# Casa Sigmund Prager Adresă: Calea Victoriei nr. 9, Sector 3, Cartierul Centrul Vechi (turistic), București An construcție: 1888 Tip ansamblu: Case/Vile Tip clădire: 2-5 niveluri Stil arhitectural: Neoclasic Monument istoric: clasa A Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Casa Sigmund Prager, Calea Victoriei nr. 9, București, construită în 1888–1890 după planurile arhitectului George Mandrea pentru blănarul Sigmund Prager, furnizor al Curții Regale, pe locul caselor Văcărescu și Bellu, unde a fost ucis Bimbașa Sava în 1821; monument istoric de grupa A, cu situl arheologic „Curțile Văcărescu”, fost sediu al Casei Naționale de Economii și al Loteriei Române, azi sediul ONJN. ## Articol Casa Sigmund Prager Situl de sub casă: locuire medievală și cele patru biserici suprapuse (secolele XV–XIX) Terenul dintre Calea Victoriei și strada Ilfov. Casa Sigmund Prager ocupă frontul unei parcele de circa 3.250 de metri pătrați, cuprinsă între Calea Victoriei nr. 9, la nord, și strada Ilfov nr. 5, la sud. Terenul coboară în pantă spre albia veche a Dâmboviței și se află la mică distanță de Curtea Veche, reședința domnească a Țării Românești din secolele XV–XVII. Peste drum, pe Calea Victoriei, se ridică Palatul Poștelor, azi Muzeul Național de Istorie a României, iar în vecinătatea imediată se află Blocul Agricola și Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (Palatul CEC). Clădirea de pe Calea Victoriei este doar partea vizibilă a unui ansamblu mult mai vechi. În spatele ei, curtea care se întinde până la strada Ilfov păstrează în subsol urmele unei locuiri neîntrerupte de peste patru secole: locuințe medievale, gropi menajere, fundațiile a patru biserici construite succesiv pe același loc, conducte de apă din olane și două tuneluri boltite. Pe acest teren s-au aflat, începând de la sfârșitul secolului al XVII-lea, casele boierilor Văcărescu, apoi ale familiei Bellu, înainte ca proprietatea să treacă, în 1887, în posesia blănarului Sigmund Prager. Descoperirea din 2004 Vestigiile au ieșit la iveală întâmplător. Compania Națională Loteria Română, proprietara imobilului, a obținut în 2003 un certificat de urbanism pentru demolarea parțială a unor corpuri anexe din curte și ridicarea unei clădiri noi de birouri, cu subsol, parter și două etaje. Între 7 și 24 martie 2004 anexele au fost demolate mecanizat, iar primele excavații au dezvelit zidurile unor construcții vechi, semnalate deja în studiul geotehnic din iunie 2003 și în studiul istoric din august 2003. Unul dintre zidurile atinse de excavator s-a dovedit a fi contrafortul vestic al ultimului paraclis care existase pe acest loc. La 24 martie 2004 au intervenit arheologul Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, șeful secției de arheologie a Muzeului Municipiului București, și arhitectul Dan D. Ionescu, de la Institutul Național al Monumentelor Istorice. Autorizația de desființare a fost suspendată, iar între 26 martie și 30 aprilie 2004 s-a desfășurat prima etapă a unei săpături arheologice preventive, coordonată de Gheorghe Mănucu-Adameșteanu. Releveul de arhitectură a fost realizat de arhitecții Dan D. Ionescu și Ioan Munteanu, iar ridicarea topografică de inginerii geodezi Constantin și Gabriel Mehedințeanu. Lucrările de construire a noului sediu au fost oprite. Locuirea medievală (secolele XV–XVI) Cele mai vechi urme identificate aparțin celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea. O groapă de provizii a conținut ceramică de uz comun, fragmente de vase-borcan și oale cu toartă, dar și două vase smălțuite, decorate în tehnica sgraffito, un castron de mari dimensiuni și o farfurioară. Acest nivel corespunde primului orizont de locuire înregistrat în zona Curții Vechi după ridicarea fortificației domnești de către Vlad Țepeș, în 1459–1460, și confirmă faptul că terenul de pe malul Dâmboviței era locuit încă din primele decenii ale orașului. Cele mai multe descoperiri datează din secolul al XVI-lea: cinci locuințe și șapte gropi menajere. Toate locuințele au fost distruse de incendii, unul dintre acestea putând fi cel din 1595, când armata lui Sinan Pașa a incendiat Bucureștiul. Circa 90% din ceramică este de uz comun, nesmălțuită, iar tipul predominant este oala cu toartă și buza înălțată. Ceramica smălțuită este puțină, dar variată: farfurii, castroane, străchini, ulcioare. O categorie bine reprezentată o constituie cahlele de sobă, cilindrice, discuri decorative sau plăci dreptunghiulare, unele acoperite cu smalț galben sau verde. Tot din această perioadă provine un zid de cărămidă lung de circa 7,5 metri, ritmat de trei pilaștri, care a aparținut probabil unei curți boierești anterioare caselor Văcărescu. Cele patru biserici suprapuse Descoperirea cea mai importantă o reprezintă fundațiile a patru biserici