Hanul Neculescului / Neculescu / Niculescu. Hanul Evreilor
Podul Târgului de Afară, printre cele mai vechi drumuri bucureștene
Hanul Neculescului se află pe Calea Moșilor la numărul 84, pe tronsonul vechi al arterei, în imediata apropiere a bisericii Răzvan și a intersecției cu strada Radu Calomfirescu, în sectorul 2 al Bucureștiului. Pentru a înțelege geneza și funcțiunea acestui han negustoresc, este necesară mai întâi reconstituirea evoluției arterei pe care s-a format: Podul Târgului de Afară, devenit ulterior Calea Moșilor.
În studiul Case vechi de pe Calea Moșilor, publicat în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, istoricul de artă Ciprian Buzilă arată că Podul Târgului de Afară este, alături de Podul uliței Mari (Podul cel vechi al Târgoviștei, numit și drumul Brașovului) și de Podul lui Șerban Vodă (numit în secolul al XVIII-lea și Podul Beilicului), cel mai vechi drum bucureștean. George Costescu, în Bucureștii Vechiului Regat (1944), îl consideră chiar cel mai vechi dintre toate. Toate aceste ulițe porneau de la Curtea domnească și urmăreau traseul marilor drumuri comerciale continentale sau de interes local care legau cele trei țări române: ulița Târgului de Afară se prelungea cu drumul Focșanilor, deci spre Moldova, iar capătul ei de răsărit deschidea drumul care continua către Lvov și, mai departe, spre orașele hanseatice.
Segmentele care vor deveni Podul Târgului de Afară existau dinaintea formării orașului București, sub forma unor simple drumuri de țară, ca părți ale drumurilor comerciale, și au contribuit, se pare, la nașterea acestuia. Deși artera este amintită în documente abia în veacul al XVI-lea, ea constituia un fragment din vechiul drum comercial care lega Țara Românească de Moldova, continuat spre Polonia și Rusia pe traseul Buzău – Râmnicu Sărat – Focșani – Bacău – Suceava – Cernăuți sau Hotin, cele două vămi domnești. În secolul al XVI-lea, viitorul pod, care nu avea încă nume, se întindea probabil până în zona bisericii Sf. Gheorghe sau chiar până în cea a bisericii Răzvan, unde s-au descoperit urme de viață feudală de secol XV – tocmai zona în care se va ridica mai târziu Hanul Neculescului.
Traseul arterei pornea din actuala Piață Sfântul Anton și se îndrepta către est, către târgul cel mare al Bucureștilor, aflat dincolo de limita orașului, de unde și denumirea de Târgul din Afară, așa cum se poate observa în planul Borroczyn din 1852. De-a lungul drumului s-au înșiruit, începând cu secolul al XVII-lea, mahalalele Sfântul Gheorghe Vechi (cea mai populată din oraș potrivit catagrafiei de la 1798 citate de Ionnescu-Gion, cu 335 de case), Răzvan (menționată documentar în 1742, dar existentă anterior), Stelea, Scaune, Negustori (1669), Popa Herea (ulterior Sibilelor sau Sfinți), iar spre târg, în secolul al XVIII-lea, mahalalele Popa Rusu (1718), Popa Pătru (1731), Silvestru (1732), Precupeții Vechi, Oborul Vechi și Pantelimon (1752).
Târgul de Afară și Târgul Moșilor
Evoluția arterei în secolul al XVII-lea este strâns legată de târgul care se formează la capătul dinspre răsărit, în afara orașului. Târgul de Afară, atestat încă din acest secol, se desfășura în vremea lui Matei Basarab la marginea răsăriteană a mahalalei Sibilelor, care constituia bariera orașului, și se ținea două zile pe săptămână, marțea și vinerea. Într-o ordonanță din 1786 a domnului Țării Românești Nicolae Mavrogheni, ulița este menționată ca fiind drumul ce ducea la Târgul Moșilor; tot aici se afla un pavilion unde se țineau judecățile domnești.
Pe lângă târgul săptămânal se ținea și un târg cu durată mai lungă care purta numele de Moși, legat de străvechiul obicei închinat pomenirii morților în sâmbăta Rusaliilor. George Potra consideră că ceea ce se numea în secolul al XIX-lea Târgul Moșilor nu este altceva decât Târgul de Afară, care a ajuns să se suprapună teritorial, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu locul de la marginea orașului pe care se pomeneau morții, în memoria bătăliei care a avut loc la 25 octombrie 1632, lângă Obor. Domnitorul Grigore Ghica (1822–1828) este cel care a stopat fluctuațiile teritoriale ale târgului înspre răsărit, stabilindu-i un amplasament permanent prin îngrădirea acestuia și prin pavarea uliței Târgului de Afară, poziționând bariera dincolo de terenul târgului, domnitorul avându-și moșia în imediata vecinătate.
