţionat în anii 1924-1925 un imobil pe Calea Victoriei nr. 163 din Bucureşti. Construcţia a fost realizată pentru ea în anul 1925. Ulterior, prin actul din 17 decembrie 1927, ea a vândut imobilul către Principesa Elisabeta a României. Aceasta indică că Marie Angèle a fost beneficiara iniţială şi proprietara imobilului care ulterior a devenit cunoscut drept Casa Principesei Elisabeta.

Ca membră a unei familii boiereşti cu poziţie socială, Marie Angèle Polizu-Micşuneşti a jucat un rol modest, dar reprezentativ, în societatea bucureşteană interbelică, având resurse şi statut care i-au permis achiziţii imobiliare importante. Prin achiziţia imobilului de pe Calea Victoriei nr. 163 şi comisionarea construcţiei acestuia, Marie Angèle Polizu-Micşuneşti este direct legată de istoria clădirii care ulterior a fost vândută Princesei Elisabeta. Astfel, ea apare ca un actor-cheie în lanţul proprietăţii imobilului, reprezentând etapa „proprietar-investitor privat” din viaţa clădirii înainte de integrarea sa în patrimoniul familiei regale.

Vânzarea către Principesa Elisabeta a României

La 17 decembrie 1927, Marie Angèle Polizu-Micșunești a vândut întreg imobilul — teren și cele două case — Principesei Elisabeta a României, prin intermediul mandatarului acesteia, Alexandru Sc. Stan. Actul preciza că bunul se vinde „liber de orice sarcini, privilegii sau servituți”, cu toate impozitele achitate până la 31 decembrie al aceluiași an, iar vânzătoarea se obliga „a răspunde de evicțiune”. Potrivit contractului, cumpărătoarea intra „în liberă și neturburată posesiune de drept” a imobilului din chiar ziua semnării actului, posesiunea de fapt urmând să intre în vigoare la 28 decembrie 1927.

Prețul stabilit pentru întregul imobil a fost de 12.000.000 lei, din care 7.000.000 lei fuseseră achitați anterior semnării actului, la 9 și 12 decembrie 1927, iar diferența de 5.000.000 lei urma să fie plătită la 28 decembrie, contra chitanță. La această sumă s-au adăugat taxele și timbrele, în valoare de 721.107 lei, dobânzile plătite, de 32.717 lei, și prețul mobilierului, de 445.800 lei, conform inventarului întocmit la preluare. Achitarea sumei restante a pus însă probleme financiare Casei Regale: la 18 decembrie 1927, regina Maria consemna în jurnalul său discuția purtată cu generalul Ernest Ballif „despre dificultatea de a găsi imediat milioanele de care este nevoie pentru achitarea casei Lisabetei”.

Principesa Elisabeta a României

Principesa Elisabeta a României, născută în 1894 la Sinaia, a fost primul copil al cuplului regal Ferdinand și Maria și sora regelui Carol al II-lea. A crescut în mediul cosmopolit al Curții Regale de la Peleș, într-o familie care a combinat tradiția europeană cu influențele culturale occidentale. Educația ei a fost una rafinată, orientată spre limbi străine, arte și protocoalele vieții de curte, ceea ce i-a oferit un profil aristocratic foarte conturat încă din adolescență. Personalitatea ei a fost adesea descrisă ca fiind una puternică, independentă și uneori dificilă. Relațiile cu membrii familiei au fost marcate de rivalități, în special cu fratele ei mai mic, Carol, și cu regina Maria, deși, în anumite momente, Elisabeta a jucat roluri de echilibru în conflictul dinastic generat de comportamentul și deciziile lui Carol.

În 1921 s-a căsătorit cu George al Greciei, viitorul rege George al II-lea, alianță care a consolidat legăturile Casei Regale române cu Balcanii. Căsnicia a fost însă una scurtă și dificilă, marcată de instabilitatea politică a Greciei interbelice. După abdicarea forțată a regelui George și exilurile succesive, Elisabeta s-a întors în România, stabilindu-se inițial în București și participând sporadic la viața publică a Curții Regale. În acei ani, a achiziționat mai multe proprietăți urbane, inclusiv casa de pe Calea Victoriei 163, folosită ca reședință personală în perioada interbelică.

