# Palatul Grădișteanu - Ghica Adresă: Calea Victoriei nr. 188 / Str. Nicolae Iorga nr. 1, Sector 1, Cartierul Piața Victoriei - Romană, București An construcție: 1884 Tip ansamblu: Case/Vile Tip clădire: 2-5 niveluri Stil arhitectural: Beaux-Arts Monument istoric: clasa B Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Palatul Grădișteanu–Ghica, Strada Nicolae Iorga nr. 1-3, colț cu Calea Victoriei nr. 188, București: reședință construită din 1884 după planurile arhitectului John Elisée Berthet pentru Constantin Grădișteanu, transformată în 1895–1898 și 1905 (Eduard Honzig), locuită de ministrul Ion C. Grădișteanu și de familia Șerban Ghica, naționalizată în 1948, restaurată în 1996–1997 de arhitecta Adina Dinescu, astăzi Palais Ghica Victoria. ## Articol Palatul Grădișteanu–Ghica Un colț de stradă în nordul Podului Mogoșoaiei: colțul Căii Victoriei cu Strada Romană Palatul Grădișteanu–Ghica ocupă colțul format de Calea Victoriei cu Strada Nicolae Iorga, în Sectorul 1 al Bucureștiului. Adresa poștală actuală este Strada Nicolae Iorga nr. 1-3, dar clădirea este cunoscută și după numărul de pe Calea Victoriei, 188, unde se află fațada principală. Amplasamentul se găsește în segmentul nordic al vechiului Pod al Mogoșoaiei, între Piața Revoluției și Piața Victoriei, porțiune care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a devenit zona preferată de rezidență a marilor familii boierești și a oamenilor politici ai Regatului. Spre deosebire de segmentul sudic al Căii Victoriei, ocupat de hoteluri, magazine, bănci și sedii de instituții, porțiunea de la nord de actuala Piață a Revoluției a păstrat un caracter rezidențial. Aici s-au ridicat, între anii 1860 și 1910, case și palate cu curți și grădini proprii, retrase sau aliniate la stradă, multe dintre ele păstrate până astăzi. Clădirea este monument istoric și se încadrează, totodată, în ansamblul de arhitectură „Strada Nicolae Iorga”, protejat la rândul său. Reședință construită din 1884 după planurile arhitectului John Elisée Berthet pentru Constantin Grădișteanu, transformată în 1895–1898 și 1905 (Eduard Honzig), locuită de ministrul Ion C. Grădișteanu și de familia Șerban Ghica, naționalizată în 1948, restaurată în 1996–1997 de arhitecta Adina Dinescu, astăzi Palais Ghica Victoria. Strada Romană, Benito Mussolini, Nicolae Iorga Strada pe care se deschide intrarea principală a palatului și-a schimbat numele de două ori în secolul XX. Până la sfârșitul anilor 1920 s-a numit Strada Romană, iar adresa „Strada Romană nr. 1” apare în presa bucureșteană încă din 1874. La începutul anilor 1930, strada a primit numele lui Benito Mussolini; în presa din 1931, 1932, 1937, 1941 și 1943, proprietarii palatului sunt indicați ca domiciliați în „str. Benito Mussolini nr. 1”. După august 1944, numele conducătorului fascist italian a fost înlocuit cu cel al istoricului Nicolae Iorga, asasinat de legionari în noiembrie 1940. În noiembrie 1945, presa folosea deja forma „str. N. Iorga 1”, iar din 1947 adresa „Strada Nicolae Iorga nr. 1, colț cu Calea Victoriei” apare constant în documentele instituțiilor care au ocupat clădirea. Strada păstrează, pe ambele laturi, un șir de case de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, între care Casa Slătineanu–Krețulescu (nr. 7), Casa Pillat (nr. 8), Casa Ollănescu (nr. 19) și Casa generalului Arion (nr. 21). Casele Domnișoarelor Krețulescu Înainte de a deveni proprietatea familiei Grădișteanu, terenul de la colțul Căii Victoriei cu Strada Romană a fost ocupat de case care aparțineau familiei Krețulescu. Un anunț publicat în 1874 oferea spre închiriere „casele Domnișoarelor Krețulescu din strada Romană No. 1, în dreptul casei Filip Leny (Filip Lenș, de fapt)”, pentru unul sau trei ani, „cu mobilă sau fără mobilă”; doritorii erau îndrumați către proprietarele care locuiau în Strada Herăstrău nr. 24. Reperul folosit în anunț, casa lui Filip Lenș de pe partea opusă a Căii Victoriei, arată că imobilul ocupa deja colțul de stradă. Adresa Strada Romană nr. 1 apare în aceeași perioadă și în alte documente. În 1876, o creditoare pe nume Elena Stamatiu își declara domiciliul aici, într-un act judecătoresc al Tribunalului Ilfov. În 1893, un descendent al ctitorilor Bisericii Krețulescu, Nicolae Krețulescu, pensionar, figura domiciliat tot pe Strada Romană nr. 1, într-o acțiune îndreptată împotriva eforiei bisericii. Prezența mai multor locatari la aceeași adresă corespunde situației din planurile cadastrale din 1895–1899 și 1911, în care proprietatea apare formată din mai multe corpuri distincte. Primele clădiri ale proprietății Planurile cadastrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea arată că, pe colțul Căii Victoriei, existau două case alipite, iar în spatele lor, cu adresa pe Strada Romană nr. 1, se afla o a treia casă, însoțită de dependințe. Această configurație explică diferențele de stil care se observă și astăzi între corpul principal, bogat decorat, orientat spre Calea Victoriei, și corpul secundar de pe Strada Nicolae Iorga, mai sobru și apropiat de vocabularul neoclasic al anilor 1880. Numele Grădișteanu apare legat de această adresă din 1885, când Constantin Grădișteanu publica un anunț pentru arendarea moșiei Cosoba din județul Ilfov, indicând ca adresă de contact „strada Romană No. 1”. Construcția noii reședințe, după planurile arhitectului John Elisée Berthet, începuse în 1884. Din acel moment, proprietatea a funcționat ca reședință a familiei Grădișteanu, iar apoi a descendenților acesteia din familia Ghica, până la naționalizarea din 1948. Suprafața proprietății Dimensiunile exacte ale proprietății sunt cunoscute dintr-un anunț de licitație publicat în 1923, cu ocazia ieșirii din indiviziune a moștenitorilor familiei Grădișteanu. Imobilul „din strada Romană No. 1, colț cu Calea Victoriei” se compunea dintr-un teren de 1.550 de metri pătrați, un corp principal de 600 de metri pătrați și dependințe de 265 de metri pătrați. Proprietatea avea pe Calea Victoriei o fațadă de 26,75 metri, iar pe Strada Romană o fațadă de 56,85 metri, ceea ce arată că lotul se dezvolta în adâncime de-a lungul străzii laterale. Același anunț preciza că „construcțiunea este relativ bine întreținută și foarte solidă”. Proporțiile lotului, cu latura scurtă spre Calea Victoriei și latura lungă spre Strada Romană, au determinat organizarea ansamblului: corpul principal ocupă colțul și frontul Căii Victoriei, intrarea de onoare se află pe strada laterală, iar grădina și corpul de dependințe se succedă spre interiorul parcelei, de-a lungul Străzii Nicolae Iorga. Vecinătăți Pe partea opusă a Căii Victoriei, aproape în dreptul palatului, se află Casa Lenș–Vernescu (Calea Victoriei nr. 133), ridicată inițial pentru Filip Lenș și transformată în 1889 pentru omul politic Gheorghe (Guță) Vernescu, astăzi monument istoric. Pe aceeași latură cu Palatul Grădișteanu–Ghica, spre Piața Victoriei, se succed Casa Tomescu, lipită de palat, cu acces din intrarea Doctor Ioan Toma Tomescu, și Casa Manu, ridicată în 1843 pentru Alexandru Florescu și cumpărată în 1868 de generalul Gheorghe Manu. Un anunț din 1925 situa proprietatea Grădișteanu „lângă Legațiunea germană”, ceea ce indică faptul că, în perioada interbelică, misiunea diplomatică a Germaniei funcționa în imediata vecinătate. În spatele palatului, pe Strada Nicolae Iorga, se ridică astăzi o clădire modernă cu fațada îmbrăcată într-o rețea metalică aurie, care închide grădina pe latura dinspre interiorul cvartalului. Familia Grădișteanu Un neam boieresc din Vlașca Grădiștenii sunt una dintre vechile familii boierești ale Țării Românești. Numele provine de la zona Grădiștea din fostul județ Vlașca, astăzi în județul Giurgiu, unde familia a avut proprietăți încă din secolul al XVI-lea. Membrii ei au ocupat, timp de aproape trei secole, dregătorii înalte la curtea domnească: vornici, logofeți, cluceri, paharnici. Prin căsătorii succesive, familia s-a înrudit cu aproape toate marile neamuri din Țara Românească și din Moldova, între care Ghica, Cantacuzino, Rosetti sau Lahovary. Istoria familiei a fost reconstituită de istoricul Neagu Djuvara, el însuși descendent pe linie maternă, în volumul Ce au fost „boierii mari” în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI–XX), apărut la Editura Humanitas în 2011. Djuvara urmărește genealogia de la Chiajna Grădișteanca și arată cum, în secolul al XIX-lea, familia s-a împărțit în mai multe ramuri. Cartea este, în același timp, o analiză a modului în care marile familii boierești și-au păstrat poziția socială de-a lungul secolelor, prin alianțe matrimoniale, funcții și moșii. Ramurile secolului al XIX-lea În secolul al XIX-lea, ramura cea mai veche era reprezentată de clucerul Iancu Grădișteanu (1794–1876), care a avut trei fii: Ion, agronom, stabilit pe o moșie din Oltenia; Nicolae (1837–1909), ofițer de cavalerie, participant la Războiul de Independență din 1877–1878 și general de brigadă în rezervă din 1907; și Petre. Tot din familia Grădișteanu au făcut parte doi membri de onoare ai Academiei Române: Grigore Grădișteanu (1816–1892), traducător și om politic, ales în 1879, și Petru Grădișteanu (1839–1921), publicist, autor dramatic și parlamentar liberal, ales în 1883, inițiator al legii teatrelor din 1877 și președinte al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. Ramura care interesează istoria palatului de pe Calea Victoriei coboară din clucerul Șerban Grădișteanu (1785–1833) și din a doua sa soție, Aristița Buzescu, născută în 1807. Prin ea, familia se trăgea din vechiul neam al Buzeștilor, căruia îi aparținuse Preda Buzescu, unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul. Fiul lor, Constantin Grădișteanu, s-a născut chiar în anul morții tatălui său, 1833, și a devenit întemeietorul reședinței de la colțul Căii Victoriei cu Strada Romană. Constantin Grădișteanu (1833–1890) Constantin Grădișteanu s-a născut la 17 septembrie 1833. A studiat la Paris, unde a absolvit Facultatea de Litere a Sorbonei în 1852, urmând apoi cursurile Facultății de Drept. După întoarcerea în țară, a intrat în administrație: în februarie 1866 a fost numit prefect al județului Ilfov, iar în luna următoare a fost mutat în aceeași funcție la Putna. În același an a fost membru al Adunării Constituante care a adoptat prima Constituție a României și a fost ales pentru prima dată deputat. Cariera politică a lui Constantin Grădișteanu s-a desfășurat în tabăra conservatoare. Între 20 aprilie și 14 decembrie 1870 a fost ministru de Finanțe în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu. În 1876 a intrat în Senat, iar între ianuarie și noiembrie 1889 a fost președinte al Adunării Deputaților. A murit la București, la 10 aprilie 1890. Presa a anunțat că înmormântarea se va face la ora două după-amiaza, cu cortegiul pornind „de la locuința defunctului, str. Romană 1”, spre cimitirul Șerban Vodă (Bellu). Regele Carol I a trimis o coroană, iar onorurile militare au fost date de întreaga garnizoană a Capitalei. Elena Sihleanu și moșia de la Sihlea Constantin Grădișteanu s-a căsătorit cu Elena Sihleanu, fiica paharnicului Zamfirache Sihleanu, administrator al județului Râmnicu Sărat, și a Mariei, născută Popescu. Elena era sora mai mare a poetului romantic Alexandru Sihleanu (1834–1857), autorul volumului Armonii intime, mort la numai 23 de ani. Prin această căsătorie, familia Grădișteanu a intrat în posesia domeniului Sihleanu de la Sihlea, în fostul județ Râmnicu Sărat, astăzi în județul Vrancea, cu castelul ridicat