Denumirea de Strada Moșilor a fost adoptată în urma oficializării Târgului Moșilor, iar din 1878 artera a devenit Calea Moșilor. În 1825 devenise prima arteră bucureșteană pavată cu piatră, iar în 1872 primul circuit de tramcar, adus de o firmă englezească, străbătea întreaga Cale a Moșilor; în 1935, tramvaiul electric cu numărul 16 ducea și aducea bucureștenii la Târgul Moșilor. La 1906, Calea Moșilor figura printre cele mai lungi artere bucureștene, cu o lungime de 2.830 m.
Hanurile de pe Podul Târgului de Afară
Dedicate locuirii temporare de către străinii veniți în oraș, în mare parte negustori, hanurile apăruseră în București încă din secolul al XVI-lea, după cum arată Cezara Mucenic; George Potra plasează apariția lor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, subliniind că ele au constituit un capitol foarte important pentru viața economică bucureșteană și o contribuție reală la dezvoltarea orașului și la faima pieței sale în sud-estul european. Potra clasifică hanurile bucureștene după proprietari în patru categorii: domnești, mânăstirești, boierești și neguțătorești. Frederic Damé, în Bucarest en 1906, distinge la rândul său două categorii: hanuri de prim rang, cu biserică, și hanuri de rangul doi, fără biserică, dar cu magazine la fațadă. Această a doua categorie, din care face parte și Hanul Neculescului, constituie un tip arhitectural mai recent, rezultat inițial din spargerea zidului exterior al vechilor hanuri: în ziduri, acolo unde ulița era mai vie, unde era bătaia târgului, după expresia vechilor neguțători bucureșteni consemnată de Ionnescu-Gion, se clădeau prăvălii cu ușă puternică de stejar, acoperită cu tablă de fier, și cu una sau două ferestre mici armate cu drugi groși de fier.
Grupate inițial în zona dintre Curtea Domnească și Ulița Mare, hanurile bucureștene s-au înșiruit apoi spre puncte din ce în ce mai excentrice, de-a lungul a două trasee principale: Podul Mogoșoaiei și Podul Târgului de Afară. Pe acesta din urmă, traseu al unui comerț țărănesc plin de vitalitate, Ana Maria Hariton inventariază: Hanul Bazaca, pe strada comercială ce unea capătul Căii Moșilor cu strada Halelor; Hanul Patria, la intersecția străzilor Patria și Sfântul Ioan Nou; Hanul Papazoglu, la intersecția cu strada Decebal; Hanul Neculescului, așezat vizavi de biserica Răzvan, aproape de intersecția cu actuala stradă Calomfirescu; hanurile Herișescu și Hiler în aceeași zonă; Hanul Cernica, la intersecția cu strada Cernica, peste drum de biserica Sfinților; Hanul Mavromolu și, în dreptul pieței Obor, Hanul Piteșteanului. În secolul al XIX-lea li s-au adăugat pe același traseu Hanul Solacolu, construit în 1859 de frații Solacoglu la numărul actual 134, și imobilul de la numărul 82, cunoscut drept Hanul Polonez, construit în 1867 de Christo Gheorghief pe teren desprins din fosta proprietate Neculescu.
Dintre toate hanurile vechi de pe acest traseu au supraviețuit până astăzi doar Hanul Patria și Hanul Neculescului, două exemple de han cu o arhitectură tipică pentru începutul secolului al XIX-lea, cu fațade cu elemente neoclasice, cu proporții și mod de execuție specifice unei arhitecturi vehiculate de meșteri bulgari sau macedoneni pe teritoriul țărilor aflate sub suzeranitate otomană. Reminiscențe ale unui București rural, clădirile acestor hanuri păstrează, în aprecierea Anei Maria Hariton, nealterat caracterul originar al Căii Moșilor.
Mahalaua și vecinătățile hanului
Hanul Neculescului s-a format în mahalaua numită Carele cu pește cele vechi, numită mai apoi și Răzvan, pe Podul cel Mare, adică pe Podul Târgului de Afară, peste drum de biserica Răzvan și de fostul Foișor de foc, după localizarea dată de George Potra în Istoricul hanurilor bucureștene. Biserica Răzvan, construită în secolul al XVI-lea și căreia i s-a adăugat un pridvor după incendiul din 1847, rămâne până astăzi principalul reper al vecinătății hanului. În 1846, potrivit documentelor citate de Potra, hanul se învecina în partea de apus cu hanul stolnicului Constantin Neculescu (fiul Elenei Drugănescu), în partea de răsărit cu proprietatea clucerului Ianache Arion și cu Ulița Băltărețului, unde se aflau poarta cea mare a hanului și fierăria, la nord cu Podul Târgului de Afară, iar la sud cu casele vistierului Ioan Lățeanu.