În anii ’30, influența ei politică a crescut semnificativ odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Principesa Elisabeta a fost considerată unul dintre cercurile de sprijin ale regelui, fiind apropiată de camarila regală și de unele personalități ale regimului. Poziția ei în societate a fost însă ambiguă: pe de o parte membră a Familiei Regale, pe de altă parte percepută ca distanțată față de popor și uneori excesiv implicată în intrigi de curte. După abdicarea lui Carol al II-lea și schimbările politice din 1940, rolul Elisabetei a scăzut considerabil. Odată cu instaurarea regimului comunist, principesa a devenit o prezență incomodă pentru noua putere. În 1947, odată cu abolirea monarhiei, a fost expulzată din țară împreună cu alți membri ai Familiei Regale. S-a stabilit la Cannes, în Franța, unde a dus o viață izolată, într-un exil discret, până la moartea ei în 1956.

Principesa Elisabeta rămâne o figură controversată în istoria Familiei Regale a României. A fost percepută ca o femeie inteligentă și cultivată, dar și rigidă, cu o personalitate autoritară. Rolul ei politic a fost uneori criticat, iar viața personală, marcată de căsnicie nefericită și de exil, a contribuit la imaginea unei prințese care a aparținut unei epoci de tranziție pentru monarhia românească. În patrimoniul imobiliar al Bucureștiului, Casa Principesei Elisabeta rămâne una dintre puținele mărturii arhitecturale directe ale legăturii ei cu orașul.

Reședința Principesei Elisabeta

Transformarea din 1928, în stil toscan

În cele din urmă, în anul 1928 s-au găsit fondurile necesare pentru transformarea, modernizarea și remobilarea reședinței, într-un stil inspirat de arhitectura toscană, după proiectul arhitectului George Matei Cantacuzino (1899–1960), una dintre figurile de referință ale arhitecturii românești interbelice, autor atât al unor edificii publice, cât și al unor reședințe particulare de prestigiu de pe Calea Victoriei și din alte zone centrale ale Bucureștiului. Renovările și îmbunătățirile aduse casei în anii 1928–1930 s-au ridicat la suma totală de 4.123.844 lei, defalcată astfel: onorariul arhitectului G. M. Cantacuzino – 180.110 lei; inginerul Raoul Sommer, antreprenorul general al lucrării – 3.034.949 lei; firma Sulzer Frères, pentru instalația de încălzire centrală – 38.698 lei; inginerul Constantin Filipescu – 695.203 lei; Anton Samotraki – 85.735 lei; Louis Libros – 41.709 lei; Constantin Macri – 47.440 lei.

Inaugurarea casei a avut loc marți, 6 martie 1928, la ora 5 după-amiaza, în prezența reginei Maria și a principesei Ileana. Regina Maria a consemnat momentul în jurnalul său: „Lectură cu Ileana și la 5 inaugurarea casei cu Lisabeta și Georgie – noua lor locuință. Ei încă nu locuiesc acolo, dar începe să prindă formă. Este splendid situată și va fi, cu certitudine, o casă adorabilă”. Deși mutarea efectivă întârzia, principesa Elisabeta organiza deja mici recitaluri muzicale în salonul principal — de exemplu la 15 martie 1928, când pianistul Slivinski a cântat „în semiobscuritatea plăcută a salonului”. Motive practice au amânat mutarea: la 17 martie, regina nota surprinsă că Lisabeta se gândea să se mute doar dacă îi împrumuta lenjerie de pat și fețe de masă, până când va avea dulapuri.

Ultimii ani ai reședinței princiare (1937)

În paralel cu lucrările la palatul din Șoseaua Kiseleff, unde principesa Elisabeta își construia o nouă reședință, aceasta a realizat, în vara anului 1937, ample lucrări de transformare și la casa din Calea Victoriei, cu aceeași antrepriză a lui Marcu Kammerling. La 14 iunie 1937, firma a înaintat o ante-măsurătoare-deviz pentru construcția unui salon la etajul I al „Palatului A.S.R. Principesa Elisabeta a României, București, Calea Victoriei 163”. Lucrările au cuprins săpături de fundație, dărâmarea unor ziduri vechi pentru străpungeri de uși și ferestre, turnarea betonului armat, realizarea unei noi șarpante și a învelitorii acoperișului, precum și numeroase lucrări de finisaj: tencuieli cu calcio-vechio și glet american, pardoseli de piatră, gresie și parchet de nuc și paltin, placări cu faianță în spațiile sanitare, un cămin din piatră de Rusciuc și un ansamblu de opt arcuri de piatră pe nouă coloane, după modelul peristilului existent al salonului de piatră.