de Zamfirache Sihleanu în jurul anului 1830. Castelul de la Sihlea a fost extins de familia Grădișteanu în anii 1880, iar în 1901 l-a găzduit pe Regele Carol I în timpul manevrelor regale, presa vremii numindu-l castelul doamnei Elena C. Grădișteanu. Ansamblul, cunoscut astăzi ca Ansamblul memorial și de arhitectură Sihleanu–Grădișteanu–Ghica, este monument istoric, iar numele său rezumă trecerea domeniului de la Sihleni la Grădișteni și apoi la Ghiculești. Familia a mai deținut, între altele, moșia Cosoba din județul Ilfov, plasa Snagov, cu terenuri de grâu și o moară cu turbină pe Dâmbovița, pe care Constantin Grădișteanu o oferea în arendă în 1885. Copiii lui Constantin și ai Elenei Grădișteanu Constantin și Elena Grădișteanu au avut doi copii: un fiu, Ion, și o fiică, Maria. Varianta răspândită în multe texte despre palat, potrivit căreia Constantin Grădișteanu nu ar fi avut copii și ar fi lăsat casa surorii sale Maria, nu este confirmată de documente. Actele de partaj publicate în presă în 1923 și 1925 îi numesc pe Maria Ștefănescu, „născută Grădișteanu”, și pe Ion C. Grădișteanu drept „proprietari moștenitori ai defunctului Const. Grădișteanu”, iar Neagu Djuvara îi prezintă pe cei doi ca frați. Confuzia provine probabil din combinarea numelor tatălui și fiului într-un singur personaj, „Constantin Ionaș Grădișteanu”. Maria Grădișteanu s-a căsătorit de două ori: prima dată cu Scarlat Ghica, fiul al doilea al omului politic Ion Ghica, cu care a avut un fiu, Șerban Ghica, iar a doua oară cu magistratul Constantin Ștefănescu, consilier la Curtea de Casație. Prin fiul ei din prima căsătorie, proprietatea de pe Calea Victoriei a trecut, în perioada interbelică, în familia Ghica, ceea ce explică numele dublu sub care palatul este cunoscut astăzi. Ion C. Grădișteanu (1861–1932) Ion C. Grădișteanu s-a născut la București, la 12 august 1861. A absolvit Liceul „Sfântul Sava”, apoi a studiat la Paris, unde a obținut doctoratul în drept și diploma Școlii de științe politice. În 1883 a intrat în magistratură, ca supleant la Tribunalul Buzău; după un conflict cu ministrul Justiției, Eugen Stătescu, a fost mutat la Galați, de unde a demisionat. S-a înscris apoi în Partidul Conservator condus de Lascăr Catargiu și a fost ales deputat. În 1896, presa îl menționa ca „deputat ce locuește în strada Romană No. 1”, într-un litigiu legat de birourile Ligii Culturale. Ion C. Grădișteanu a fost de trei ori ministru al Lucrărilor Publice: între 9 ianuarie și 6 iulie 1900, în guvernul George Gr. Cantacuzino; între 7 iulie 1900 și 13 februarie 1901, în guvernul Petre P. Carp; și între 22 decembrie 1904 și 12 martie 1907, din nou în guvernul George Gr. Cantacuzino. A fost președinte al Societății de Cultură Macedo-Română și a finanțat, în 1905, publicarea unui calendar în limba aromână. A fost decorat cu Ordinul „Carol I” și, ca reprezentant al Partidului Conservator, a participat la Consiliul de Coroană din iulie 1914, convocat la izbucnirea Primului Război Mondial. A murit la București, la 29 decembrie 1932. Palatul ca loc al vieții politice și mondene În anii în care Ion C. Grădișteanu a fost ministru, casa de pe Strada Romană a devenit unul dintre locurile de întâlnire ale lumii politice și tehnice a Capitalei. În 1904, presa nota că „aseară a fost o serată la d. I. Grădișteanu, din strada Romană No. 1”, la care fuseseră invitate 150 de persoane. În 1906, ministrul a oferit „în palatul său din str. Romană No. 1” un banchet în onoarea inginerilor și a funcționarilor superiori ai Ministerului Lucrărilor Publice. La dreapta gazdei a stat Anghel Saligny, directorul Serviciului hidraulic, decorat cu prilejul acela cu noul Ordin „Carol I”, iar la stânga, Miclescu, directorul Căilor Ferate Române. Printre invitații banchetului din 1906 s-au aflat N. N. Hârjeu, secretarul general al ministerului, C. M. Mironescu, directorul Școlii de Poduri și Șosele, Elie Radu, directorul Serviciului de poduri și șosele, colonelul Constantin Coandă, directorul Serviciului maritim, Al. Cottescu, președintele Societății Politehnice, și Grigore Cazimir, subdirectorul portului Constanța. Meniul cuprindea o alegorie a emblemelor serviciului tehnic, ale C.F.R. și ale Serviciului maritim. La șampanie, Ion Grădișteanu a ridicat primul toast în sănătatea Regelui, evocând jubileul celor 40 de ani de domnie ai lui Carol I și lucrările tehnice realizate în acest răstimp. Banchetul a fost servit de casa Riegler și de șeful bucătăriei Jockey-Clubului. Ultimii Grădișteni ai casei Familia a continuat să locuiască în palat în anii Primului Război Mondial. În 1914, Ion C. Grădișteanu figura în continuare cu domiciliul pe Strada Romană nr. 1, iar în 1915 Batalionul 1 Pionieri mulțumea public „d-nei Grădișteanu, domiciliată în București, strada Romană No. 1”, pentru donația a douăsprezece flanele de lână pentru trupă. După război, moștenitorii lui Constantin Grădișteanu, Ion C. Grădișteanu și sora sa, Maria Ștefănescu, au cerut ieșirea din indiviziune, procedură care a dus, în anii 1920, la trecerea proprietății către ramura Ghica a familiei. Potrivit lui Neagu Djuvara, linia lui Ion C. Grădișteanu s-a încheiat în generația următoare. Cei doi copii ai săi, recunoscuți la maturitate, Mihai („Bebe”) Grădișteanu, magistrat, și Maria, nu au avut urmași. Numele Grădișteanu a rămas astfel legat de palat prin denumirea sa, iar continuitatea familiei s-a transmis pe linia feminină, prin Maria Grădișteanu și descendenții ei din familia Ghica. Construcția și transformările (1884–1905) Proiectul din 1884 Lucrările la noua reședință a familiei Grădișteanu au început în 1884, la comanda lui Constantin Grădișteanu și a soției sale, Elena. Proiectul a fost întocmit de arhitectul John Elisée Berthet, de origine elvețiană, stabilit la București. Casa de la colțul Căii Victoriei cu Strada Romană este cea mai veche lucrare bucureșteană a sa cunoscută până acum, iar atribuirea a fost confirmată documentar de istoricul de artă Oana Marinache, autoarea monografiei John Elisée Berthet. Eleganța La Belle Époque, publicată în 2022. Prima formă a casei a fost mai sobră decât cea de astăzi. Arhitectul a propus o reședință cu subsol, parter înalt și etaj, cu fațade de inspirație neoclasică și renascentistă, cu ancadramente simple, cornișe profilate și o compoziție echilibrată, specifică formației sale academice. Corpul secundar din spate, de pe Strada Nicolae Iorga, care a păstrat în mare măsură această „haină” inițială, permite și astăzi aprecierea limbajului arhitectural al primei etape, mult mai apropiat de restul creației lui Berthet din anii 1880. Arhitectul John Elisée Berthet John Elisée Berthet s-a născut la 31 iulie 1851, la Cologny, lângă Geneva, și s-a format la École des Beaux-Arts din Paris, unde i s-a deschis un dosar personal. Prenumele său apare în surse în mai multe variante, Jules, Jean sau John, iar în anuarele bucureștene ale epocii este trecut uneori doar cu inițialele I. E., ceea ce a făcut ca opera sa să fie multă vreme greu de identificat. A lucrat în București aproape trei decenii, în special pentru clienți din aristocrație și din burghezia înstărită. Între lucrările sale bucureștene documentate se numără casa proprietarului Roland, de la colțul Străzii Sfinții Voievozi cu Piața cu Puțu (1886), reparațiile capitale ale proprietății Mărgăritescu de pe Calea Victoriei nr. 146 (1890), casele lui I. Braicoff de pe Strada Corabia (1891), Casa Macca (1891), Casa Cesianu de pe Strada Clemenței, actuala C. A. Rosetti (1892–1893), Pasajul Român, de la colțul Căii Victoriei cu Strada Ion Câmpineanu (1899), și casa Mihaelei Ghica de pe Calea Victoriei nr. 236 (1911). I se atribuie și casa librarului Alexandru Socec de pe Strada Clemenței. Execuția lucrărilor Execuția construcției este atribuită arhitectului Louis Pierre Blanc, colaborator al lui Berthet. Născut la Geneva, la 31 decembrie 1860, și mort la București, la 26 aprilie 1903, Blanc este autorul unor clădiri importante ale epocii, între care Casa Nicolae Filipescu (1888), Casa Ion Lahovary și Casa Maria Lahovary de pe Calea Dorobanților (1889), Palatul Ministerului Agriculturii (1895), Palatul Facultății de Medicină (1895–1902), Institutul de Bacteriologie „Victor Babeș” și Palatul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1893–1897). Execuția palatului este legată și de numele arhitectului Constantin Al. Băicoianu (1859–1929). Născut la București, Băicoianu a absolvit École des Beaux-Arts din Paris în 1880. Din 1884 a supravegheat lucrările Palatului Băncii Naționale de pe Strada Lipscani, iar între 1886 și 1888 a colaborat cu Albert Galleron la execuția Ateneului Român. A lucrat în etape la clădirile Arhivelor Statului din jurul Bisericii Mihai Vodă, a proiectat Colegiul Național „Roman Vodă” din Roman (1898) și Colegiul Național „I. C. Brătianu” din Pitești (1899) și a restaurat mai multe biserici vechi, între care Popăuții din Botoșani și Cetățuia din Iași. În 1890, proiectul elaborat împreună cu Ion Mincu a primit premiul al III-lea la concursul pentru Palatul Camerei Deputaților. Arhitectul Vasile Țelea, în dicționarul Personalități ale arhitecturii românești 1880–2010, menționează printre lucrările lui Băicoianu execuția Palatului Grădișteanu de pe Calea Victoriei. Cele două atribuiri, Blanc și Băicoianu, nu se exclud: construcția și transformările reședinței s-au desfășurat în mai multe etape, între 1884 și 1898, și au putut implica mai mulți arhitecți în conducerea lucrărilor. Configurația proprietății la sfârșitul secolului al XIX-lea Planurile cadastrale din 1895–1899 și din 1911 arată că proprietatea nu era alcătuită dintr-o singură clădire unitară. Pe colțul Căii Victoriei apar două case alipite, iar în spatele lor, cu adresa pe Strada Romană nr. 1, o a treia casă cu dependințele aferente. Corpurile au fost construite sau adaptate în etape diferite, iar această structură compozită s-a păstrat, în linii mari, până la intervențiile de la începutul secolului XX. Anunțul de licitație din 1923 descrie aceeași organizare, cu un corp principal de 600 de metri pătrați și dependințe de 265 de metri pătrați, pe un teren de 1.550 de metri pătrați. Din punct de vedere constructiv, clădirile au structură din zidărie portantă, fațade cu tencuieli decorative și elemente de piatră, iar acoperișurile sunt învelite cu ardezie. Regimul de înălțime al corpului principal cuprinde subsol, parter înalt, etaj și pod mansardat. Marile lucrări din 1895–1898 Perioada 1895–1898 este cea mai importantă pentru transformarea casei în palatul care se vede astăzi. Lucrările s-au desfășurat după moartea lui Constantin Grădișteanu, în anii în care reședința era locuită de fiul său, Ion C. Grădișteanu, deputat și apoi ministru. Potrivit Cronologiei Bucureștilor a lui Gheorghe Parusi, la exterior a fost păstrat în linii mari planul lui Berthet, în timp ce interiorul a fost îmbogățit cu o decorație de mare valoare. Noua decorație interioară a cuprins plafoane casetate și pictate, cu reprezentări de îngeri și compoziții alegorice și mitologice, lambriuri, vitralii și o scară monumentală, pe peretele căreia au fost reprezentate mai multe medalioane monocrome. Și fațadele au fost îmbogățite: pe fațada dinspre Strada Nicolae Iorga, deasupra unei ferestre a parterului, un cartuș sculptat poartă data 1897, iar în friza de sub cornișa fațadei de pe Calea Victoriei apare anul 1898, considerat de Oana Marinache drept anul finalizării modernizării. Autorul acestei etape de lucrări nu este cunoscut cu certitudine. Intervenția