Tronsonul vechi al Căii Moșilor, cuprins între strada Bărăției și bulevardul Carol I, este singurul care a supraviețuit sistematizării din perioada comunistă: la sfârșitul anilor ’70, mai bine de două treimi din întregimea străzii au fost demolate, iar după cutremurul din 1977 segmentul de dincolo de intersecția cu bulevardul Carol I a fost lărgit și reconstruit cu blocuri, schimbându-i-se total caracterul. Hanul Neculescului se numără astfel printre puținele mărturii construite ale vechii artere negustorești, într-o zonă protejată (zona protejată nr. 01, Calea Moșilor) care concentrează case de negustori, biserici și hanuri din secolele XVIII–XIX.
Istoricul proprietății (1650–1946)
O proprietate cu arhivă completă
George Potra subliniază, în Istoricul hanurilor bucureștene (1985), caracterul excepțional al fondului documentar păstrat pentru această proprietate: este singura proprietate, poate, din București de la care s-au păstrat toate documentele, circa 60 de acte de vânzare-cumpărare, în decurs de peste 200 de ani (1650–1860), arătându-se în ele prin câte mâini au trecut anumite parcele, cu construcțiile respective, precum și sumele de bani ce s-au plătit. Ana Maria Hariton reia aceeași constatare în studiul său din Caiete ARA (2010), calificând Hanul Neculescului drept una dintre clădirile cel mai bine documentate din București, istoria proprietății putând fi reconstituită de la primul până la ultimul proprietar.
De la dascălul Șerban la constituirea hanului (1768)
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), terenul era mare și aparținea părintelui sau bunicului – moșului – dascălului Șerban; ulterior, prin vânzare și prin părți date de zestre, el s-a micșorat și s-a împărțit la diferite persoane. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, o parte din prăvălii și teren se afla în proprietatea polcovnicesei Bălașa, iar o altă parte în cea a cumnatului ei, Șerban, protopsalt la Biserica Domnească. Bălașa, după moartea soțului ei, împreună cu fiul său, paharnicul Paraschiv, având nevoie de bani, vinde cumnatului său, în 1754 și 1758, trei prăvălii aflate la fața Podului cel Mare, al căror teren avea o fațadă de circa 12 stânjeni și o lungime de 27 de stânjeni, ajungând până în gardul bisericii Stelea. Actele sunt publicate de Potra în volumul Documente privitoare la istoria orașului București, 1594–1821 (1961).
Dascălul Șerban, protopsaltul, plătise 305 taleri pentru cele trei prăvălii; cu acestea și cu celelalte prăvălii pe care le avea moștenire de la părinți, a izbutit să alcătuiască un lot neguțătoresc important în centrul comercial al orașului, de pe urma căruia obținea din chirii un venit anual consistent. Având, se pare, o singură fiică, la căsătoria acesteia cu Alexandru (Alexe) Neculescu, logofăt de vistierie, dascălul Șerban îi dă ca zestre întreaga proprietate. La rândul lui, Neculescu, după moartea socrului său, mai cumpără cu 160 de taleri, în 1768, și ultima prăvălie pe care o mai avea paharnicul Paraschiv, fiul Bălașei, și astfel constituie o proprietate unitară – Hanul Neculescu.
Proprietatea astfel întregită se întindea pe Calea Moșilor pe o distanță de circa 120 m, începând din actuala stradă Radu Calomfirescu și până aproape de fosta librărie Sfetea, iar în adâncime pe peste 50 m, totalizând o suprafață de aproximativ 6.000 mp. Așezat în imediata apropiere a Târgului Cucului și a întregului centru comercial al orașului, hanul și-a închiriat prăvăliile unor diferiți meșteșugari și neguțători, dintre care o parte erau evrei, sosiți în București în timpul războiului dintre Austria, Rusia și Turcia din 1788–1791. Evreii din mahala au cumpărat partea de apus a terenului hanului, pe care, în 1789, și-au construit o sinagogă, fiindu-le mult mai aproape decât aceea care exista în mahalaua Popescului – episod detaliat în capitolul dedicat denumirii de Hanul Evreilor.