construite succesiv pe același amplasament, între secolul al XVI-lea și sfârșitul secolului al XIX-lea, toate cu fundații din cărămidă și orientate est-vest. Prima biserică, cu plan dreptunghiular, lungă de circa 11 metri și lată de circa 6 metri, încheiată cu câte o absidă la ambele capete, a fost ridicată probabil înainte de mijlocul secolului al XVI-lea; un dinar din 1573–1575 a fost găsit în imediata apropiere. Ea a dispărut, cel mai probabil, în timpul războaielor lui Mihai Viteazul, după cum sugerează stratul gros de arsură care o acoperă. A doua biserică, lungă de 12–13 metri și lată de 7–7,5 metri, a urmat planul celei dintâi. În interiorul ei a fost găsită o monedă poloneză din 1624, iar un act din 25 mai 1654, care pomenește „besearica Tabacilor”, i-a determinat pe cercetători să presupună că este vorba chiar de acest lăcaș. A treia biserică, lungă de 13 metri și lată de circa 8 metri, cu ziduri groase de 0,8–1 metru, pare să fi funcționat între a doua jumătate a secolului al XVII-lea și circa 1740. Ea are analogii cu bisericile de curte boierească de la Ludești, în județul Dâmbovița (circa 1660), și de la Filipeștii de Pădure, în județul Prahova (înainte de 1690). Succesiunea pe același loc a trei biserici cu același plan este rară și indică prestigiul primului lăcaș. Ultima și cea mai mare dintre biserici, lungă de circa 15,5 metri și lată de circa 9 metri, cu ziduri groase de peste un metru, a fost paraclisul caselor Văcărescu, cu hramul Întâmpinarea Domnului (Stretenia). Actele din 1776 și din 1791 o pomenesc, iar un document din 20 august 1778 arată că ctitorul, Ienăchiță Văcărescu, i-a dăruit o carte. Paraclisul nu apare pe planul rusesc al Bucureștiului din 1770 și nici pe planul lui F. Purcell din 1789, dar figurează pe planul lui F. Ernst din 1791. Execuția neîngrijită a zidăriei sugerează o refacere după marele cutremur din 14 octombrie 1802, posibil din inițiativa văduvei Ecaterina Văcărescu. Paraclisul a fost demolat între mai 1891 și aprilie 1892 și nu mai figurează pe Planul Bucureștilor din 1893 al inginerului Gr. Al. Orăscu. Tuneluri și conducte de apă La nord și nord-est de biserici au fost descoperite două tuneluri din cărămidă, cu destinație încă incertă, interpretate fie drept canale, fie drept galerii de refugiu. Primul segment are o lungime exterioară de circa 15 metri, o lățime interioară de 0,87 metri și o înălțime de 1,08 metri la cheia bolții. Pardoseala este din cărămizi bine arse, așezate pe lung, iar acoperirea este o boltă semicilindrică, „în leagăn”. Al doilea segment, păstrat pe mai puțin de un metru, s-a prăbușit la ploaia din iulie 2004. Relațiile stratigrafice arată că tunelurile au fost construite și au funcționat în secolul al XVIII-lea, în perioada caselor Văcărescu. Pe latura de nord a suprafeței cercetate au fost găsite și două conducte din ceramică pentru aducțiunea apei, ambele din secolul al XVII-lea. Prima, cercetată pe o lungime de 4 metri, este formată din olane lungi de 0,40 metri, cu diametrul de 0,14 metri, smălțuite incolor la interior, prinse cu mortar și protejate cu cărămizi dispuse „în două ape”. A doua, păstrată pe 2,60 metri, are olane de 0,38 metri, cu diametrul de 0,15 metri, smălțuite în verde la interior, montate într-un pat de mortar alb-gălbui, mai dur, și este ulterioară primei. Pe lângă construcții, săpătura a scos la iveală monede, ceramică și fragmente de tencuială și zugrăveală provenite de la biserici. Statutul de monument istoric Prin amploarea și numărul vestigiilor, curtea imobilului de pe Calea Victoriei nr. 9 este considerată al doilea sit arheologic al Bucureștiului ca importanță, după Curtea Veche. În august 2008 întregul ansamblu a fost clasat ca monument istoric de grupa A, de valoare națională excepțională, sub denumirea „Curțile Văcărescu”. Ansamblul are două componente: fostele case I. Văcărescu–Prager, datate în lista monumentelor în secolele XVI–XVIII, și vestigiile arheologice din secolele XV–XIX. Clasarea confirmă ceea ce istoricii orașului observaseră încă din prima jumătate a secolului XX: casa ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru Sigmund Prager nu este o construcție nouă pe un teren gol, ci ultima etapă a unui amplasament locuit continuu de la sfârșitul Evului Mediu. Zidurile și fundațiile vechilor case Văcărescu au fost păstrate parțial în structura clădirii actuale, iar curtea din spate conservă, sub nivelul solului, istoria a patru biserici și a mai multor generații de locuitori ai Bucureștiului. Casele Văcărescu și Bellu (circa 1700–1887) Ianache Văcărescu și casele de pe Ulița cea Mare La începutul secolului al XVIII-lea terenul de pe Calea Victoriei nr. 9 aparținea vistiernicului Ianache (Enache) Văcărescu, dregător de frunte al domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ianache