lui Eduard Honzig (1905) O nouă etapă de lucrări a avut loc în 1905, în timpul celui de-al treilea mandat al lui Ion C. Grădișteanu la Ministerul Lucrărilor Publice. O carte poștală de epocă, păstrată în colecția istoricului Narcis Dorin Ion, reproduce reședința Grădișteanu de pe Calea Victoriei și poartă semnătura arhitectului Eduard Honzig. Pe această bază, Oana Marinache consideră că Honzig ar fi putut fi autorul unificării caselor anterioare într-un ansamblu coerent. Același arhitect este indicat ca autor al conacului familiei Grădișteanu de la Sihlea. Rezultatul acestor etape succesive se citește și astăzi în arhitectura clădirii. Corpul principal, dinspre Calea Victoriei și dinspre colț, este bogat decorat, mai ales la nivelul etajului principal (piano nobile), cu elemente neobaroce și neorenascentiste: coloane angajate canelate, figuri alegorice, cartușe, mascaroane și o cornișă cu console. Corpul din spate a rămas mai sobru și păstrează aspectul neoclasic al primei etape. Diferența dintre cele două corpuri este una dintre caracteristicile definitorii ale ansamblului. Stilul Palatul Grădișteanu–Ghica se încadrează în eclectismul de factură academică al sfârșitului de secol XIX, cu dominantă neorenascentistă franceză și accente neobaroce. Compoziția fațadelor respectă principiile școlii Beaux-Arts: registre clar delimitate prin brâuri, parter tratat cu bosaje orizontale, etaj principal marcat de ordine arhitecturale și decor sculptat, cornișă puternică și acoperiș înalt, mansardat, cu lucarne. Accentul compozițional este pus pe colțul străzilor, rezolvat printr-un volum cu cupolă. Clădirea face parte din seria marilor reședințe private construite pe Calea Victoriei în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, alături de Casa Lenș–Vernescu de vizavi, de Casa Manu sau, ceva mai târziu, de Palatul Cantacuzino. Prin bogăția decorului interior păstrat, este considerată una dintre cele mai bine conservate reședințe aristocratice Belle Époque din București. Familia Ghica (Ghyka) O dinastie de domnitori Familia Ghica, al cărei nume apare în documente și în formele Ghika sau Ghyka, este una dintre cele mai importante familii boierești din Țările Române. Originară din Albania, familia s-a afirmat în secolul al XVII-lea, când Gheorghe Ghica a ocupat tronul Moldovei (1658–1659) și apoi pe cel al Țării Românești (1659–1660). Până la mijlocul secolului al XIX-lea, familia a dat zece domnitori celor două principate, ultimii fiind Alexandru Dimitrie Ghica, primul domn regulamentar al Țării Românești (1834–1842) și caimacam între 1856 și 1858, și Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei între 1849 și 1856. După Unirea Principatelor, membrii familiei au jucat un rol important în viața politică, diplomatică și culturală a României moderne. Doi dintre ei au fost prim-miniștri, Ion Ghica și Dimitrie Ghica, iar alții s-au remarcat ca miniștri, diplomați, scriitori, exploratori sau oameni de știință: Elena Ghica (Dora d'Istria), Pantazi Ghica, Dimitrie Ghica-Comănești, Vladimir Ghika sau Matila Ghyka. Blazonul familiei poartă deviza „Labor improbus omnia vincit” („Munca stăruitoare biruie totul”), preluată din Georgicele lui Vergiliu. Ramura care a moștenit palatul de pe Calea Victoriei coboară direct din Ion Ghica. Ascendența lui Ion Ghica Bunicul lui Ion Ghica, Scarlat Dimitrie Ghica (1750–1802), era fiul marelui ban Dimitrie (Dumitrache) Ghica (1718–1807) și al Mariei Văcărescu, fiica marelui ban Barbu Văcărescu. Scarlat Ghica era frate cu domnitorii Grigore al IV-lea Ghica și Alexandru Dimitrie Ghica, precum și cu generalul Costache Ghica. Din căsătoria sa cu Maria Dudescu s-au născut șase copii: Alexandru (zis „Barbă Roșie”), Dimitrie (Tache, 1793–1845), Nicolae, Iancu, Maria și Ruxandra. Dimitrie (Tache) Ghica, mare logofăt, s-a căsătorit cu Maria Câmpineanu, sora fraților Costache și Ion Câmpineanu, figuri cunoscute ale mișcării naționale din anii premergători Revoluției de la 1848. Pe lângă Ion, cuplul a mai avut șase copii: Scarlat, Sofia, Maria, Smaranda, Temistocle și Pantazi, acesta din urmă scriitor și om politic, căsătorit cu Camille Guyet de Fernyx. Prin această ascendență, Ion Ghica era înrudit cu familiile domnitoare ale Basarabilor și Mușatinilor, cu stolnicul Constantin Cantacuzino și cu Antioh Cantemir, cu familiile Dudescu, Filipescu și Grădișteanu, cu poeții Văcărești și cu boierii Câmpineni. Ion Ghica (1816–1897) Ion Ghica s-a născut la București, la 12 august 1816, dată atestată de un act al Ocârmuirii Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei din 30 septembrie 1836. A studiat la Paris, unde a obținut diploma de inginer de mine, a participat la Revoluția de la 1848 și a fost, între 1854 și 1859, bei (principe) al insulei Samos, sub suzeranitate otomană, de unde și apelativul de „beiul din Samos”. A fost de mai multe ori prim-ministru, între 1859 și 1871, și a condus de mai multe ori Societatea Academică Română și apoi Academia Română. Victor Slăvescu l-a numit „primul mare economist român”, iar George Călinescu l-a caracterizat drept „un uneltitor fin și un graeculus subtil”. Opera sa literară cea mai cunoscută este volumul Scrisori către Vasile Alecsandri. În 1847, Ion Ghica s-a căsătorit cu Alexandrina Mavros (1830–1926), fiica generalului Nicolae Mavros, aflat în serviciul Rusiei, și a Sevastiei Suțu, nepoată a domnitorului Mihai Suțu. Cei doi au avut zece copii: patru fii, Dimitrie, Scarlat, Nicolae și Alexandru, și cinci fiice, dintre care trei au ajuns la vârsta adultă, Maria, Eliza și Ana. Descendența lor a fost cercetată mai ales de genealogistul Mihai Sorin Rădulescu. Domeniul de la Ghergani Reședința de la țară a familiei a fost domeniul de la Ghergani, în județul Dâmbovița, intrat în posesia Ghiculeștilor prin căsătoria lui Dumitrache Ghica cu Maria Văcărescu, care a adus ca zestre vechiul conac, datând din secolul al XVI-lea. Alături de acesta, Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, a construit un al doilea conac. Ion Ghica a început în 1869 refacerea ansamblului, ridicând un palat neoclasic, aproape încheiat în 1886, și o capelă proiectată de arhitectul Dimitrie Berindei. Deasupra ușii de intrare a capelei se află blazonul familiei, iar capitelurile coloanelor poartă monograma Ghica. Domeniul se bucura de renume încă din timpul vieții proprietarului: într-o scrisoare din 1867 către soția sa, Ion Ghica nota că „toată lumea dorește să vadă Gherganii” și că „lumea vorbește în oraș despre bunul-gust, simplitatea și frumusețea micii noastre așezări de la țară”. Moartea și funeraliile lui Ion Ghica Ion Ghica a murit la Ghergani, la 7 mai 1897. Corpul a fost depus în capela domeniului, iar funeraliile s-au desfășurat cu mare fast. De la București a sosit un tren special, cu membri ai Academiei Române, deputați și senatori, doi generali care îl reprezentau pe regele Carol I și numeroase rude din familia Ghiculeștilor, cărora li s-au alăturat localnici din Ghergani și țărani din satele învecinate. Serviciul religios a fost oficiat de mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1829–1909). Au rostit discursuri Dimitrie A. Sturdza, în numele guvernului, Tache Giani, președintele Camerei Deputaților, V. A. Urechia, vicepreședintele Senatului, și P. S. Aurelian, în numele Academiei Române. Ion Ghica și soția sa, Alexandrina, care i-a supraviețuit aproape trei decenii, se odihnesc în cripta capelei de la Ghergani, în două sarcofage de marmură. Fiii lui Ion Ghica Primul fiu, Dimitrie Ghica, născut în 1848 și numit în familie „Guliță Effendi”, a studiat la Cambridge, unde a absolvit științele morale și politice, și a făcut tot în Anglia studii de inginerie, dar a lucrat întreaga viață în diplomație. A fost traducător din clasicii greci și unul dintre primii traducători în limba română ai lui Hamlet. Din căsătoria cu Melania Crețulescu, fiica lui Constantin A. Crețulescu, prim-ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, au rezultat doi copii, Ion și Alexandrina. Fiul, Ion Ghica, inginer ca și tatăl său, a fost numit, la scurt timp după Primul Război Mondial, șef al Serviciului Maritim Român. Al doilea fiu, Scarlat Ghica, născut în 1856, a absolvit Colegiul Wellington din Anglia și Facultatea de Drept din Paris, a avut preocupări literare, iar în 1931–1932 a fost director general al teatrelor. Prin căsătoria sa cu Maria Grădișteanu, ramura lui a devenit cea care a moștenit palatul de pe Calea Victoriei. Al treilea fiu, Nicolae Ghica (1862–1943), a fost moștenitorul legal al conacului și moșiei de la Ghergani. Din a doua sa căsătorie, cu Irina Cantacuzino (1869–1906), fiica lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, și a Ecaterinei, născută Băleanu, s-au născut patru copii. Gheorghe (Iorgu) Ghika (1902–1987) a fost primul născut. Alexandra (Ala) Ghika-Cantacuzino (1903–2004) s-a căsătorit cu Robert Bossy, aghiotant al regelui Mihai și frate al istoricului și diplomatului Raoul Bossy. Ionel Ghika (1904–1932), aviator, a murit la 28 de ani; din prima căsătorie, cu Camille Hornung, nu a avut copii, iar din a doua, cu Ibi Golfineanu, a avut o fiică, Irina Pacifica, născută cu două luni înaintea morții tatălui, cunoscută mai târziu pentru relația din 1949–1950 cu actorul american Errol Flynn. Matei Ghika-Cantacuzino (1906–1988) a fost adoptat în copilărie de Ecaterina Cantacuzino, fiica Mariei Ghica Sturdza și soția lui Șerban Cantacuzino, un alt fiu al Nababului; din prima căsătorie, cu Ioana Perticari, fiica generalului Ioan Perticari, a avut două fiice, Ioana (n. 1929), căsătorită cu Jean Tarnowski, și Irina (n. 1930), căsătorită cu omul politic francez Xavier Deniau. Irina Cantacuzino mai avea, din prima căsătorie, cu Radu Kretzulescu, o fiică, Ecaterina Olimpia Kretzulescu (1893–1993), căsătorită cu Constantin Caradja, care și-a petrecut ultimii ani de viață în orfelinatul „Leagănul Sf. Ecaterina” din București, construit de mama sa. Irina Ghica a murit de embolie la 21 iulie 1906, la scurt timp după nașterea lui Matei, și a fost înmormântată la Florești, în județul Prahova, lângă biserica cu hramurile Sfânta Treime și Nașterea Maicii Domnului, ctitorită între 1826 și 1830 de vornicul Grigore Cantacuzino (1800–1849). În 1921, sarcofagul ei a fost strămutat la Ghergani, în fața capelei familiei. Monumentul funerar din marmură are la căpătâi cinci îngeri, reprezentându-i pe cei cinci copii ai săi, ale căror chipuri sunt sculptate în marmură. Lângă mama sa a fost înmormântat, în 1932, și Ionel Ghika. Ultimul fiu, Alexandru Ghica (1865–1940), a avut din căsătoria cu Maria Catargi trei copii, Nathalia, Constantin și Maria, iar din a doua căsătorie, cu elvețianca Ida Lovay, doi fii, Ion și Grigore, care s-au stabilit în Elveția. Fiicele lui Ion Ghica Maria Ghica (1851–1937), cea mai mare dintre fiicele care au trăit, s-a căsătorit cu Gheorghe A. Sturdza Miclăușeni, fratele liderului liberal Dimitrie A. Sturdza, și este înmormântată în capela conacului de la Miclăușeni. Eliza Ghica (1852–1928), singura care nu s-a căsătorit, este înmormântată în capela familiei de la Ghergani. Ana Ghica, născută în 1859, s-a căsătorit cu Romulus Magheru, fiul generalului Gheorghe Magheru, căsătorie prin care Ion Ghica s-a înrudit cu una dintre familiile reprezentative ale Revoluției de la 1848. Ana și Romulus Magheru au avut cinci copii: Ion Magheru, profesor universitar, Alexandrina, Șerban, Elena și Gheorghe Magheru (1892–1952). Acesta din urmă, singurul dintre frați fără descendenți, a fost om de teatru și