Moștenirea indiviză și împărțirea din 26 octombrie 1817
La moartea lui Alexandru Neculescu, devenit între timp clucer, hanul a rămas moștenire celor doi fii ai săi: Alexandru, căsătorit cu Elena Drugănescu, și Hristodor, căsătorit cu Elena Băbeanu. Hanul nefiind împărțit, ci stăpânit în comun, niciuna dintre părți nu a acordat atenția cuvenită întreținerii și reparării lui, astfel încât, după mărturia părților înseși, consemnată în actul citat de Potra, clădirea ajunsese la mare dărăpănare, niciuna dintre părți neștiindu-și partea sa exactă pentru a face reparațiile necesare (meremetul).
Văzând că lucrurile nu se pot îndrepta, cele două părți au împărțit hanul în două la 26 octombrie 1817, paharnicul Hristodor dând voie cumnatei sale, Elena Drugănescu, să-și aleagă partea dorită. Ea și-a luat partea care avea mai mult teren, iar cele șapte prăvălii cu camerele din spate le-a luat cumnatul său. Actul de partaj este semnat de Elena Drugănescu (se pare văduvă la acea dată), de fiul ei Constantin și de fratele ei Gheorghe Drugănescu, ca martori, iar Manole Gugiu dă adeverință la Departamentul de Șapte, unde actul se autentifică și se întărește, Gugiu rămânând chezaș răspunzător în cazul în care fiul, Constantin Neculescu, nu ar fi recunoscut împarțeala la împlinirea vârstei de 25 de ani. Documentul se păstrează la Arhivele Statului București (ms. 1326, f. 15–18).
Partea Elenei Drugănescu: arendări și litigii (1817–1823)
De la această dată, Elena Drugănescu, socotind că este mai practic, își arendează partea de han pe trei ani, până la Sf. Dumitru al anului 1820. În contractul de arendare se menționa că hanul, compus dintr-o cârciumă cu pivniță, cinci camere în spate, șopron de scânduri și toată întinderea curții, se dă cu chirie pe trei ani pentru 1.100 de taleri anual, plătibili cu trei zile înainte de începutul fiecărui an. La expirarea contractului, nemulțumită de fostul arendaș, proprietara găsește un alt client în persoana lui Petre Maximovici, sudit rusesc.
În primăvara anului următor însă, izbucnind revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, situația din țară devine tulbure, iar proprietara, fugită peste munți, la Brașov, nu mai poate ține legătura directă cu arendașul, care la rândul lui nu caută nicio modalitate de a-și plăti chiria. Reîntoarsă la București spre sfârșitul anului 1822 și văzând că, sub diferite pretexte și socoteli de cheltuieli nejustificate, arendașul refuză plata chiriei pe anii al doilea și al treilea, îl reclamă la consulatul rus, iar apoi cere dreptate de la judecătoria Agiei, prin vechilul ei, fiul Constantin – ea însăși numindu-se acum Topliceanu, probabil recăsătorită în timpul șederii la Brașov. După cercetări și interogatorii, marele agă hotărăște că reclamanta trebuie să-și primească banii chiriei pe doi ani, plus 150 de taleri reprezentând prețul a 2.000 de hârdaie de nisip pe care arendașul le scosese din curtea hanului și le vânduse cu câte trei parale hârdăul. Anaforaua este prezentată domnului Grigore Dim. Ghica la 20 ianuarie 1823, iar hotărârea domnească a confirmat plata sumelor cuvenite. În 1825, Elena Drugănescu locuia în Hanul Constantin Vodă, ocupând patru camere fără plata chiriei, cu aprobarea boierilor caimacami.
Urmașii fiului ei, Constantin Neculescu, ale căror nume nu sunt cunoscute, au renunțat la han, iar pe locul lui au construit, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o casă monumentală cu etaj, existentă și astăzi, după consemnarea lui Potra. Tot din fosta parte apuseană a proprietății Neculescu s-a desprins și terenul pe care Christo Gheorghief a ridicat, în 1867, imobilul în formă de L de la numărul 82, cunoscut drept Hanul Polonez – identificarea precisă a casei urmașilor Neculescu în parcelarul actual rămâne însă neconfirmată în sursele consultate.
Partea lui Hristodor Neculescu și vânzarea către Panait Nicolau
Cealaltă jumătate de han, alcătuită din șapte prăvălii cu etaj deasupra și camere în spate, cu anexe și curte mare, situată pe Podul Târgului de Afară, rămăsese în stăpânirea lui Hristodor Neculescu. Acesta este nucleul din care provine clădirea păstrată astăzi la numărul 84. În august 1823, Hristodor Neculescu, căsătorindu-și fiica, Marița, cu căminarul Mavrodoglu, îi dă ca zestre, în afară de alte bunuri, întreg hanul.