și-a ridicat case mari în apropierea Curții Domnești, pe Ulița cea Mare, drumul pe care Brâncoveanu îl aliniase și îl podise cu bârne de stejar, începând din 1692, pentru a lega curtea din oraș de palatul său de la Mogoșoaia. Artera a primit astfel numele de Podul Mogoșoaiei, pe care l-a păstrat până în 1878, când a devenit Calea Victoriei. În 1703 Ianache Văcărescu a fost trimis, alături de stolnicul Toma Cantacuzino, ca reprezentant al domnului (capuchehaie) pe lângă Înalta Poartă, iar spre sfârșitul domniei lui Brâncoveanu ocupa funcția de mare vistier. În 1714, după mazilirea domnului, a fost dus la Constantinopol împreună cu familia domnitoare. La 15 august 1714 a fost executat, primul dintre condamnați, în fața chioșcului Ialî-Chioșc de pe malul Bosforului, în prezența sultanului Ahmed al III-lea, înaintea lui Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai acestuia. Ienăchiță Văcărescu Nepotul lui Ianache, Ienăchiță Văcărescu (1740–1797), a locuit în casele de pe Podul Mogoșoaiei mai bine de o jumătate de secol. Unele surse arată că el a cumpărat proprietatea în jurul anului 1770 de la Manolache Vatatzi, readucând-o astfel în posesia familiei. Fiu al marelui spătar Ștefan Văcărescu, Ienăchiță a învățat greaca veche, latina, italiana, franceza și turca și a intrat de tânăr în dregătorii. A fost cămăraș, logofăt, mare spătar și mare ban și a lucrat la codul de legi al lui Alexandru Ipsilanti, a cărui predoslovie a redactat-o personal. În 1781–1782 Ienăchiță Văcărescu a mers la Viena pentru a obține readucerea în țară a fiilor domnitorului Alexandru Ipsilanti, fugiți în Transilvania, și a fost primit în audiență de împăratul Iosif al II-lea. A scris versuri și o istorie a împăraților otomani, iar în 1787 a publicat la Viena „Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduielilor gramaticii rumânești”, una dintre primele gramatici tipărite ale limbii române. Sub domnia lui Nicolae Mavrogheni a fost exilat la Filipopole, la Rodos și la Rusciuk, revenind în țară în 1790. A murit în 1797 și a fost înmormântat în biserica mănăstirii Sfântul Ioan, vecină cu casele sale, pe locul căreia se ridică azi Palatul CEC. Casele lui Ienăchiță erau renumite în epocă pentru ospețele și petrecerile cu lăutari care se țineau aici, iar Gheorghe Crutzescu a reconstituit această atmosferă după memorialistica vremii. Tot atunci a fost ridicat în curte paraclisul cu hramul Întâmpinarea Domnului, pomenit în acte din 1776 și 1778. Prestigiul proprietarului s-a transmis și străzii vecine, azi strada Franceză: în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ea era numită „ulița de la banul Văcărescu”, iar după moartea lui Ienăchiță „ulița de la domnița Văcăreasca”, înainte de a deveni, la începutul secolului al XIX-lea, Ulița Ișlicarilor. De la Ecaterina Văcărescu la Ștefan Bellu După moartea lui Ienăchiță, văduva sa, Ecaterina, născută Caragea, și cunoscută drept „domnița Văcărescu”, a continuat să locuiască în case. Potrivit lui George Potra, în 1812 ea a vândut proprietatea vistiernicului Ioan Hagi Moscu, iar în 1818 casele au fost cumpărate de logofătul Ștefan Bellu. Gheorghe Crutzescu menționează o vânzare directă, în 1818, de la văduvă către Bellu. Ștefan Bellu fusese mare vistiernic și logofăt al dreptății în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, iar numele familiei sale avea să fie purtat mai târziu de cel mai cunoscut cimitir al Bucureștiului, amenajat pe o moșie a Bellilor de la marginea orașului. Noul proprietar s-a instalat în casele Văcărescu, pe care le-a refăcut. Complexul cuprindea casa boierească cu etaj spre Podul Mogoșoaiei, o galerie cu geamlâcuri care ducea spre scara principală, saloane la etaj, odăi la parter și numeroase anexe, grajduri și șoproane, iar grădina cobora până spre malul Dâmboviței. În curte se afla paraclisul familiei, care a continuat să funcționeze. Episodul din 1821 În 1821, după înăbușirea mișcării lui Tudor Vladimirescu și a Eteriei, Ștefan Bellu s-a refugiat la Brașov, ca mulți alți boieri, iar casele sale au fost ocupate de comandantul trupelor otomane intrate în București, Chehaia Bey, pașă de Silistra. Casele erau păzite de vistierul Mihai, de la Pitești, omul de încredere al lui Bellu, a cărui mărturie a fost consemnată ulterior de colonelul Dimitrie Papazoglu în „Istoria fondărei orașului București”. În august 1821 Bimbașa Sava, fost comandant al gărzii domnești și căpitan de arnăuți, care se alăturase Eteriei, a răspuns chemării pașei de a-și face supunerea. Împreună cu căpitanii Ghencea și Mihalcea și cu circa treizeci de arnăuți, el a venit călare din casele sale de pe Calea Văcărești, pe Ulița Ișlicarilor, până la poarta caselor Bellu. Sava a fost ucis cu iataganul la ușa odăii pașei, cei doi căpitani au fost