poet, autor al volumelor Capricii (1929), Poezii antipoetice (1932), Poeme în limba păsărească (1936), Coarde vechi și noi (1936) și Poeme balcanice (1936). Descendența lui Ion Ghica numără, potrivit calculelor publicate în 2021, 92 de persoane: 10 copii, 20 de nepoți, 24 de strănepoți, 24 de stră-strănepoți și, până la acea dată, 14 urmași în generația următoare. Scarlat Ghica și Maria Grădișteanu Scarlat Ghica s-a căsătorit cu Maria Grădișteanu, fiica lui Constantin și a Elenei Grădișteanu, căsătorie prin care cele două familii s-au unit. Din această căsătorie s-a născut, în 1882, un fiu, Șerban, numit în familie „Șerbănică”. Căsnicia nu a durat: Scarlat Ghica s-a recăsătorit cu Elena Burki, iar Maria Grădișteanu s-a căsătorit cu magistratul Constantin Ștefănescu, consilier la Curtea de Casație, purtând de atunci numele Maria Ștefănescu. Maria Grădișteanu a rămas legată de casa părinților ei. După moartea tatălui, în 1890, a fost, împreună cu fratele ei, Ion C. Grădișteanu, coproprietară a imobilului de la colțul Căii Victoriei cu Strada Romană. În 1919 a cerut Tribunalului Ilfov scoaterea la licitație a imobilului, pentru ieșirea din indiviziune, procedură care a durat aproape șase ani și care a deschis drumul trecerii proprietății către fiul ei, Șerban Ghica. Trecerea proprietății la familia Ghica Procedura de partaj se poate urmări în presa anilor 1920. În 1923, Tribunalul Ilfov anunța vânzarea la licitație a „imobilului din București, strada Romană No. 1 colț cu Calea Victoriei, averea indiviză a d-lor Maria Ștefănescu și Ion C. Grădișteanu, ambii proprietari moștenitori ai defunctului Const. Grădișteanu”, fixând licitația pentru 24 septembrie 1923. Vânzarea a fost reluată în 1925: licitația din 28 septembrie 1925 s-a încheiat cu adjudecarea provizorie a imobilului pe numele lui Ionel (Ion C.) Grădișteanu, cu termen de supralicitare la 7 octombrie 1925. Documentele ulterioare arată că proprietatea a rămas în final în ramura Mariei Ștefănescu. În 1928, aceasta figura ca debitoare a Creditului Funciar Urban pentru imobilul din „Str. Benito Mussolini No. 1”, iar în 1932 presa îl prezenta pe fiul ei, Șerban Ghica, drept proprietarul unui „palat în Calea Victoriei, colț cu str. Mussolini”. Maria Ștefănescu a murit în 1933. Din acel moment, casa a devenit reședința familiei lui Șerban Ghica, sub numele căruia a rămas până la naționalizare. Șerban Ghica și Aristița Stoenescu Șerban Ghica (1882–1958), inginer și mare proprietar agricol, a fost secretar general al Societății Politehnice din București și, pentru scurt timp, inginer-șef la Căile Ferate Române. În a doua sa căsătorie s-a unit cu Aristița Stoenescu (1884–1965), o verișoară de gradul al doilea. Familia Stoenescu se trăgea, la rândul ei, din neamul Grădiștenilor, prin Teona Grădișteanu-Pontbriant. În 1911, un avocat din această familie, Șerban Gr. Stoenescu, era înregistrat cu domiciliul tot pe Strada Romană nr. 1, iar în 1924 inginerul Șerban Ghica figura cu aceeași adresă printre fondatorii societății anonime „Inter Omnium Petrolifer”, înființată pentru industria și comerțul petrolului. Averea funciară a lui Șerban Ghica reunea moșiile moștenite de la Grădișteni, Sihleni și Ghiculești. Potrivit unui articol publicat de Universul în 1932, el deținea proprietăți în județul Ilfov, moșia Cosoba din județul Dâmbovița, Gherganii, moșiile Voitin, Sihlea, Ariciu și Bontești din județul Râmnicu Sărat, precum și pământuri în județele Dolj și Romanați. În 1932–1933, Șerban Ghica a cerut să beneficieze de legea pentru conversiunea datoriilor agricole, cerere criticată atunci în presă din cauza dimensiunii averii sale. Viața casei în perioada interbelică În anii 1930, palatul de pe Strada Benito Mussolini nr. 1 a fost una dintre casele mari ale Bucureștiului. Mica publicitate a vremii păstrează urmele gospodăriei: în 1931 „Principesa Ghica, Mussolini 1” căuta un ajutor de sufragiu „cu recomandații din case mari”, iar în 1943 o bucătăreasă cu recomandări similare. Proprietarii erau numiți în presă „principele și principesa Șerban Ghika”, iar palatul avea telefon propriu, cu numărul 41068. Casa a găzduit și oaspeți străini de seamă. În mai 1937, presa anunța sosirea în Capitală a doctorului Joseph Urbanek, „renumitul oculist din Viena”, care urma să rămână aproximativ zece zile la București, „invitat de principele și principesa Șerban Ghika, care-l vor găzdui în palatul din str. Benito Mussolini No. 1”. Tradiția balurilor și recepțiilor, începută în vremea lui Ion C. Grădișteanu, a continuat până la Al Doilea Război Mondial. Cei trei fii Șerban și Aristița Ghica au avut trei fii: Ion-Grigore, Constantin-Zamfir și Șerban-Alexandru. Potrivit amintirilor academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, educația lor a fost încredințată unui preot catolic, și nu guvernantelor, cum era obiceiul în familiile aristocratice ale vremii. Ion-Grigore a murit tânăr. Constantin-Zamfir Ghica, numit în familie „Mimi” (1918–2003), a fost avocat și a dus o viață retrasă. Șerban-Alexandru Ghica, cunoscut ca „Bani” Ghica, s-a născut la 25 martie 1919. A urmat, ca și tatăl său, studii politehnice. A debutat în rugby la 15 ani, în 1935, la Tenis Club Român, cu care a câștigat patru titluri de campion național. La 18 ani a jucat pentru echipa națională în turneul organizat la Expoziția Internațională de la Paris din 1937, iar în 1943 a devenit președinte al Federației Române de Rugby și căpitan al naționalei. În 1944 a inițiat emiterea unei mărci poștale dedicate rugby-ului. În aprilie 1941, invitațiile pentru ceaiul dansant al secției de rugby a Tenis Club Român se distribuiau chiar din casa părinților săi, de pe Strada Benito Mussolini nr. 1. Anii de după război Inginer de profesie, Bani Ghica a intrat în 1943 în Partidul Național Țărănesc și a fost, în 1946–1947, secretarul personal al lui Iuliu Maniu. În noiembrie 1945, după manifestația de la 8 noiembrie, ziua onomastică a Regelui Mihai, Parchetul Curții Marțiale a Capitalei a emis mandate de arestare pe numele mai multor persoane acuzate de participare la „agresiuni”, între care „Șerban Ghika zis Bani, str. N. Iorga 1”, menționat ca dispărut de la domiciliu. Arestat în 1947, a trecut prin închisorile de la Jilava, Văcărești, Aiud, Ocnele Mari și prin lagărul de la Capul Midia, unde a împărțit celula cu Corneliu Coposu. După eliberare, Bani Ghica a lucrat ca șef de șantier la Buzău, unde a înființat o echipă de rugby care a promovat în prima divizie; stadionul din Parcul Tineretului din Buzău îi poartă astăzi numele. A murit la 26 iulie 2006 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu. Părinții săi, Șerban și Aristița Ghica, au fost evacuați din palat după naționalizarea din 1948 și mutați într-un apartament de pe Strada Frumoasă. Șerban Ghica a murit în urma unui accident vascular, iar Aristița Ghica a trăit până în 1965. Arhitectura exterioară Organizarea volumelor Palatul Grădișteanu–Ghica ocupă colțul Căii Victoriei cu Strada Nicolae Iorga și se dezvoltă în adâncimea parcelei, de-a lungul străzii laterale. Ansamblul este alcătuit din corpul principal, aliniat la Calea Victoriei și la colț, din aripa dinspre Strada Nicolae Iorga, unde se află loggia și intrarea de onoare, și din corpul secundar de dependințe, retras în fundul curții. Între aripa principală și corpul de dependințe se întinde grădina, separată de stradă printr-o împrejmuire cu stâlpi de piatră și grilaj de fier forjat. Corpul principal are subsol, parter înalt, etaj și mansardă. Subsolul, luminat prin ferestre joase protejate de grilaje din fier forjat, este marcat la exterior de un soclu masiv. Parterul este tratat în bosaje orizontale, care dau fațadelor o bază grea și liniară. Etajul principal, cu parament neted, concentrează decorul sculptat. O cornișă puternic profilată încheie fațadele, deasupra cărora se ridică acoperișul mansardat, învelit cu ardezie așezată în model hexagonal, cu lucarne și cu volumul cu cupolă de la colț. Fațada de pe Calea Victoriei Fațada spre Calea Victoriei are o compoziție tripartită. La parter, ferestrele alternează: cele mari, în arc semicircular, cu chei de boltă sculptate, sunt despărțite de ferestre dreptunghiulare mai înguste. Sub ferestre, parapete decorate cu panouri și mascaroane fac legătura cu soclul. Un brâu cu un șir de patere (discuri decorative) separă parterul de etaj. Pe axul central, un balcon larg, cu balustradă din piatră, se sprijină pe patru console sculptate cu frunze de acant și volute, între care se află un cartuș central. La etaj, fereastra centrală, în arc semicircular, este încadrată de un fronton triunghiular cu o acvilă cu aripile deschise, așezată pe un cartuș cu mască, legat de ghirlande. De o parte și de alta se află câte o fereastră dreptunghiulară mai mică și câte o fereastră în arc, flancată de coloane angajate canelate, cu capiteluri compozite. Timpanele de deasupra arcelor sunt ocupate de perechi de figuri feminine alegorice culcate, în înalt relief: una ține o torță ridicată, cealaltă, cu capul sprijinit în mână, are o atitudine meditativă. Pe axul fiecărei ferestre se află o cheie de boltă cu mască, iar două console decorative din fier forjat flanchează fereastra centrală. Friza, cornișa și datarea Deasupra ferestrelor etajului se desfășoară o friză cu panouri dreptunghiulare și cartușe sculptate. În dreptul ferestrei centrale apare inscripția cu anul 1898, iar de o parte și de alta, cartușe ornamentale cu monograme, încadrate de volute și frunze. Cornișa are console (modilioane) decorate cu frunze de acant, între care se deschid casete cu rozete, deasupra unui șir de denticuli și al unui ove. Bogăția acestui registru este caracteristică etapei de lucrări din 1895–1898. Pe partea dreaptă a fațadei, spre vecinul de pe Calea Victoriei, o nișă cu un vas sculptat, așezat pe o consolă, completează compoziția. Traveea de colț are o fereastră mare în arc, încadrată de coloane angajate canelate, cu un balcon cu balustradă din fier forjat, sprijinit pe console. Mansarda fațadei de pe Calea Victoriei este ritmată de lucarne cu pilaștri și frontoane, iar pe axul central se află o lucarnă largă, cu patru colonete. Spațiul mansardei a fost amenajat cu ocazia restaurării din anii 1990. Colțul cu cupolă Accentul principal al compoziției este colțul celor două străzi. Aici, deasupra cornișei, se ridică un volum acoperit cu o cupolă curbă, învelită în ardezie, străpunsă de lucarne ovale (de tip „ochi de bou”) cu ancadramente sculptate și încununată de un lanternou cu vârf metalic ascuțit. Cupola marchează colțul la scara întregii intersecții și este elementul după care palatul este recunoscut de pe Calea Victoriei. Sub cupolă, traveea de colț de la etaj are o fereastră înaltă în arc, încadrată de coloane angajate și de un decor cu figuri alegorice în timpane, cu un balcon cu grilaj din fier forjat. Colțul fațadei este tratat ca un pavilion ușor proeminent, care leagă fațada de pe Calea Victoriei de cea de pe Strada Nicolae Iorga. Pe ambele fațade, decorul etajului folosește același repertoriu de forme, ceea ce dă unitate întregului corp principal. Fațada de pe Strada Nicolae Iorga și loggia Fațada de pe Strada Nicolae Iorga este cea mai lungă și cea mai variată. După traveea de colț urmează două ferestre mari în arc la etaj, cu figuri alegorice în timpane, apoi un rezalit cu o loggia deschisă la etaj. Loggia este încadrată de doi pilaștri decorați cu panouri sculptate cu trofee și ornamente vegetale și are la mijloc două coloane canelate cu capiteluri