Costul lucrărilor din 1937 s-a ridicat la 1.279.488 lei, din care 1.079.488 lei au fost suportați de Asociația Marii Finanțe, principesa Elisabeta achitând direct doar 200.000 lei. În toamna anului 1938, datoria față de firma Kammerling rămânea însă neachitată: la 23 septembrie, Johann Bruno Kammerling, fiul antreprenorului decedat, solicita Casei Principesei Elisabeta plata sumei restante de 1.216.725 lei, dintr-un total al lucrărilor de 6.652.745 lei. În aceeași zi de 14 iunie 1937, principesa a mai cumpărat, prin mandatarul său Alexandru Scanavy, de la contesa Elena Starzenska (domiciliată pe Calea Victoriei nr. 165), o suprafață de 96,38 mp învecinată proprietății sale, pentru suma de 674.520 lei.

După mutarea în noul palat din Șoseaua Kiseleff, principesa Elisabeta a continuat totuși să amenajeze casa din Calea Victoriei: o adeverință din 23 februarie 1939 atestă că antreprenorul Ștefan Gociman executase lucrări de transformare interioară la „palatul... din Calea Victoriei 163” în valoare de 340.000 lei, iar un certificat ulterior, din 18 martie, confirmă că acesta lucrase la ambele reședințe ale principesei, „dând deplină satisfacție”. Casa de pe Calea Victoriei a rămas astfel, până la înstrăinarea ei, o proprietate activă a familiei regale, chiar după ce funcția de reședință principală trecuse la palatul din Șoseaua Kiseleff.

De la Clubul Marii Industrii la Uniunea Ziariștilor

Clubul Marii Industrii și vecinătatea cu vechiul cimitir evreiesc

După ce principesa Elisabeta s-a mutat definitiv la palatul din Șoseaua Kiseleff, casa de pe Calea Victoriei nr. 163 a fost înstrăinată către Clubul Marii Industrii, cunoscut și sub numele de Clubul Miliardarilor, care și-a avut sediul aici până în 1948. Diplomatul și memorialistul Gheorghe Crutzescu, în Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi (1943), descria ambianța balurilor date de club: perechile care căutau umbră și liniște se îndreptau, seara, dinspre grădina clubului către vechiul cimitir evreiesc aflat în spatele proprietății. Acel cimitir, cel mai vechi cimitir evreiesc din București, se întindea pe o suprafață însemnată în spatele grădinii, înspre actuala stradă Sevastopol. În 1940, la ordinul generalului Ion Antonescu, cimitirul a fost desființat, sub motivul unor măsuri de igienă publică și al interdicției de a exista un cimitir în centrul capitalei; osemintele au fost strămutate în Cimitirul Evreiesc existent astăzi pe bulevardul Ion Mihalache, în sectorul 1.

Naționalizarea și sediul Uniunii Ziariștilor

Instaurarea regimului comunist a adus, în 1948, obligarea reprezentanților Casei Regale de a părăsi țara, iar bunurile fostei familii regale, inclusiv proprietățile înstrăinate anterior către instituții private precum Clubul Marii Industrii, au intrat treptat sub controlul statului. Din 1950, clădirea de pe Calea Victoriei nr. 163 a fost atribuită de stat Uniunii Ziariștilor din România, care a folosit-o, asemenea Uniunii Scriitorilor la Casa din Piața Lahovary, drept spațiu de întrunire și de servire a mesei, timp de mai multe decenii. În 1990, după căderea regimului comunist, ziariștii au încercat să își recâștige dreptul asupra clădirii atribuite lor în 1950, însă demersul nu a reușit, iar restaurantul care funcționa în incintă a intrat într-un circuit comercial privat. Până astăzi nu există o informație publică limpede privind identitatea proprietarilor imobilului și ai terenului.

Demolarea parțială din 1977

Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat sever clădirea de la stradă, cea prin care, printr-o arcadă, se pătrundea în curtea interioară aflată în fața construcției principale; aceasta a fost demolată în urma seismului, rămânând în picioare doar coloanele de la intrarea principală. În anii care au urmat cutremurului, zona Piața Victoriei – Șoseaua Titulescu a fost supusă unor ample demolări și sistematizări, în cadrul cărora s-au ridicat blocuri noi și pasajul rutier Victoria. În timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, clădirea rămasă din vechea reședință a principesei Elisabeta a fost practic inclusă într-un ansamblu de blocuri de locuințe, accesul către ea făcându-se printr-un gang pornit din Calea Victoriei. Astfel, fosta reședință princiară, cândva vizibilă de la stradă, și-a pierdut deschiderea directă spre Calea Victoriei, rămânând ascunsă vederii trecătorilor timp de mai multe decenii.