împușcați, iar arnăuții rămași în curte au fost masacrați de soldații otomani ascunși în grajduri și șoproane. Unul singur a scăpat, fugind prin fundul grădinii și peste Dâmbovița. Arnăuții rămași în oraș s-au baricadat în biserica Olteni, unde au rezistat până seara, când turcii au tras cu tunul în biserică. În zilele următoare, casele Bellu au fost locul în care se plăteau recompensele pentru grecii uciși pe străzile orașului. Familia Bellu (1821–1887) După retragerea trupelor otomane, în 1822, Ștefan Bellu s-a întors de la Brașov și a locuit în case până la moartea sa, în 1833; a fost înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă. Proprietatea a rămas în familie: Crutzescu îl menționează ca proprietar pe fiul său Alexandru Bellu, căsătorit cu o Văcărescu, nepoată a lui Ienăchiță, iar alte surse arată că titular al caselor a fost fratele acestuia, baronul Dumitru Bellu. Între 1848 și 1859, cu acordul lui Dumitru Bellu, în case a funcționat poșta austriacă din București. Dumitru Bellu a murit la 15 decembrie 1863 și a lăsat casele nepotului său, Barbu Bellu, al doilea fiu al lui Alexandru. Clădirea a fost afectată de lucrările de aliniere a Podului Mogoșoaiei din anii 1852–1859, când o parte din corpul dinspre stradă a fost tăiată, iar casa a fost refăcută în 1859. Între 1846 și 1887, cu acordul proprietarilor, paraclisul din curte a funcționat ca biserică parohială. Barbu Bellu, cunoscut pentru masa sa întinsă și pentru numeroasele procese pe care le purta, s-a mutat cu familia în 1865 într-o altă casă, iar vechea reședință a fost închiriată. În 1880 Barbu Bellu a cerut Primăriei autorizația de reparare a imobilului, primită cu condiția respectării alinierii străzii. Presa din anii 1880–1883 arată că la Calea Victoriei nr. 9 funcționau atunci localul Diviziei a II-a militare teritoriale și biroul Serviciului stat-majorului de geniu, acesta din urmă descris ca aflându-se „în curtea poliției capitalei”, precum și prăvălii de negustori, între care cea a comerciantului Aon H. Bufti. În 1887 proprietatea a fost cumpărată de negustorul de blănuri Sigmund Prager, care avea să înlocuiască vechea casă boierească cu clădirea care se păstrează astăzi. Blănarul Sigmund Prager și casa din 1888–1890 Firma Prager, de pe strada Franceză pe Calea Victoriei Casa de comerț Prager a fost fondată în 1854 de Sigmund Prager, care și-a început activitatea în comerțul și industria blănurilor și pălăriilor în casele Dionisie de pe strada Franceză, numită ulterior strada Carol. Un anunț din 1864 îl arată instalat pe Ulița Franțuzească, în casele Bobeanu, unde oferea clienților păstrarea și îngrijirea obiectelor de blană pe timpul verii, pentru a le feri de molii. Negustorul a fost sprijinit în afaceri de soția sa, Iosefina Prager. Începând din 1875 firma a fost furnizoare a Curții domnești, devenită ulterior Curtea regală, calitate pe care și-o menționa în toate reclamele. În 1875 Sigmund Prager, „furnisorul curții domnești”, avea pe strada Carol nr. 4 ceea ce numea „cel mai mare magazin de blănării și pălării” și anunța deschiderea primei fabrici de pălării de pai din țară, pentru care angaja tinere dornice să învețe meseria. În martie 1876 fabrica funcționa pe strada Carol I nr. 4 și 23, cu o mașină hidraulică ce permitea executarea unei pălării comandate în șase ore și a unor comenzi mari în 24 de ore; atelierul primea, de asemenea, pălării de pai la spălat și apretat. Firma a ajuns să aibă în permanență peste 60 de angajați, majoritatea români, dintre care mulți au lucrat aici între 25 și 45 de ani, iar din atelierele ei s-au format numeroși blănari și pălărieri. Tatăl și fiul: doi Sigmund Prager În 1884 fondatorul a cedat conducerea firmei fiilor săi, Sigmund și Carol, și vărului acestora, M. Prager. Sigmund Prager fiul a devenit șeful familiei și al casei de comerț. Un anunț din ianuarie 1881 publicat de comisia de recensământ pentru recrutare aparține unui Sigmund Prager născut la 31 iulie 1858, domiciliat pe strada Carol nr. 6, în suburbia Curtea Veche, care declara că este „fiu de străin nenaturalizat” și cerea, în consecință, să nu fie supus obligațiilor de recrutare. Adresa, vecină cu magazinul de pe strada Carol nr. 4, și vârsta fac foarte probabilă identificarea sa cu fiul fondatorului, deși documentele consultate nu o confirmă explicit. Sigmund Prager fiul a fost membru al Camerei de Comerț din București din 1895, apoi vicepreședinte al acesteia, și cavaler al ordinului Coroana României. În 1907 a făcut parte, alături de Mauriciu Blank, George Asan și Nicolae Dane, din comisia care a ales proiectul pentru Palatul Bursei, construit între 1908 și 1911. Familia, de confesiune catolică, figura în almanahurile societății bucureștene și deținea mai multe proprietăți în București și în țară, între care vile la