compozite. Parapetul ei este o balustradă din piatră cu baluștri. Deasupra, la nivelul acoperișului, o terasă cu balustradă și vase decorative încheie rezalitul. Spațiul loggiei, pardosit cu dale de piatră de culoare deschisă, are tavan casetat și un felinar suspendat. Din loggia se deschide perspectiva spre grădină și spre corpul de dependințe. Pe peretele din fundul loggiei, o ușă cu ancadrament profilat este încadrată de console sculptate care susțin o cornișă cu o friză de flori de crin și rozete. Partea dreaptă a fațadei dinspre stradă continuă cu travee mai înguste, cu ferestre dreptunghiulare cu ancadramente și balcoane cu grilaj din fier forjat. Intrarea de onoare Intrarea principală a palatului se află pe Strada Nicolae Iorga, într-o travee marcată de un portal în arc semicircular. Ancadramentul portalului este flancat de pilaștri cu bosaje, încheiați cu capiteluri cu mascaroane. Intradosul arcului și suprafețele de deasupra lui sunt decorate cu pictură murală cu motive vegetale, în care apar putti printre vrejuri și flori. Deasupra portalului, un balcon sprijinit pe console are pe fascia frontală inscripția „SALVE”, încadrată de ghirlande sculptate, iar balconul are un grilaj bogat din fier forjat, cu volute. Accesul se face pe o scară din piatră cu patru trepte, flancată de două statui de lei așezați, sculptate în piatră, și de balustrade din fier forjat cu volute. De o parte și de alta a ușii se află felinare de perete, montate pe console din fier forjat, iar în fața scării, stâlpi de iluminat din fontă. Ușa de intrare are două canate din lemn masiv sculptat, de culoare închisă, cu panouri vitrate protejate de grilaje din fier forjat cu motive vegetale, panouri laterale înguste și un ochi de lumină semicircular, cu un grilaj radial. Data 1897 Pe fațada de pe Strada Nicolae Iorga, deasupra ferestrei parterului din apropierea intrării, cornișa ferestrei poartă un cartuș cu anul 1897. Deasupra lui, un panou sculptat are în centru o mască feminină încadrată de un cartuș cu volute, de ghirlande de frunze și de două candelabre ornamentale. Panoul este încheiat de o cornișă susținută de console sculptate. Data de pe acest cartuș și cea din friza fațadei de pe Calea Victoriei datează principala etapă de transformare a casei. Corpul de dependințe Corpul secundar, aflat în fundul grădinii și aliniat la Strada Nicolae Iorga, are parter, etaj și mansardă. Fațadele sale sunt zugrăvite în ocru și crem, cu pilaștri tratați în bosaje orizontale pe colțuri, ferestre cu ancadramente simple și cornișe drepte sau frontoane triunghiulare. Pe axul fațadei dinspre grădină se ridică un rezalit în formă de turn, cu bosaje la colțuri, o fereastră în arc cu un timpan în formă de scoică la parter, o fereastră cu fronton triunghiular la etaj și un acoperiș piramidal cu un ochi de lumină rotund și un vârf ornamental din metal. Mansarda acestui corp are lucarne cu ancadramente sculptate, încheiate cu frontoane curbe. Spre grădină, o scară din piatră duce la intrarea corpului de dependințe, încadrată de doi stâlpi cu vase și de balustrade din fier forjat. Decorul mult mai simplu al acestui corp păstrează aspectul neoclasic din prima etapă a construcției. La restaurarea din 1996–1997, intervenția a cuprins și acest corp. Corpul de dependințe nu a avut de la început forma de astăzi. Inițial, în această clădire se aflau grajdurile pentru cai și camerele servitorilor, adică anexele gospodărești ale reședinței, cele trecute în actele din 1923 drept „dependințe”. Clădirea a fost transformată treptat, în mai multe etape, până la forma actuală, cu parter, etaj, mansardă și turn. Astăzi, corpul de dependințe funcționează independent de corpul principal și a fost închiriat, aproape fără întrerupere, pentru sedii de firme. Curtea interioară acoperită În interiorul corpului principal există o curte interioară, construită de la început ca puț de lumină pentru încăperile din mijlocul clădirii și acoperită cu un luminator din sticlă pe structură metalică. Pereții ei sunt tratați ca niște fațade interioare: ferestrele etajului au ancadramente cu pilaștri și arce decorate cu cartușe sculptate, cu scoici și volute, iar sub ele, balconașe cu grilaje din fier forjat. O friză cu patere separă nivelurile. Pe unul dintre pereți se deschide fereastra mare cu vitraliu a casei scării, iar o altă latură a curții este zugrăvită în roz. Împrejmuirea și pavilionul de colț Grădina este închisă spre Strada Nicolae Iorga printr-un gard cu soclu din piatră, stâlpi masivi din piatră cu panouri și capace profilate și un grilaj din fier forjat cu volute. Poarta de acces are două canate din fier forjat cu motive vegetale, încadrate de stâlpi mai înalți. La capătul împrejmuirii, lângă corpul de dependințe, se află un pavilion octogonal din fier și sticlă, cu cupolă metalică și vârf ornamental, construit în același spirit ca restul ansamblului. În spatele grădinii, pe latura dinspre interiorul cvartalului, se ridică astăzi o clădire modernă înaltă, cu fațada îmbrăcată într-o rețea metalică aurie în romburi. Spre grădină, peretele de la baza ei a fost tratat ca un fond alb, cu nișe în arc, în fața căruia sunt așezate statuile grădinii. Interiorul Distribuția spațiilor Interiorul corpului principal se desfășoară pe trei niveluri, la care se adaugă demisolul. La parter se află saloanele de recepție, numite astăzi „saloanele regale”, iar la primul etaj saloanele tematice, între care saloanele vieneze, salonul chinezesc și salonul turcesc (oriental). Al doilea etaj adăpostește camerele private ale proprietarilor. Demisolul, în care a fost amenajată o sală dedicată împăratului Traian, este bine finisat, dar în prezent este folosit doar pentru depozitare. În total, clădirea are în jur de 50 de încăperi, cu o suprafață utilă de peste 2.000 de metri pătrați. Decorația fixă, adică plafoanele, lambriurile, coloanele, stucaturile, vitraliile, parchetele și scara monumentală, provine în cea mai mare parte din etapa de lucrări din 1895–1898 și a fost restaurată în anii 1996–1997 și în deceniul următor. Mobilierul, tapiseriile, tablourile și obiectele de colecție aparțin amenajării actuale a casei și dau fiecărei încăperi un caracter propriu, corespunzător temei salonului. Holul de onoare Holul de onoare este cel mai fastuos spațiu al palatului. Plafonul este susținut de coloane monolite din marmură roșie, puternic vânată, lustruită, cu baze profilate și capiteluri compozite aurite. Pereții sunt placați cu panouri din stuc-marmură în tonuri de roz și gri, încadrate de chenare mai închise. Deasupra unui brâu profilat, pereții sunt ritmați de pilaștri pe care sunt așezate cariatide, jumătăți de figuri feminine sculptate, care par să susțină antablamentul. Între ele se deschid ferestre înalte în arc, cu vitralii în tonuri închise. Partea superioară a pereților este ocupată de medalioane rotunde cu scene figurative pictate în tonuri de verde și gri, înconjurate de rame de stuc cu volute și frunze. Pe axul peretelui principal, deasupra arcului ferestrei, este așezată o acvilă cu aripile deschise, sculptată. Plafonul este casetat, cu un registru de racord curb (scafă) decorat cu ornamente aurite în relief, rozete și cartușe. Pardoseala este din parchet cu chenare încrustate, acoperită de covoare orientale mari, iar iluminatul este asigurat de candelabre de cristal și aplice de perete. Scara monumentală Din holul de onoare, scara monumentală urcă spre etaj, într-o casă a scării deschisă pe două niveluri. Golul scării este înconjurat de o balustradă din lemn sculptat, formată din arcade mici pe colonete. Scara este din lemn masiv, cu stâlpi de capăt (aviziere) sculptați, încheiați cu piramide și decorați cu panouri în relief, și cu baluștri strunjiți, cu detalii aurite. Peretele de sub scară este acoperit cu un lambriu din lemn de culoare aurie, iar unghiurile casei scării sunt marcate de coloane din granit verde, cu capiteluri compozite aurite. Deasupra arcului de sub palier, o mască feminină din stuc încununează un cartuș flancat de volute. O friză cu capete de leu decorează parapetul palierului. Pe pereții scării sunt expuse portrete în ulei din secolul al XIX-lea, în rame aurite, iar la baza scării se află o oglindă mare cu ramă aurită și un pian cu coadă negru, decorat cu ornamente aurite. Pe peretele casei scării au fost pictate mai multe medalioane monocrome, menționate de istoricii de artă ca parte a decorației realizate în 1895–1898. Vitraliile cu blazon Una dintre laturile spațiului de lângă casa scării este ocupată aproape în întregime de un vitraliu de mari dimensiuni, într-o ramă din lemn cu pilaștri și cornișă. Vitraliul este împărțit în câmpuri: în centru, două medalioane mari, cel de sus cu un blazon nobiliar încoronat, cel de jos cu un disc albastru; de o parte și de alta, câmpuri înguste cu volute și fleuroane aurii pe fond alb, încadrate de chenare roșii și albastre; deasupra, un registru de panouri mici cu motive vegetale. Vitraliul este flancat de coloane din granit verde și de tablouri cu naturi statice cu flori. Pardoseala acestui spațiu este din mozaic, cu motive geometrice în tonuri de bej, negru și roșu. Plafonul are casete adânci cu rozete aurite, iar în fața vitraliului sunt așezate o canapea din piele de tip Chesterfield și două vase mari din porțelan chinezesc alb-albastru. Un al doilea vitraliu important se află în salonul alăturat holului de onoare: o fereastră mare în arc, cu ramă de lemn, cu câmpuri decorate cu volute aurii pe fond alb și chenare policrome, încadrată de coloane de marmură roșie. Camera Regelui Carol Una dintre încăperile palatului poartă numele de Camera Regelui Carol. Pereții de culoare crem sunt împărțiți prin baghete aurite, iar pe peretele principal, într-o ramă ovală aurită, este expus un portret al Regelui Carol I în uniformă de gală. Unghiurile încăperii sunt marcate de panouri din marmură albastru-cobalt, cu vinișoare deschise. Fereastra are vitralii policrome, cu medalioane albastre, iar sub ea se află un lambriu din lemn sculptat. Mobilierul este în stil Ludovic al XV-lea: canapea și fotolii cu rame aurite, tapițate cu mătase albastră cu motive albe, o masă cu marchetărie, o comodă cu blat de marmură, pe care sunt așezate un ceas din bronz aurit și două vase din porțelan albastru cu montură aurită. Încăperea mai cuprinde un birou din lemn și alamă, fotografii de epocă înrămate și un bust mic. Saloanele de recepție Salonul cel mare de recepție are pereții decorați cu panouri pictate cu cer și nori, încadrate de baghete roșii și aurii, și un plafon casetat din lemn închis la culoare, cu casete octogonale pictate și aurite. Salonul este împărțit printr-o deschidere largă, pe doi stâlpi, cu draperii grele din damasc. Pardoseala este din parchet în model „os de pește”, cu chenar încrustat. În salon se află dulapuri în stil Boulle, din abanos cu încrustații de alamă, o comodă sculptată cu capete de leu, oglinzi în rame aurite, un portret al unui personaj în armură și un bust al unui demnitar cu turban, așezat pe o coloană de marmură. Salonul roșu are pereții tapetați cu țesătură roșie cu un model de rețea aurie, deasupra unui lambriu crem. Pe perete este expusă o tapiserie mare cu o scenă de curte orientală, cu personaje sub un baldachin, iar în jurul ei, gravuri înrămate, oglinzi înguste cu rame aurite și aplice de cristal. Plafonul are o cornișă bogat sculptată și aurită. O deschidere largă, cu draperii, face legătura cu biblioteca. Biblioteca Biblioteca ocupă o încăpere cu pereții acoperiți de corpuri de