„Mărul de Aur” și declinul recent

Un secol de restaurant emblematic

Clădirea de la Calea Victoriei nr. 163 a funcționat, începând din perioada comunistă, sub numele restaurantului „Mărul de Aur”, denumire pe care a păstrat-o, cu întreruperi și sub alte firme, timp de câteva decenii. În jurul anilor 2004–2005, în interiorul restaurantului funcționa și un mic cazinou; într-o noapte, un conflict între grupuri de interlopi, legat de datorii de la jocuri de noroc, a degenerat într-un schimb de focuri de armă, la care a intervenit poliția, iar la scurt timp restaurantul s-a închis.

Localul a fost redeschis după câțiva ani, funcționând pe rând ca local cu specific libanez, sub numele „Istria”. În 2010–2011, spațiul a fost preluat de restaurantul „Șarpele Roz”, conceput ca o replică a celebrei cârciumi bucureștene „Șarpele Roșu” din anii 1990, cu lăutari precum George Pătrașcu, Aurel Pădureanu și Nelu Ploieșteanu și cu prezențe constante ale unor artiste precum Cornelia Catanga, Maria Buză și Rona Hartner. Clădirea găzduia, în acea perioadă, două saloane distincte, sub două branduri: „Mărul de Aur”, rezervat nunților și evenimentelor cu ștaif, și „Șarpele Roz”, restaurantul de zi cu zi, cu program de seară și muzică lăutărească.

În 2018, după închiderea restaurantului „Șarpele Roz”, localul a fost renovat și redeschis sub numele originar, „Mărul de Aur”, ca parte a grupului Max Grup Company, unul dintre operatorii importanți din domeniul Horeca la nivelul Bucureștiului la acea vreme, cu peste 30 de locații în oraș. Afacerea nu a rezistat însă mult timp, iar în contextul pandemiei restaurantul și-a încetat activitatea, clădirea și grădina fiind lăsate treptat în paragină.

Abandonul și incendiile din 2024–2025

După închiderea definitivă, în jurul anului 2020, clădirea a fost devastată sistematic: au fost sustrase instalațiile sanitare, robinetele și aparatele de aer condiționat, iar pereții și cablurile electrice au fost sparte și smulse. Spațiul a fost ocupat, în anii următori, de persoane fără adăpost, care locuiau inclusiv la etajul clădirii. În seara zilei de sâmbătă, 7 decembrie 2024, a izbucnit un incendiu devastator, care a distrus în mare măsură structura și finisajele clădirii; din vechiul edificiu au mai rămas în picioare doar coloanele de la intrarea principală. Ancheta Direcției Generale de Poliție a Municipiului București privind cauzele incendiului nu a fost finalizată public în termenul inițial, răspunsul oficial din 20 decembrie 2024 anunțând prelungirea termenului de comunicare. Localul, aflat deja într-o stare avansată de degradare, a mai fost afectat de un al doilea incendiu, în vara anului 2025, care a distrus și anexele din grădina reamenajată cu puțini ani înainte. La data redactării acestui text, situația juridică și patrimonială a imobilului de la Calea Victoriei nr. 163 rămâne neclarificată public, iar destinația ulterioară a terenului nu a fost anunțată oficial.

Personaje

- Principesa Elisabeta a României – n. 1894 – d. 1956, Cannes; al doilea copil al regelui Ferdinand I și al reginei Maria a României. Căsătorită în 1921 cu principele George al Greciei, viitorul rege George al II-lea, devine regină a Greciei între 1922 și 1924; căsnicia se destramă în 1935. A cumpărat, în decembrie 1927, casa de pe Calea Victoriei nr. 163, pe care a folosit-o ca reședință până în 1937, când s-a mutat la palatul din Șoseaua Kiseleff. În urma abolirii monarhiei, la sfârșitul anului 1947, a fost nevoită, ca și ceilalți membri ai fostei Familii Regale, să părăsească România, stabilindu-se la Cannes, unde a murit în 1956.
- Marie Angèle Polizu-Micșunești – n. noiembrie 1894, București – d. 25 aprilie 1983, Atena; membră a vechii familii boierești Polizu-Micșunești, cunoscută în unele surse și sub numele dobândit prin căsătorie, „Marie-Angèle Massart”; ulterior recăsătorită cu Zannis „Jean” (Nicolas) Chrissoveloni. Proprietara terenului de la Calea Victoriei nr. 163, pe care a ridicat, în 1925, cele două case vândute doi ani mai târziu Principesei Elisabeta a României.
- George Matei Cantacuzino – 1899–1960; arhitect român, autor al proiectului de transformare din 1928 a casei de pe Calea Victoriei nr. 163, în stil toscan, pentru Principesa Elisabeta, precum și al lucrărilor de extindere din 1937. Una dintre figurile de referință ale arhitecturii românești interbelice.