Sinaia și la Predeal. Casa Prager a obținut două medalii de argint la Expoziția Universală de la Paris din 1889 și două medalii de aur la cea din 1900. Cumpărarea caselor Bellu și noua clădire În 1887 familia Prager a cumpărat de la Barbu Bellu vechile case Văcărescu–Bellu de pe Calea Victoriei nr. 9 și și-a mutat aici firma. Între 1888 și 1890 casa a fost reconstruită complet după planurile arhitectului George Mandrea, păstrându-se din vechea clădire o parte din fundații și ziduri. Parterul dinspre Calea Victoriei a fost destinat magazinului, atelierele au fost instalate la mansardă, iar etajul a devenit locuința familiei. Clădirea are parter, etaj și, în partea centrală, încă un nivel retras, de dimensiuni mai mici. Arhitectul George Mandrea (1855–1916), născut la Focșani, a studiat arhitectura la Dresda și a fost arhitect-șef al Primăriei Capitalei și al Eforiei Spitalelor Civile. Este autorul Foișorului de Foc din București (1890–1892), membru fondator și vicepreședinte al Societății Arhitecților Români (1891) și profesor la prima școală de arhitectură din București. Pentru familia Prager a proiectat și vilele de la Sinaia și Predeal. Incendiul din 1890 și magazinul central din 1891 În 1890, în mansarda caselor Prager a izbucnit un incendiu. Focul a fost observat seara, la ora șapte, iar în circa un sfert de oră în curte au fost instalate patru pompe, între care o pompă cu aburi, și sacalele Primăriei. Pompierii, conduși de căpitanii Mirescu și Dragomirescu, ajutați de personalul Poliției, au stins incendiul până la ora nouă. Mansarda a fost distrusă aproape în întregime, împreună cu o parte din marfă. Focul a surprins la lucru o parte din lucrătoarele atelierului, iar două dintre ele au sărit pe fereastră, alegându-se cu contuzii. Sigmund Prager i-a adresat ulterior o scrisoare deschisă de mulțumire prefectului Poliției Capitalei, Algiu, care condusese personal intervenția. În primăvara anului 1891 casa Prager a anunțat că, de la Sfântul Gheorghe, magazinul său de pe Calea Victoriei nr. 62, situat în fața Teatrului Național, se mută în „magazinul central” de la Calea Victoriei nr. 9, „alături de casa de depunere”. Clienții erau invitați să depună aici blănurile pentru păstrare pe timpul verii. De la această dată clădirea a funcționat ca sediu, magazin și atelier al firmei, iar la etaj ca locuință a familiei. Paraclisul și noii vecini În curtea din spate se mai afla vechiul paraclis Văcărescu, cu hramul Întâmpinarea Domnului, ajuns în stare de ruină. Sigmund Prager a cerut în instanță desființarea lui și obligarea Primăriei de a primi ca donație obiectele de cult aflate în el. Sentința definitivă, pronunțată în favoarea sa, a fost executată, iar obiectele au fost transportate la o altă biserică. Paraclisul a fost demolat între 1891 și 1892. În aceiași ani s-a schimbat întreaga vecinătate. În 1895 Consiliul de Miniștri a aprobat demolarea vechiului local al Casei de Depuneri și Consemnațiuni și construirea unui nou palat pe terenul cuprins între casa Prager și Curtea cu Jurați, pe locul fostei mănăstiri Sfântul Ioan. Construit între 1897 și 1900 după planurile arhitectului Paul Gottereau, Palatul CEC a devenit vecinul direct al casei Prager, iar peste drum se ridicase, între 1894 și 1900, Palatul Poștelor. În 1896 s-au anunțat lucrările pentru deschiderea unei străzi care să lege cheiul Dâmboviței de Calea Victoriei, trecând între casa Prager și noul local al Casei de Depuneri, cu ieșire în fața Palatului Poștelor; este strada care poartă azi numele Guglielmo Marconi. Blocul Agricola și Willy Pragher Pe partea neconstruită a curții, de-a lungul noii străzi, Societatea de Asigurări „Agricola” a ridicat un imobil masiv în formă de L, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu, cunoscut ulterior ca Blocul Agricola sau Blocul Prager. Sursele indică pentru construcție fie anul 1907, fie anul 1912. Latura scurtă a clădirii, cu adresa Calea Victoriei nr. 11, este lipită de casa Prager. La parterul blocului au funcționat, în perioada interbelică, magazinul universal Sora, apoi, după naționalizare, Magazinul Popular și, din 1970, magazinul Fortuna. Casa de pe Calea Victoriei este legată și de numele fotografului Willy Pragher (1908–1992), născut Wilhelm Alexander Prager la Berlin, fiul inginerului chimist Moritz Prager, originar din București, și nepotul familiei de blănari. Willy Pragher și-a petrecut o parte din copilărie în casa bunicului de pe Calea Victoriei, a lucrat în România între 1939 și 1945 și a fotografiat intens Bucureștiul interbelic. Între fotografiile sale se află și imagini ale casei Prager, păstrate astăzi, cu restul colecției sale de circa un milion de fotografii, la Arhivele de Stat din Freiburg. De la Casa Națională de Economii la Loteria Română și ONJN (1937–prezent) Vânzarea