bibliotecă din lemn de nuc sculptat, cu uși vitrate, despărțite de pilaștri canelați și încheiate cu o cornișă cu un registru de nișe. Partea inferioară a corpurilor are dulapuri cu uși pline. Mobilierul este alcătuit din fotolii și scaune din piele neagră capitonată, iar plafonul, casetat și închis la culoare, este luminat de un candelabru de cristal. Din bibliotecă, o enfiladă de uși duce spre celelalte saloane. Sala cu arcade O sală mare de recepție, folosită astăzi pentru ceremonii și conferințe, este împărțită de o arcadă triplă pe coloane din marmură galben-brună, cu capiteluri bogat decorate în stuc. Deasupra arcelor, cartușe cu măști, putti care susțin ghirlande și volute formează o friză sculptată continuă. Plafonul are o friză pictată cu motive vegetale în tonuri de albastru, auriu și roșu. Pe pereții albi, cu baghete aurite, sunt expuse picturi vechi în rame aurite, iar mobilierul cuprinde o masă lungă cu marchetărie și scaune tapițate în roz și auriu. Saloanele cu plafoane pictate Mai multe saloane au plafoane pictate cu decor de inspirație rococo. Într-unul dintre ele, scafa plafonului este decorată cu volute în formă de C, cartușe, un registru cu rețea roșie și aurie și o bandă albastră cu scoici, în jurul unui câmp central alb. Deasupra ușii, o supraportă sculptată reprezintă doi putti de o parte și de alta a unei scoici. Pereții sunt crem, cu panouri încadrate de baghete aurite. Salonul Vienez de la etaj are, potrivit descrierilor publicate, plafonul pictat manual și un covor realizat la comandă, care reproduce desenul plafonului. Salonul galben are pereții zugrăviți în ocru cu efect texturat și benzi verzi pe colțuri. Ușa are un ancadrament din lemn sculptat, cu un fronton rupt și un vas pe ax. Mobilierul cuprinde o canapea cu spătar din împletitură de trestie și perne cilindrice, fotolii aurite, o masă sculptată și o vitrină, iar pe perete este expus un peisaj în ramă aurită. Ferestrele salonului au lambriuri sculptate dedesubt și draperii grele din brocart. Salonul turcesc Salonul turcesc, sau oriental, are decorul cel mai diferit de restul palatului. Peretele principal este ocupat de un arc polilobat, de inspirație maură, cu intradosul pictat cu arabescuri în albastru și auriu, încadrat de ancadramente sculptate cu motive geometrice ajurate și de coloane din marmură roșie. Pardoseala este din marmură în carouri albe și negre. În fața arcului se află un secretaire de tip sirian, din lemn încrustat cu sidef, iar pe pereții roșu-cărămiziu sunt expuse covoare orientale și o gravură cu personaje în costume orientale. Una dintre încăperile palatului poartă numele „Grand Vizyr & Samovar”. Salonul chinezesc Salonul chinezesc este amenajat cu mobilier și obiecte din Extremul Orient. Pe peretele principal este expusă o pictură chinezească de mari dimensiuni, cu o vedere de palat cu numeroase personaje. Sub ea se află două dulapuri chinezești pictate: unul negru, cu panouri cu personaje, celălalt cu medalioane cu scene pe fond galben-verde. În mijlocul salonului, o masă rotundă din lemn masiv este înconjurată de scaune în stil chinezesc, cu spătar curbat. Încăperea mai cuprinde statuete din bronz, vase pentru tămâie, o statuie de războinic pe un postament și un dulap sculptat cu coloane strunjite. Salonul alăturat combină decorul european cu obiecte în gust chinezesc. Pilaștri înalți îmbrăcați în oglinzi, cu creste rococo aurite, încadrează un cabinet din lac negru cu decor pictat de tip chinoiserie, iar deasupra ușii, o supraportă cu ramă rococo cuprinde un peisaj pictat. O vitrină aurită și o bibliotecă din lemn cu uși vitrate completează amenajarea. Sufrageria, holul albastru și biroul Sufrageria are pe peretele principal o tapiserie care reproduce unul dintre panourile seriei „Doamna cu licorn”, păstrată la Muzeul Cluny din Paris. Masa are blatul din oglindă, iar scaunele sunt vopsite în argintiu, cu spătare sculptate. Lângă perete sunt așezate două coloane din alabastru cu sfeșnice, iar o ușă dublă se deschide spre loggia de pe Strada Nicolae Iorga. Un hol are pereții pictați în nuanțe de albastru, imitând cerul, cu un brâu auriu și o ușă din lemn sculptat cu fronton rupt, încadrată de portrete feminine. Una dintre încăperile folosite ca birou are plafonul cu scafa pictată în roz, cu volute rococo albe și aurii, și un tablou de mari dimensiuni cu scena „Isus printre învățați”, încadrat de icoane și de o bibliotecă din lemn. Grădina Amplasarea Grădina palatului ocupă spațiul dintre aripa principală, dinspre Calea Victoriei, și corpul de dependințe din fundul parcelei. Ea se întinde de-a lungul Străzii Nicolae Iorga, de care este separată prin împrejmuirea cu stâlpi de piatră și grilaj din fier forjat, și este închisă pe latura opusă de peretele clădirii vecine. Prin poziția sa, grădina face legătura vizuală între fațada bogat decorată a corpului principal, cu loggia și intrarea de onoare, și fațada mai simplă a corpului de dependințe, dominată de rezalitul în formă de turn. Grădina nu are dimensiunile unui parc. Este o grădină urbană de reședință, de tipul celor care însoțeau marile case bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, gândită ca o curte de onoare amenajată și ca un spațiu de reprezentare, vizibil din stradă prin grilajul împrejmuirii. Amenajarea actuală, întreținută de proprietari după restaurare, este una geometrică, de inspirație franceză și italiană. Parterul de buxus Suprafața grădinii este organizată ca un parter regulat, format din mai multe straturi principale, în jur de șase, dispuse simetric de o parte și de alta a unei alei centrale. Fiecare strat este conturat de un dublu chenar de buxus tuns, care desenează forme ovale, rotunde sau alungite, cu o peluză în interior. Între straturi, aleile sunt pavate cu piatră cubică de granit, așezată în arce și în evantai, iar la colțuri sunt plantate arbuști și flori. Spre gard, pe latura dinspre stradă, straturile de buxus sunt dublate de o fâșie de arbuști înfloritori, care filtrează privirea dinspre trotuar. În spatele împrejmuirii, de-a lungul Străzii Nicolae Iorga, arborii mari ai aliniamentului stradal completează cadrul vegetal al grădinii. Fântâna cu putto În centrul grădinii, la intersecția aleilor, se află o fântână circulară. Ea este alcătuită dintr-un bazin din piatră, cu marginea profilată, așezat pe un picior sculptat cu motive marine și frunze de acant. Pe buza bazinului stă o statuetă din bronz, cu patina verde, care reprezintă un putto înaripat. Fântâna este înconjurată de un mic inel de vegetație și de un pavaj circular, din care pornesc aleile spre corpul de dependințe și spre aripa principală. Pe o altă alee, lângă gard, este așezată o vasque din piatră albă pe picior, sculptată, iar în colțul dinspre aripa principală, un bazin vechi din piatră, folosit astăzi ca jardinieră. Aceste piese mici completează compoziția axată pe fântâna centrală. Statuile și vasele Pe latura opusă străzii, grădina este mărginită de un perete alb, tratat ca un fundal, cu nișe în arc. În fața lui, pe socluri pătrate din piatră, sunt așezate statui de figuri feminine drapate, în stil clasic, alternând cu vase decorative mari. Una dintre statui reprezintă o femeie cu ciorchini de struguri și un copil, alta o figură învăluită într-o mantie, iar o a treia, din bronz cu patină verde, o femeie însoțită de un putto. Ansamblul amintește de seriile alegorice ale anotimpurilor din grădinile europene ale secolelor XVII–XVIII. Vasele decorative de pe socluri sunt sculptate în piatră, cu capace, ghirlande și mascaroane de satiri pe pântec. Un vas asemănător, cu fețe de satiri încununate cu frunze și struguri, este folosit ca jardinieră lângă intrarea în corpul de dependințe. Lângă perete se află și o cupă largă din marmură roz, pe un picior sculptat. Spre corpul de dependințe Latura grădinii dinspre corpul de dependințe este marcată de scara de acces a acestuia, din piatră, încadrată de balustrade din fier forjat și de doi stâlpi cu vase. De o parte și de alta a scării sunt așezate două stele din piatră cu reliefuri figurative, în stil antic, care funcționează ca piese decorative independente. Lângă ele, bănci din fontă și lemn și felinare pe stâlpi completează amenajarea. La capătul împrejmuirii, lângă corpul de dependințe, pavilionul octogonal din fier și sticlă, cu cupolă metalică, marchează colțul grădinii dinspre stradă. Privită din loggia de la etajul aripii principale, grădina se citește ca un parter regulat, cu fântâna pe ax și cu turnul corpului de dependințe drept fundal. După 1945: de la Consiliul Superior Economic la Palais Ghica Victoria Sediul Consiliului Superior Economic (1947) Familia Ghica a pierdut folosința palatului înaintea naționalizării oficiale. În vara anului 1947, clădirea de la colțul Căii Victoriei cu Strada Nicolae Iorga a fost ocupată de Consiliul Superior Economic, organism guvernamental de planificare și coordonare a economiei. La 31 iulie 1947, presa anunța că „Secretariatul General al Comisiunii pentru redresarea economică și stabilizarea monetară s-a mutat în localul din str. Nicolae Iorga Nr. 1 (colț cu calea Victoriei) la sediul Consiliului Superior Economic”. Comisia pregătea reforma monetară din august 1947. În decembrie 1947, prin hotărârea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului și președintele Comisiei ministeriale de redresare economică și stabilizare monetară, Comisia centrală pentru reglementarea muncii în acord, însărcinată să stabilească normele și timpii de lucru, a fost trecută pe lângă Consiliul Superior Economic, sub conducerea directă a lui Miron Constantinescu, secretarul general al comisiei ministeriale. Prima ședință a acestei comisii a avut loc la 11 decembrie 1947, „la sediul Consiliului superior economic, din str. Nicolae Iorga No. 1, unde va funcționa pe viitor această comisie”. Naționalizarea și Arbitrajul de Stat În 1948, palatul a fost naționalizat. Șerban și Aristița Ghica au fost mutați într-un apartament mic de pe Strada Frumoasă, iar fiul lor, Bani Ghica, se afla deja în închisoare. Clădirea a rămas în folosința instituțiilor statului, iar funcțiunea de sediu administrativ a contribuit la păstrarea în bună măsură a decorației interioare. În anii 1950, la Strada Nicolae Iorga nr. 1 a funcționat Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri, instituția care soluționa litigiile economice dintre întreprinderile și organizațiile socialiste. Din toamna anului 1955, aici a fost redactată și revista „Arbitrajul de stat”, publicație a instituției, cu articole despre contractele dintre întreprinderi, apărarea proprietății socialiste și practica arbitrală; adresa redacției, „București, str. Nicolae Iorga nr. 1”, apare în anunțurile din 1957 și 1958. Ulterior, în clădire s-a instalat o instituție de comerț exterior. Retrocedarea și vânzarea După 1989, imobilul a fost revendicat de moștenitorii familiei Ghica, frații Constantin („Mimi”) și Șerban („Bani”) Ghica, care l-au recuperat la începutul anilor 1990. Frații au hotărât vânzarea casei, cu condiția ca aici să-și desfășoare activitatea Fundația „Ion Ghica”, numită după străbunicul lor, omul politic și scriitorul Ion Ghica. În 1994, palatul a fost cumpărat de familia Eric și Anca Bartha, după ce, potrivit presei vremii, și tenismenul Ilie Năstase încercase să-l achiziționeze. Fundația „Ion Ghica” a funcționat în clădire o perioadă scurtă. În anii următori, palatul a găzduit sedii de firme, asociații și fundații. Restaurarea din 1996–1997 Între 1996 și 1997, la inițiativa noilor