Casa Marie Angèle Polizu-Micşuneşti / Casa Principesei Elisabeta (sinteză)

Clădirea denumită „Casa Principesei Elisabeta”, situată pe Calea Victoriei 163, Bucureşti, este o reşedinţă interbelică de profil rezidenţial care a suferit modificări, reconversii şi degradări semnificative. De-a lungul timpului a găzduit restaurantul „Mărul de Aur”, care i-a conferit vizibilitate publică largă. Parcela de la Calea Victoriei nr. 163 a fost ocupată de o construcţie realizată în anul 1925 pentru proprietara Marie Angèle Polizu-Micşuneşti (uneori scris „Massart”). În anul 1927 imobilul a fost achiziţionat de Principesa Elisabeta a României – sora regelui Carol al II-lea, fostă regină a Greciei, care l-a folosit ca locaţie rezidenţială.
Arhitectul responsabil cu proiectarea este George Matei Cantacuzino, care a realizat extinderea/modificarea clădirii (în sensul completării volumetriei şi ornamentaţiei) în jurul anului 1927. Ulterior, clădirea a găzduit sediul Clubului Marii Industrii, apoi în perioada comunistă şi post-comunistă a funcţionat drept sediu al unor organizaţii (ex. Uniunea Ziariştilor din România) şi din anii ’80-’90 a devenit sediu al restaurantului „Mărul de Aur”. În decembrie 2024 clădirea a suferit un incendiu devastator care a deteriorat grav structura şi finisajele.

Clădirea este realizată în stil eclectic interbelic, cu influenţe de tip „stil toscan” şi elemente neoclasice/neo-reneissance, adaptate contextului bucureştean al vremii. Conform surselor, arhitectul G. M. Cantacuzino a adoptat un limbaj rafinat, volumetrie echilibrată, cu ornamentaţii elegante, fiind considerată „bijuterie arhitecturală” pe axa Calea Victoriei. Faţadele păstrează (în ce a mai rămas) elemente decorative specifice perioadei interbelice, ferestre generoase, portal amplu la intrare, curte interioară şi o retragere discretă faţă de linia frontului de stradă, ceea ce conferă clădirii o intimitate relativă, deşi poziţionarea este centrală.

Iniţial construită ca reşedinţă privată, imobilul a fost folosit de Principesa Elisabeta pentru locuire. Ulterior s-a transformat într-o clădire cu funcţiuni varia­te: sediu organizaţional, restaurant, spaţiu public / eveniment. Restaurantul „Mărul de Aur” a devenit un element de identitate pentru clădire în ultimele decenii. În prezent, starea clădirii este degradată – incendiul din 2024 a compromis major structura şi finisajele interioare. Utilizarea iniţială: locuinţă privată. Utilizare ulterioară: clubhouse industrii, sediu de organizaţii, restaurant. Imobilul are o importanţă semnificativă în contextul Căii Victoriei, arteră reprezentativă a Bucureştiului interbelic. Clădirea reflectă tipologia cetăţii-reşedinţă a elitei urbane din perioada interbelică, amplasată într-o zonă centrală şi cu vizibilitate. Transformarea sa într-un restaurant iconic a contribuit la păstrarea recognoscibilităţii adresei. Degradarea gravă recentă şi pierderea posibilă a elementelor originale ridică probleme majore de conservare a patrimoniului.