către Casa Națională de Economii În perioada interbelică văduva lui Sigmund Prager a vândut clădirea instituției vecine, Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, reorganizată în 1932 sub denumirea de Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale. Instituția și-a extins astfel spațiile în imediata apropiere a palatului său de pe Calea Victoriei, de care casa Prager era despărțită doar de Blocul Agricola și de strada Guglielmo Marconi. Gheorghe Crutzescu, care descria strada la începutul anilor 1940, nota că blănăria Prager rămăsese în vechile case ale Bellilor până „mai deunăzi”. În deceniul al patrulea al secolului XX clădirea a fost adaptată noii funcțiuni, iar fațada de pe Calea Victoriei a fost refăcută în totalitate. La 29 și 30 aprilie 1937 Serviciul de Cecuri Poștale și-a mutat birourile „în localul amenajat în clădirea (fostă Prager) din Calea Victoriei No. 9 – în fața Poștei – proprietatea Casei Naționale de Economii”, iar ghișeele s-au redeschis în noul local la 5 mai 1937. Clădirea avea și o sală de festivități, în care, la 31 octombrie 1937, de Ziua Economiei, profesorul Mihail Manoilescu a deschis ciclul de conferințe al Asociației Funcționarilor Casei Naționale de Economii, cu prelegerea „Rolul agonisirii într-o economie națională”. Arhitectura clădirii de azi Clădirea păstrată astăzi are o arhitectură de influență neoclasică. Fațada de pe Calea Victoriei, tratată cu bosaje, este compusă simetric în jurul unui rezalit central care adăpostește intrarea principală. La etajul I rezalitul este marcat de o deschidere mare, flancată de pilaștri angajați cu capiteluri de inspirație corintică, iar la etajul al II-lea, corespunzător nivelului retras din partea centrală, de o deschidere încheiată cu un arc în plin cintru. Rezalitul este încununat de un acoperiș în formă de trunchi de piramidă. Un bandou orizontal separă parterul de etajul I, iar deasupra intrării este decorat cu baluștri angajați. Elementele de decor ale fațadei, două sugestii de fronton triunghiular și motive circulare, trimit discret la vocabularul neoclasic. Potrivit Silviei Colfescu, structura actuală a casei datează, în linii generale, de la reconstrucția din 1888–1890, păstrând însă elemente ale vechii clădiri Văcărescu, fundații și ziduri, în timp ce aspectul fațadei este rezultatul refacerii din anii 1930. Pe latura stângă, clădirea se învecinează cu un bloc înalt de locuințe construit în perioada comunistă, iar pe latura dreaptă cu Blocul Agricola. Sediul Loteriei În primii ani de după al Doilea Război Mondial, în clădire s-a instalat loteria de stat, instituție înființată în România în 1906. În decembrie 1952 tragerile „Loto Unic” aveau loc la București, în Calea Victoriei nr. 9, iar în 1956 aici funcționa Agenția Centrală Pronosport, unde se plăteau premiile concursurilor de pronosticuri sportive. Imobilul a devenit sediul central al loteriei de stat și a fost cunoscut, în a doua jumătate a secolului XX, drept Palatul Loteriei. La parter a continuat să funcționeze o agenție de loterie. Compania Națională Loteria Română, succesoarea loteriei de stat, și-a mutat sediul central în 2002 pe strada Poenaru Bordea nr. 20, în spatele Tribunalului București, păstrând însă proprietatea asupra clădirii de pe Calea Victoriei. În 2004, încercarea companiei de a construi o clădire nouă de birouri în curte a dus la descoperirea sitului arheologic „Curțile Văcărescu”, iar în anii următori clădirea a fost consolidată. În august 2008 ansamblul, cuprinzând fostele case Văcărescu–Prager și vestigiile arheologice din curte, a fost clasat ca monument istoric de grupa A. Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc Din 2013 clădirea de pe Calea Victoriei nr. 9 este sediul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc (ONJN), autoritatea care reglementează și supraveghează piața jocurilor de noroc din România, înființat în același an și găzduit inițial, pentru scurt timp, pe strada Apolodor nr. 17, împreună cu Ministerul Finanțelor Publice. Loteria Română, proprietara imobilului, a rămas astfel, în mod neobișnuit, gazda propriei autorități de reglementare. Casa Sigmund Prager se află astăzi într-unul dintre cele mai bogate segmente istorice ale Căii Victoriei, între Palatul CEC și clădirile de la capătul dinspre Dâmbovița al arterei, față în față cu Palatul Poștelor și la mică distanță de Blocul Gioconda. Fațada liniștită din secolul XX acoperă una dintre cele mai lungi istorii de proprietate din centrul Bucureștiului: casele vistiernicului Ianache Văcărescu, reședința lui Ienăchiță Văcărescu, conacul lui Chehaia Bey din 1821, casele Bellu, magazinul central al blănarului Sigmund Prager și sediul Casei Naționale de Economii, al Loteriei Române și al ONJN. Personaje - Ianache (Enache) Văcărescu (?