proprietari, arhitecta Adina Dinescu a condus restaurarea generală a palatului. Lucrările au cuprins consolidarea structurală, refacerea decorațiilor exterioare și interioare, restaurarea plafoanelor pictate, a lambriurilor și a vitraliilor, precum și adaptarea clădirii la noile funcțiuni de birouri și reprezentare. Restaurarea a inclus și corpul de dependințe de pe Strada Nicolae Iorga, mult mai sărac în ornamente. Cu această ocazie a fost amenajat și spațiul mansardei. Restaurarea din anii 1990 a fost continuată, după 2000, de o renovare îndelungată a interioarelor, care a durat mai bine de zece ani. Au fost readuse la starea inițială mulurile aurite, placajele de marmură, parchetele și marile candelabre, iar saloanele au primit amenajările tematice care le dau astăzi caracterul. Casa Dunării În primele decenii ale secolului XXI, palatul a purtat și numele de „Casa Dunării”, sub care a fost prezentat ca un spațiu dedicat istoriei Dunării și rolului fluviului în civilizația europeană. În această amenajare, la subsol a fost organizată o sală dedicată împăratului Traian, la parter saloanele regale, iar la etaj saloanele vieneze și salonul oriental. Pe fațadă a fost semnalată, la un moment dat, și o plăcuță a unui Centru Cultural Româno-Chinez. Clădirea a rămas închisă publicului larg. Vizitele s-au organizat doar ocazional, cu acces special, ca de exemplu în noiembrie 2018, în cadrul unui tur al bloggerilor #CronicariDigitali dedicat clădirilor vechi din zonă. Palais Ghica Victoria Cel puțin din 2019, palatul funcționează sub numele „Palais Ghica Victoria” (Palatul Ghica Victoria), ca spațiu pentru evenimente și ca „centru de diplomație culturală”, dedicat memoriei lui Ion Ghica. Clădirea pune la dispoziție aproximativ 20 de încăperi, cu capacități între 2 și 150 de persoane, și poate găzdui evenimente de până la 400 de invitați: recepții diplomatice, conferințe, lansări, gale, concerte de muzică clasică, expoziții și evenimente private. Periodic, sunt organizate tururi ghidate. Pentru evenimente se închiriază parterul și primul etaj ale corpului principal, în timp ce al doilea etaj adăpostește camerele private ale proprietarilor, iar demisolul este folosit pentru depozitare. La parter urmează să se deschidă o cafenea, cu acces și spre curtea interioară a corpului principal, construită inițial ca puț de lumină și acoperită cu un luminator din sticlă. Corpul de dependințe, transformat de-a lungul timpului din clădirea grajdurilor și a camerelor servitorilor, a fost închiriat aproape fără întrerupere pentru sedii de firme. Palatul Grădișteanu–Ghica este monument istoric și face parte din ansamblul de arhitectură „Strada Nicolae Iorga”. Este una dintre puținele reședințe aristocratice din București care și-au păstrat aproape integral decorația interioară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, împreună cu dependințele și grădina, și una dintre cele mai bogat decorate clădiri de pe Calea Victoriei. Personaje - Constantin Grădișteanu (1833–1890) – om politic conservator, ministru de Finanțe în 1870 și președinte al Adunării Deputaților în 1889; a comandat, împreună cu soția sa, construirea reședinței de pe colțul Căii Victoriei cu Strada Romană, începută în 1884, unde a locuit până la moarte. - Elena Grădișteanu, născută Sihleanu – soția lui Constantin Grădișteanu, sora poetului Alexandru Sihleanu; prin ea, domeniul Sihlea a trecut în familia Grădișteanu; a fost coproprietara casei de pe Strada Romană. - Ion C. Grădișteanu (1861–1932) – fiul lui Constantin Grădișteanu, deputat conservator și de trei ori ministru al Lucrărilor Publice (1900–1901, 1904–1907); a locuit în palat, unde a organizat recepții și banchete, între care cel din 1906 pentru inginerii ministerului, în frunte cu Anghel Saligny. - Maria Grădișteanu (Ghica, apoi Ștefănescu) – fiica lui Constantin Grădișteanu, căsătorită întâi cu Scarlat Ghica, apoi cu magistratul Constantin Ștefănescu; coproprietară a casei după 1890, a cerut ieșirea din indiviziune în 1919; prin ea, palatul a trecut în familia Ghica. - Ion Ghica (1816–1897) – om politic, prim-ministru, președinte al Academiei Române și scriitor; bunicul lui Șerban Ghica și străbunicul ultimilor moștenitori ai palatului; numele său este purtat de Fundația „Ion Ghica” și de actualul Palais Ghica Victoria. - Scarlat Ghica (n. 1856) – al doilea fiu al lui Ion Ghica, primul soț al Mariei Grădișteanu și tatăl lui Șerban Ghica. - Șerban Ghica (1882–1958) – inginer și mare proprietar agricol, fiul lui Scarlat Ghica și al Mariei Grădișteanu; proprietarul palatului în perioada interbelică și până la naționalizarea din 1948. - Aristița Ghica, născută Stoenescu (1884–1965) – soția lui Șerban Ghica, stăpâna casei în anii 1920–1940; după naționalizare a fost mutată, împreună cu soțul ei, într-un apartament de pe Strada Frumoasă. - Constantin („Mimi”) Ghica (1918–2003) – fiul lui Șerban și al Aristiței Ghica, avocat; împreună cu fratele său, a recuperat palatul după 1989. - Șerban („Bani”) Ghica (1919–2006) – fiul lui Șerban și al Aristiței Ghica, inginer, rugbist internațional, președinte al Federației Române de Rugby (1943), secretar al lui Iuliu Maniu și deținut politic; a crescut în palat și l-a recuperat, împreună cu fratele său, după 1989. - John Elisée Berthet (n. 1851) – arhitect de origine elvețiană, format la École des Beaux-Arts din Paris, autorul proiectului din 1884 al reședinței Grădișteanu. - Louis Pierre Blanc (1860–1903) – arhitect elvețian stabilit la București; căruia i se atribuie execuția construcției din 1884. - Constantin Al. Băicoianu (1859–1929) – arhitect, absolvent al École des Beaux-Arts din Paris, colaborator la execuția Palatului Băncii Naționale și a Ateneului Român; indicat de Vasile Țelea drept executantul Palatului Grădișteanu de pe Calea Victoriei. - Eduard Honzig – arhitect, semnatarul unei cărți poștale din 1905 cu reședința Grădișteanu, considerat autorul unificării corpurilor casei. - Anghel Saligny (1854–1925) – inginer, directorul Serviciului hidraulic, invitatul de onoare al banchetului oferit în 1906 de ministrul Ion C. Grădișteanu în palatul de pe Strada Romană. - Adina Dinescu – arhitectă, coordonatoarea restaurării generale a palatului din 1996–1997. - Eric și Anca Bartha – proprietarii palatului din 1994, care au inițiat restaurarea clădirii. Bibliografie: - Oana Marinache, John Elisée Berthet. Eleganța La Belle Époque, Asociația și Editura Istoria Artei, 2022 - Neagu Djuvara, Ce au fost „boierii mari” în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI–XX), Editura Humanitas, 2011 - Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureștilor, Editura Compania, 2007 - Silvia Colfescu, București: ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, 2009 - Narcis Dorin Ion, București. În căutarea Micului Paris, Editura Tritonic, 2003 - Vasile Țelea, Personalități ale arhitecturii românești 1880–2010, Editura Rentrop & Straton, 2014 - Constantin Bălăceanu-Stolnici, Memoriile unui boier de viță, serial publicat în Revista Clipa - Narcis Dorin Ion – colecția de vederi istorice „Reședințe aristocratice bucureștene” - Editorial: Unele aspecte privind descendenții lui Ion Ghica (1816–1897), Chindia Media, 24 septembrie 2021. - Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, fond Fototeca, dosar Album 310. - Roman, Ion, Viața lui Ion Ghica, Editura Minerva, București, 1970. - Rădulescu, Mihai Sorin, „Ion Ghica și urmașii săi”, în Contemporanul. Ideea Europeană, anul II, nr. 28 (65), 12 iulie 1991, București. - Rădulescu, Mihai Sorin, Din istoria familiei Ghika. Contribuții de istorie culturală, Editura Corint, București, 2007. - Ghica, Ion, Scrisori către Vasile Alecsandri, ediție îngrijită de Radu Gârmacea, ilustrații de Rareș Ionașcu, Editura Humanitas, București, 2014. - Beldiman, Ruxanda, Domeniul lui Ion Ghica de la Ghergani, Editura Istoria Artei, București, 2016. - Case celebre din București: Casa Grădișteanu-Ghica, cea mai impresionantă bijuterie arhitecturală de pe Calea Victoriei (bucuresti.ro) - Casa Grădișteanu – Ghika, splendoarea de pe Calea Victoriei (HotNews) - Casa Grădișteanu-Ghika (Palatul Ghika Victoria), una dintre cele mai frumoase din țară (Life and Style) - John-Elisee Berthet, arhitectul casei Macca (Adevărul) - Arhitectul John Elisée Berthet și reședințele familiei Braikoff (II) (Adevărul) - Serial istoric: Ce au fost boierii mari în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (Ziarul de Duminică) - Constantin Grădișteanu (Wikipedia) - Ion C. Grădișteanu (Wikipedia) - Ion Ghica (Wikipedia) - Alexandru Sihleanu (Wikipedia) - Louis Blanc (arhitect) (Wikipedia) - Constantin Băicoianu (arhitect) (Wikipedia) - Lista monumentelor istorice din București, sector 1 (Wikipedia) - Ioannis „Ion” Ghika, Prince of Samos – Family Group Sheet (christopherlong.co.uk) - Ghergani – Ion Ghica (Monumente Uitate) - Vrancea: Castelul Sihleanu, unde a poposit Regele Carol I (Justiție Curată) - Prințul Bani Ghica s-a stins din viață (rugby.ro) - Calea Victoriei nr. 180–192 (politici.weebly.com) - Un loc de (și cu) poveste în inima Bucureștiului (Ziarul Financiar) - Palatul Ghica Victoriei (Casa Gradișteanu-Ghica) (Zile și Nopți) - Palais Ghica Victoria (palaisghicavictoria.com) - La pas pe Calea Victoriei – obiective în București I (Designed to Travel) - Casa Ghica-Gradisteanu, minunea arhitecturală si istorică de pe Calea Victoriei (mențiune arh. Louis Blanc construcție) - Palatul Ghica Victoriei (Casa Gradișteanu-Ghica) - CASA GRĂDIŞTEANU-GHIKA (PALATUL GHIKA VICTORIA), UNA DINTRE CELE MAI FRUMOASE DIN ŢARĂ - Palate și case boierești de povești în București: Casa Grădișteanu-Ghica devenită Casa Dunării , monument istoric de importanță națională - Calea Victoriei: Casa Ghika-Gradisteanu - Arhitect Jean Berthet (mențiune: Casa Ghica-Grădișteanu a fost cumparată de fostul general de securitate Eric Bartha) - Dunărea și-a găsit o casă în palatul Grădişteanu-Ghica - Bartha si AVAB se lupta pentru Palatul Ghica - Calea Victoriei 2: De la Piaţa Revoluţiei la Piaţa Victoriei - Casa Grădișteanu-Ghica din București (Vatra MCP) - Wikipedia – Casa Grădișteanu-Ghica (Wikipedia) - Casa Grădișteanu – Ghika, splendoarea de pe Calea Victoriei. Povestea unui palat unic care, pe vremuri, găzduia cel mai grozav bal din București - Arhitectul John Elisée Berthet şi reşedinţele familiei Braikoff (II) - John Elisee Berthet (Arhiva de Arhitectură) - BERTHET, John Elisée (comentariu critic META) - Louis Pierre Blanc - Arhitectul Louis Pierre Blanc - Constantin Băicoianu (arhitect) (Wikipedia) - Constantin Băicoianu și Monetăria Statului - BNR - Constantin Băicoianu, comemorat la împlinirea a 80 de ani de la trecerea la Domnul Casa Grădișteanu-Ghica (Calea Victoriei nr. 188 / Strada Nicolae Iorga nr. 1, Sector 1, București) - SINTEZĂ Casa Grădișteanu-Ghica este una dintre cele mai elegante și mai bogat decorate reședințe istorice din centrul Bucureștiului, un reper al arhitecturii Belle Époque și al rafinamentului aristocrației române de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construită între 1884 și 1898 după planurile arhitectului francez Jules (Jean-Élisée) Berthet, completată ulterior de Eduard Honzig și restaurată în anii ’90 de arh. Adina Dinescu, clădirea ilustrează gustul pentru monumentalitate, decorație și lux al elitei românești de atunci. Casa a fost începută în 1884 de către Constantin Ionaș Grădișteanu (1833–1897) și soția sa Elena, membri ai unei familii boierești înrudite cu cele mai importante case