Fișă tehnică

- Denumire încetățenită: Casa Principesei Elisabeta
- Adresă: Calea Victoriei 163, Sector 1, Bucureşti
- Funcţiune iniţială: Reşedinţă privată pentru Marie Angèle Polizu-Micşuneşti (1925)
- Funcţiune actuală: Clădire cu utilizare comercială/restaurant (anterior) în stare de degradare
- Anul construirii: 1925
- Proprietar/beneficiar iniţial: Marie Angèle Polizu-Micşuneşti
- Proprietar ulterior semnificativ: Principesa Elisabeta (achiziţionat 1927)
- Arhitect: George Matei Cantacuzino
- Stil arhitectural: Eclectic interbelic, elemente de „stil toscan” / eleganţă interbelică
- Structură şi materiale: Construcţie clasică pentru epocă, zidărie de cărămidă/-beton, finisaje de lux interioare (detalii arhivistice)
- Situaţie actuală: Monument istoric listat ne-specificat; incendiu sever în 2024, degradare majoră
- Semnificaţie urbană: Imobil reprezentativ pentru Calea Victoriei, reşedinţă de elită interbelică, restaurant emblematic

Referinţe

- Narcis Dorin Ion, Casa Principesei Elisabeta din București, în Contemporanul. Ideea Europeană, anul XXXVI, nr. 5 (878), mai 2025, p. 24–25.
- Nicușor Dănuț Ivănuș, Dorina Negulici, Reședințe ale Casei Regale din România în colecția de fotografii Emil Fischer, Editura Ecran Magazin, Brașov, 2007, p. 104–106.
- Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, prefață de Eugen Barbu, note de Virgiliu Teodorescu, Editura Meridiane, București, 1986.
- Regina Maria a României, Însemnări zilnice, volumul al IX-lea (1 ianuarie – 31 decembrie 1927), traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, ediție îngrijită de Olga-Silvia Turbatu, Editura Polirom, Iași, 2012.
- Regina Maria a României, Însemnări zilnice, volumul al X-lea (1 ianuarie – 31 decembrie 1928), traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, ediție îngrijită de Olga-Silvia Turbatu, Editura Polirom, Iași, 2013.
- Dan Teodorovici, George Matei Cantacuzino – Modernismul hibrid, Editura Simetria, București, 2016.
- Reședința din București a Principelei Elisabeta (biblioteca-digitala.ro)
- Casa Principesei Elisabeta din București – Narcis Dorin Ion (Contemporanul)
- Casa Principesei Elisabeta din București (Contemporanul)
- Reședințe ale Casei Regale de România (biblioteca-digitala.ro)
- Calea Victoriei № 163 – Restaurantul Mărul de Aur – fosta Casa a prinţesei Elisabeta (Politici.weebly.com)
- Casa primului razboi interbelic: Casa prinţesei Elisabeta (Jurnalul.ro)
- Casa prinţesei Elisabeta, Calea Victoriei 163 (Ziarul Financiar)
- Casele Bucureştilor (IX). Palate şi case boiereşti (Ziarul Financiar)
- Clădirea care arde în centrul Capitalei este fostul restaurant Mărul de Aur (HotNews.ro)
- În casa Principesei Elisabeta era fostul restaurant ‘Mărul de Aur’. (B365.ro)
- S-a redeschis Restaurantul Mărul de Aur (Restocracy.ro)
- Tumultoasa istorie a restaurantului ars. (Evenimentul Zilei)
- EXCLUSIV | În casa Principesei Elisabeta era fostul restaurant „Mărul de Aur”. Imagini de epocă din interiorul monumentului de pe Calea Victoriei, cel mistuit de flăcări (B365.ro)
- Clădirea care arde în centrul Capitalei este fostul restaurant Mărul de Aur, cândva superba casă a Principesei Elisabeta (HotNews.ro)
- Sfârșitul scrum al casei Principesei Elisabeta, cunoscută ca „fostul restaurant Mărul de Aur” (HotNews.ro)
- Tumultoasa istorie a restaurantului ars. Aici au petrecut regine, afaceriști, comuniști, interlopi, s-a tras cu pistolul și s-a pus foc (Evenimentul Zilei)
- Calea Victoriei № 163 – Restaurantul Mărul de Aur – fosta casă a prințesei Elisabeta (Politici.weebly.com)
- S-a redeschis Restaurantul Mărul de Aur (Restocracy.ro)
- Casele Bucureștilor (IX). Palate și case boierești, nobiliare (Ziarul Financiar)
- Pat Lounge (Igloo.ro)
- Botezul Domniței (ziarul Constituționalul, 19 octombrie 1894)

## Specialiști
**Arhitectură:** George Matei Cantacuzino; August Schmiedigen; Ruxandra Nemțeanu (studiu istorico-arhitectural, 2010)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/casa-marie-angele-polizu-micsunesti-principesa-elisabeta