–1714) – mare vistier în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, proprietar al caselor de pe Ulița cea Mare (Podul Mogoșoaiei); executat la Constantinopol la 15 august 1714, împreună cu Brâncoveanu și fiii acestuia. - Ienăchiță Văcărescu (1740–1797) – mare ban, poet, istoric și autor al unei gramatici a limbii române (Viena, 1787); a locuit în case peste o jumătate de secol și a ctitorit paraclisul Întâmpinarea Domnului din curte. - Ecaterina Văcărescu, născută Caragea – văduva lui Ienăchiță Văcărescu, „domnița Văcărescu”; a locuit în case după 1797 și le-a vândut în 1812. - Ioan Hagi Moscu – vistiernic, proprietar al caselor între 1812 și 1818. - Ștefan Bellu (?–1833) – mare vistiernic și logofăt al dreptății, proprietar al caselor din 1818 până la moarte. - Chehaia Bey – pașă de Silistra, comandant al trupelor otomane din București în 1821; și-a stabilit reședința în casele Bellu. - Bimbașa Sava (?–1821) – căpitan de arnăuți, fost comandant al gărzii domnești; ucis în casele Bellu, în august 1821, împreună cu căpitanii Ghencea și Mihalcea și cu oamenii săi. - Dumitru Bellu (?–1863) – baron, proprietar al caselor, în care a funcționat poșta austriacă între 1848 și 1859. - Alexandru Bellu – fiul lui Ștefan Bellu, căsătorit cu o nepoată a lui Ienăchiță Văcărescu; a locuit în case. - Barbu Bellu – fiul lui Alexandru Bellu, moștenitorul caselor în 1863; le-a vândut familiei Prager în 1887. - Sigmund Prager (tatăl) – negustor de blănuri și pălării, fondatorul firmei Prager în 1854, furnizor al Curții din 1875, cumpărătorul caselor Bellu în 1887. - Iosefina Prager – soția fondatorului, asociată în conducerea afacerilor familiei. - Sigmund Prager (fiul) (probabil 1858–?) – conducătorul firmei din 1884, alături de fratele său Carol; membru și vicepreședinte al Camerei de Comerț din București, cavaler al ordinului Coroana României, membru al comisiei pentru Palatul Bursei (1907). - George Mandrea (1855–1916) – arhitect, autorul reconstrucției casei în 1888–1890 și al vilelor familiei Prager de la Sinaia și Predeal. - Paul Smărăndescu – arhitect, autorul Blocului Agricola, ridicat pe o parte a fostei curți a casei Prager. - Willy Pragher (1908–1992) – fotograf, nepotul familiei Prager; și-a petrecut o parte din copilărie în casă și a fotografiat-o în perioada interbelică. - Mihail Manoilescu (1891–1950) – economist și om politic; a conferențiat în sala de festivități a Casei Naționale de Economii din clădire, în 1937. - Gheorghe Mănucu-Adameșteanu – arheolog al Muzeului Municipiului București, coordonatorul săpăturilor din 2004. - Dan D. Ionescu – arhitect al Institutului Național al Monumentelor Istorice, care a intervenit pentru oprirea excavațiilor în 2004 și a realizat releveul vestigiilor. * Imaginea prezintă o perspectivă a Căii Victoriei surprinsă de pe scările Palatului Poştei, actualul Muzeu Național de Istorie a României, către Piața Senatului, actuala Piața Națiunilor. În prim-plan se găsește Casa Prager, construită în anul 1888 după planurile arhitectului George Mândrea. Sigmund Prager, negustor de blănuri de lux, furnizor al Casei Regale, a deschis aici un cunoscut magazin al acestor produse. Imobilul a fost ridicat pe locul fostei Casei Văcărescu-Bellu de pe Podul Mogoşoaiei, actuala Calea Victoriei. În timpul Revoluției din 1821, Casa Văcărescu-Bellu a fost rechiziționată de către trupele turcești, devenind comandamentul acestora. Aici, fostul șef al garnizoanei Bucureştiului, Bimbașa Sava, împreună cu arnăuții săi care trecuseră de partea Eteriei, a fost atras de către comandantul trupelor turcești într-o capcană în care au pierit cu toții. Casa Prager este o clădire cu parter și etaj, având deasupra, în partea centrală, încă un nivel, de dimensiuni mai mici. În partea dreaptă, clădirea se învecinează cu Blocul Prager, construit de Societatea de Asigurări „Agricola” în anul anul 1907 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu, de-a lungul străzii Guglielmo Marconi. În partea stângă a Casei Prager se găsește în prezent un bloc de locuințe înalt, construit în timpul regimului comunist. În planul doi se văd clădirile care se găseau la capătul Căii Victoriei, iar clădirea pe care este montată o reclamă la „Philips Radio” este Opereta, demolată la mijlocul deceniului al nouălea al secolului trecut, în proiectul de construire a noului centru civic. În stânga acesteia se găseau fundațiile Senatului, peste care a fost construit la sfârșitul deceniului al șaselea actualul bloc Gioconda. Casa Prager a fost o lungă perioadă sediul Loteriei Române, iar în prezent este sediul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc. Fotografie din Colecţia Fotografii şi Cărţi poştale a Muzeului Municipiului Bucureşti. (Text: Cezar Petre Buiumaci, muzeograf) * Casa Prager (construită