din Țara Românească și Moldova — Ghica, Cantacuzino, Rosetti, Lahovary. Arhitectul francez Jules Berthet, stabilit la București, a fost ales pentru proiectul unei reședințe impunătoare la intersecția Căii Victoriei cu strada Romană (ulterior Benito Mussolini, actuala Nicolae Iorga), într-o zonă care începea să devină centrul aristocrației bucureștene. În jurul anului 1898, lucrările de finisare și decorație interioară au fost finalizate, cu plafoane casetate, picturi murale alegorice, vitralii și o scară monumentală în stil renascentist francez. După moartea lui Constantin Grădișteanu, în 1890, casa a fost moștenită de sora sa Maria Grădișteanu (1856–1933), căsătorită cu Scarlat Ghica (1856–1948). Proprietatea a devenit astfel cunoscută sub numele de Casa Grădișteanu-Ghica, rămânând în posesia familiei Ghica până la naționalizarea din 1948. În 1905, arhitectul Eduard Honzig (autor și al conacului Grădișteanu din Sihlea) a efectuat o amplă intervenție de extindere și unificare a celor două corpuri existente, semnând proiectul păstrat pe o carte poștală de epocă. El a adăugat decorații neobaroc-renascentiste, dând casei aspectul actual, mai bogat și mai expresiv. După naționalizarea din 1948, imobilul a fost folosit pentru diverse funcțiuni administrative. După 1989, moștenitorii familiei Ghica — frații Șerban (1919–2006) și Constantin (1918–2003) — au revendicat și redobândit proprietatea. În 1994, casa a fost cumpărată de actualii proprietari, familia Eric și Anca Bartha, pentru aproximativ 1,5 milioane de dolari, sumă considerabilă pentru perioada respectivă. Noua familie proprietară a inițiat un amplu proces de restaurare și modernizare, în spiritul respectării valorii istorice a clădirii. Între 1996–1997, arhitecta Adina Dinescu a condus lucrările de restaurare generală: consolidare structurală, refacerea decorațiilor, restaurarea plafoanelor pictate și a vitraliilor. Cu toate că intervenția a fost apreciată pentru calitatea execuției, unele modificări (precum mansardarea adăugată) au fost considerate de specialiști drept discordante cu silueta originală. În prezent, imobilul se află în proprietatea familiei Eric și Anca Bartha, fiind menținut într-o stare bună și utilizat parțial ca sediu de companii și fundații. Arhitectură și stil Casa Grădișteanu-Ghica a fost proiectată într-un stil eclectic cu dominante renascentiste și accente neobaroc-franceze, specific marilor reședințe bucureștene ale sfârșitului de secol XIX. Fațada principală, orientată spre Calea Victoriei, se caracterizează printr-o compoziție simetrică tripartită, cu rezalit central, balcoane cu balustrade de fier forjat și decorații bogate în stuc. Arhitectul Berthet a aplicat principii compoziționale riguroase de inspirație Beaux-Arts: registre clar delimitate, ornamentație rafinată și o coregrafie arhitecturală bazată pe lumină și relief. Fațadele sunt decorate cu ancadramente din piatră, pilaștri corintici, frize florale, mascaroane și ghirlande sculptate. Partea superioară este marcată de o cornișă profilată, iar ferestrele de la piano nobile au frontoane curbe și drepte alternante, în stil renascentist francez. Interiorul păstrează un hol eliptic monumental cu o scară largă din marmură, balustradă sculptată și perete decorat cu medalioane pictate monocrom. Plafoanele sunt casetate, bogat ornamentate cu scene alegorice și mitologice – îngeri, muzicanți, compoziții florale – caracteristice perioadei Belle Époque. Saloanele principale sunt decorate cu lambriuri din lemn de esență nobilă, oglinzi venețiene, vitralii policrome și picturi murale în nuanțe de albastru translucid. Dispunerea planimetrică a clădirii respectă tradiția marilor reședințe franceze urbane, cu un corp principal reprezentativ spre bulevard și anexe retrase spre grădină. Restaurări și istorie recentă În urma restaurării din 1996–1997, coordonate de arh. Adina Dinescu la inițiativa familiei Bartha, clădirea a fost readusă la strălucirea de odinioară. Au fost refăcute elementele decorative originale, vitraliile și lambriurile, iar intervențiile moderne au permis adaptarea la funcțiuni administrative contemporane, fără a compromite caracterul istoric al monumentului. După anul 2000, Casa Grădișteanu-Ghica a devenit sediu pentru fundații culturale, birouri de arhitectură și firme private, rămânând în același timp o prezență arhitecturală emblematică în peisajul Căii Victoriei. Casa Grădișteanu-Ghica se remarcă prin eleganța proporțiilor și bogăția decorului, reprezentând una dintre cele mai bine conservate reședințe aristocratice din București. Poziționată strategic la intersecția Căii Victoriei cu strada Nicolae Iorga, marchează vizual sfârșitul ansamblului istoric al bulevardului și deschiderea spre cartierul de vile interbelice din zona Romană. Prin valoarea arhitecturală și istoria sa legată de familiile Grădișteanu și Ghica, clădirea constituie un exemplu excepțional de patrimoniu urban Belle Époque, păstrat și valorificat cu sensibilitate. Fișă tehnică - Denumire: Casa Grădișteanu-Ghica - Adresă: Calea Victoriei nr. 188 / Strada Nicolae Iorga nr. 1, Sector 1, București - Proprietar inițial: Constantin Ionaș Grădișteanu și Elena Grădișteanu - Moștenitori: Maria Grădișteanu (1856–1933) și Scarlat Ghica (1856–1948); ulterior Șerban și Constantin Ghica - Proprietar actual: Familia Eric și Anca Bartha (din 1994), achiziționată de la moștenitorii familiei Ghica pentru aprox. 1,5 milioane USD - Anul construcției: 1884 (începerea lucrărilor) – 1898 (finalizarea decorațiilor) - Arhitecți: Jules (Jean-Élisée) Berthet; modificări ulterioare – Eduard Honzig (1905) - Restaurare: Arh. Adina Dinescu, 1996–1997 (inițiată de familia Bartha) - Stil arhitectural: Eclectic, cu influențe renascentiste și neobaroc-franceze - Regim de înălțime: Subsol, parter, etaj și mansardă (adăugată ulterior) - Structură și materiale: Zidărie portantă; piatră, stuc și fier forjat; vitralii; lambriuri din lemn sculptat; marmură policromă - Intervenții majore: Remodelare Honzig (1905); restaurare și modernizare (1996–1997) - Funcțiuni succesive: Reședință nobiliară → proprietate Ghica → sediu administrativ (după 1948) → retrocedată (1990) → restaurată și reamenajată (după 1994) - Clădire monument istoric, cod LMI: B-II-m-B-18725 - Situație actuală: Proprietate privată (familia Bartha); clădire restaurată și întreținută - Semnificație urbană: Reper al Căii Victoriei; una dintre cele mai reprezentative reședințe Belle Époque din București - Destinație actuală: Sediu de fundații și birouri; reședință privată parțială * Casa Grădişteanu-Ghica: La colţul cu strada N. Iorga este una din cele mai frumoase şi mai opulente case de pe Calea Victoriei. E vorba de casa Grădişteanu-Ghika care s-a păstrat până astăzi împreună cu dependințele ei. A fost construită de un arhitect francez, Jules Berthet, într-un stil eclectic cu elemente renascentiste, pentru Constantin Grădişteanu. Casa a fost moştenită de fiica lui, Maria, care s-a măritat cu Scarlat Ghika. În copilăria şi adolescenţa mea era locuită de Şerban Ghika cu soţia lui Aristiţa (născută Stoenescu) şi de cei trei fii ai lor. Grădiştenii erau o familie înrudită cu toată aristocraţia din Ţara Românească şi Moldova. Casa a fost construită de arhitectul Jean Berthet (cel care a construit mai multe case în București, printre care una, care încă mai există, Casa Alexandru Socec, situată pe strada CA Rosetti) pentru Constantin Ionaş Grădişteanu, la 1884. Acesta nu a avut moștenitori, aşa că a lăsat casa surorii sale, căsătorita Ghika, Maria Grădisteanu (1856-1933), șotul ei fiind Scarlat Ghika (1856-1948). * În planul cadastral din 1895-1899 și în cel din 1911, construcțiile sunt destul de clar delimitate; în primul rând, pe colțul Căii Victoriei par a fi două case alipite iar cea de-a treia, cu dependințele aferente, este cu adresa în str. Romană nr. 1 (azi str. N. lorga). Este normal ca în timp proprietatea să fi suferit modificări și construcțiile inițiale să fi fost extinse; Perioada 1895-1897 e cea mai importantă pentru transformările interioare: „este realizată și noua decorație interioară, conținând plafoane casetate și pictate (ce reprezintă îngeri, compoziții alegorice și mitologice), lambriuri, vitralii, o scară monumentală pe peretele căreia sunt reprezentate mai multe medalioane monocrome."Totuși pe fațada principală este indicat anul 1898, probabil cel al finalizării modernizării. O intervenție importantă a mai avut loc în 1905: o carte poștală a reședinței Grădișteanu din Calea Victoriei, deținută de istoricul Narcis Dorin Ion, indică semnătura arhitectului Eduard Honzig, care ar fi putut uni casele precedente. Același Honzig este autorul conacului familiei Grădișteanu din Sihlea. Astăzi putem observa diferențe stilistice între cele două reședințe, cea de pe bulevard fiind mult mai bogat decorată, mai ales la nivelul piano nobile, cu unele elemente neobaroce, pe când cea din spate, a rămas mai sobră, purtând haina neoclasică inițială (care se încadrează mult mai bine în creația lui Berthet din acea vreme). Naționalizată în 1948, proprietatea a fost recuperată imediat după 1989 de către fiii Ghica, Constantin (1918-2003) și Șerban (1919-2006) pentru a fi vândută. A fost restaurată în 1996-1997 (cu unele modernizări excesive, precum și o mansardare inestetică) și după 2000 a devenit sediu de firme, asociații și fundații. Este una dintre cele mai elegante reședințe din centrul Bucureștiului. (extrase din Oana Marinache – John Elisée Berthet, Eleganța La Belle Époque, Asociația și Editura Istoria Artei, 2022) * Arhitectul Constantin Al. Băicoianu (1859-1929): S-a născut în București și a studiat la Școala de Arte Frumoase din Paris, promoția 1880. În 1884 a fost cooptat și și-a adus contribuția la supravegherea lucrărilor de execuție a palatului Băncii Naționale din str. Lipscani. Între 1886 și 1888, colaborează cu A. Galleron, autorul proiectului, la execuția Ateneului Român. Participă la construcția, în etape, a Arhivelor Statului din jurul Bisericii Mihai Vodă, unde realizează aripa din dreapta vechiului turn, clopotnița de pe latura est și aripile dinspre nord și vest, celelalte construcții ale incintei fiind proiectate de N. Gabrielescu, Cristofi Cerchez și R Antonescu (construcții demolate în 1986). Tot în primii ani ai sec. XX, a proiectat și a realizat câteva școli în țară, și anume: în 1898 Colegiul Național Roman Vodă din Roman, în 1899, Colegiul Național I.C. Brătianu din Pitești și Colegiul din Focșani. Tot în București a executat Palatul Grădișteanu din Calea Victoriei. În 1890, proiectul său, elaborat împreună cu Ion Mincu, a obținut premiul III la concursul pentru Palatul Camerei Deputaților din Dealul Patriarhiei. Protestând totodată contra restaurărilor făcute de arh. Lecomte-du Nouy la Biserica Sf. Dumitru din Craiova și Mitropolia din Târgoviște, unde vechile locașuri au fost rase din temelii, ridicându-se alte biserici noi, Băicoianu s-a implicat în restaurări făcute cu respectul adevărului istoric. A restaurat astfel bisericile Sf. Nicolae din Dorohoi, Popăuții din Botoșani, Sf. Gheorghe din Hârlău, Cetățuia din lași. (Arh. Vasile Țelea, Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, Editura Rentrop & Straton, 2014) ## Specialiști **Arhitectură:** John Elisée Berthet (conceptul și planurile); Louis Blanc (execuție și interioare); Constantin Băicoianu (execuție); Eduard Honzig (intervenție în 1905); Adina Dinescu (restaurare 1997) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/calea-victoriei-188