în 1888 și al cărei arhitect a fost George Mândrea), aflată la intersecţia Căii Victoriei cu strada Marconi, lângă Palatul CEC şi vis-a-vis de Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie a României), a fost construită după planurile arhitectului George Mândrea în 1888 pentru negustorul de blănuri Sigmund Prager, furnizor al Curţii Regale, care a deschis aici un magazin de blănuri de lux, faimos în epocă. Mai mult decât un simplu negustor de blănuri, Simgund Prager a fost vicepreşedinte al Camerei de Comerţ. În 1907 a făcut parte, alături de Mauriciu Blank, George Asan şi Nicolae Dane, din comisia care a ales planul arhitectonic pentru viitoarea clădire a Palatului Bursei (construit între 1908-1911). Pe un teren neconstruit, care făcea parte din curtea vechii case cumpărate de Prager de la baronul Bellu, Societatea de Asigurări „Agricola” a ridicat, în 1912, de-a lungul Străzii Marconi, un imobil masiv în stilul epocii, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu, cunoscut ulterior ca Blocul Prager sau Blocul Agricola. Casa negustorului Prager există şi acum, lipită de Blocul Prager, fiind în proprietatea Loteriei Române. În Blocul Prager au funcţionat, în perioada interbelică, Magazinul Universal Sora (altul decât cel de lângă Gara de Nord) şi, ulterior, Universal, pentru ca, după naţionalizare, spaţiul comercial să fie destinat Magazinului Fortuna, care a avut ca specific desfacerea produselor agroalimentare. (Willi Pragher) * În Lista Monumentelor Istorice a Ministerului Culturii, la adresa Calea Victoriei 9 apar 3 monumente istorice: - Ansamblul "Curtile Văcărescu", Calea Victoriei 9 sector 3, Str. Ilfov 5 sector 5 B-II-a-A-19841 - Fostele case I. Văcărescu-Prager, Calea Victoriei 9 sector 3, Str. Ilfov 5 sector 5 sec. XVI - XVIII B-II-m-A-19841.01 - Vestigii arheologice, Calea Victoriei 9 sector 3, Str. Ilfov 5 sector 5 sec. XV-XIX B-II-m-A-19841.02 In curtea din spate a fost vechiul paraclis “Intampinarea Domnului”, ridicat, se pare, chiar de Vacarescu si care intre anii 1846-1887 a functionat, cu acordul proprietarilor, ca biserica parohiala. Pe la 1890, paraclisul ajuns in stare de ruina a fost demolat. Acum cativa ani, in spatele casei au avut loc sapaturi arheologice, iar cele descoperite: urmele unor si mai vechi paraclise, canale de aductiune a apei, monezi etc. alcatuiesc un important inventar stiintific. Ca suprafata si numar de vestigii, casa Vacarescu si curtea din spate au ajuns sa constituie al doilea sit bucurestean ca importanta, dupa cel de la Curtea Veche. (Dan Rosca) Referințe: - Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, capitolul „Casa Prager”, p. 59–66. - George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990. - Silvia Colfescu, Vânătoare de comori prin București 2, Editura Vremea, 2026. - Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004, CIMEC – Institutul de Memorie Culturală, 2005. - Gheorghe Crutzescu – Podul Mogoșoaiei, povestea unei străzi (PDF) (Property INDEX) - București – Loteria Română, Calea Victoriei nr. 9 și str. Ilfov nr. 5 (Cronica cercetărilor arheologice, CIMEC) - Comoara arheologică de pe Calea Victoriei: rămășițele a patru biserici suprapuse din București (B365, Antoaneta Dohotariu) - Casa Văcărescu de pe Podul Mogoșoaiei (Bucureștii Vechi și Noi) - Zaiafet și tragedie în casa Văcărescu-Bellu-Prager (O mie de semne) - Casa bunicului (Willy Pragher, blog) - Despre Wilhelm Alexander Pragher (Willy Pragher, blog) - Willy Pragher (Wikipedia, limba germană) - Calea Victoriei 007–13 (politici.weebly.com) - Loteria pregătește închirierea Palatului în care își are sediul propriul reglementator (Profit.ro) - Magazinul Popular – 1952 (București City News) - Incendiul de la „Palatul societății Agricola”, Blocul Prager (Ziarul Cuvântul) - George Mandrea (Arhiva de arhitectură) - Mandrea, Gheorghe (Metacult) - Istoria loteriei (Loteria Română) - Muzeul Municipiului București, Colecția Fotografii și Cărți Poștale, texte de Cezar Petre Buiumaci, muzeograf. - Presa bucureșteană a vremii (1864–1956): anunțuri și articole privind firma Prager și imobilul din Calea Victoriei nr. 9, între care „Fruntașii comerciului. Sigmund Prager” (1901) și Românul, 6 martie 1876. - Casa Prager - Gheorghe Crutzescu - Podul Mogoșoaei, povestea unei străzi (pag. 59-66) - Casa Prager, Calea Victoriei. - Casa Văcărescu de pe Podul Mogoșoaiei - Willy Pragher - Casa bunicului - Zaiafet şi tragedie în casa Văcărescu-Bellu-Prager - Fostele case I. Văcărescu - Prager, Calea Victoriei 9 - Incendiul ce a avut loc la “Palatul societatii Agricola”, Blocul Prager - Arhitectul George Mandrea - George Mandrea - comentariu critic Mai 2024: ## Specialiști **Arhitectură:** George Mandrea Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/calea-victoriei-9