Marița, împreună cu soțul ei, după 23 de ani de stăpânire cu bună pace și fără vreo călcare de către nimeni, rămânând văduvă și în strâmtoare de bani, pentru a-și plăti anumite datorii, vinde hanul lui Panait Nicolau pentru 75.000 de lei, preț primit integral la data zapisului. Odată cu zapisul de vânzare, cumpărătorului i se predau toate actele vechi ale proprietății, în număr de 40, privitoare la vechea stăpânire și la împrejurările prin care trecuse hanul. Asupra datei vânzării există o discrepanță în surse: atât Potra (p. 172), cât și Hariton indică anul 1946, însă aritmetica furnizată de același Potra (23 de ani de stăpânire de la zestrea din 1823), descrierea vecinătăților hanului la 1846, formulată imediat după relatarea vânzării, precum și intervalul documentar declarat al arhivei proprietății (1650–1860) susțin anul 1846, cifra 1946 având toate șansele să fie o eroare de tipar preluată ulterior în literatură. Discrepanța se semnalează ca atare, fără a putea fi tranșată definitiv în sursele consultate.
După vânzarea către Panait Nicolau, șirul documentelor de proprietate publicate se oprește. Evoluția ulterioară a clădirii – reconstrucția de după Focul cel Mare din 1847, transformările succesive și trecerea în regim de locuințe – este tratată în capitolele următoare, pe baza planurilor istorice și a autorizațiilor de construcție păstrate în Arhivele Municipiului București.
Datarea clădirii actuale
Aparența unei datări de secol XVIII
Datarea Hanului Neculescului este cazul-școală analizat de arhitecta Ana Maria Hariton în comunicarea Elemente de datare a hanurilor Patria și Neculescului, susținută la simpozionul Arhitectură. Restaurare. Arheologie în 2009 și publicată în Caiete ARA 1/2010 (p. 179–188). Punctul de plecare al analizei este un paradox documentar: clădirea actuală corespunde perfect descrierii din actele de vânzare, iar forma ei apare identică în planurile Borroczyn din 1846 și din 1852. Coroborată cu elementele de stil arhitectural – un limbaj care perpetuează modele mult mai vechi decât data propriu-zisă a construirii – această corespondență ar putea conduce la o datare de secol XVIII.
Hariton arată însă că tocmai apartenența la tipologiile tradiționale face arhitectura orășenească deosebit de greu de datat: bazate mai ales pe caracteristicile clădirilor, cu sprijin documentar redus sau irelevant, datările presupuse ale celor două hanuri supraviețuitoare de pe Calea Moșilor (Patria și Neculescului) sunt în fapt semnificativ anterioare datei reale de finalizare. Ambele clădiri au fost, în formularea autoarei, mult antedatate de cercetători, fie din considerente de imagine, fie prin extrapolarea stilului asupra cronologiei.
Focul cel Mare din 1847 și distrugerea clădirii vechi
Elementul care invalidează datarea de secol XVIII este Focul cel Mare din 23 martie 1847, eveniment cu impact major asupra arhitecturii zonei centrale a Bucureștiului: incendiul a distrus 12 biserici și 13 mahalale, întinzându-se până în Târgul Cucului, aflat în zona din spatele Spitalului Colței – așadar în imediata vecinătate a hanului. Hariton apreciază că este foarte probabil ca incendiul să fi cuprins și clădirea hanului, ceea ce înseamnă că imobilul figurat pe planurile Borroczyn nu poate fi identic, ca substanță construită, cu cel păstrat astăzi. Planul Schweder din 1847, care cartografiază partea de oraș mistuită de incendiu, confirmă extinderea dezastrului în lungul Podului Târgului de Afară. Se conturează astfel o situație de cercetare inversă față de cea a Hanului Patria: dacă în cazul acestuia din urmă planurile Borroczyn dovedesc absența clădirii înainte de 1852, în cazul Hanului Neculescului prezența clădirii pe aceleași planuri este cea care induce în eroare, forma identică mascând o reconstrucție integrală pe amprenta veche.
Dovada de arhivă: autorizația de construcție din 1867
Confirmarea ipotezei distrugerii și reconstrucției rezultă dintr-un document păstrat în Arhivele Municipiului București, fond P.M.B., Serviciul Tehnic, dosarul 6/1867: schița întocmită pe autorizația de construcție, din 1867, a caselor alăturate hanului. Proprietarul locului de pe latura sudică a hanului cere bilet pentru liberă lucrare pentru a clădi o pereche de case din nou pe locul său din Strada Moșilor, vizavi de Biserica Răzvan, Culoarea Roșie (cererea nr. 1217 din 28 iulie 1867). În schița de pe verso figurează parțial casele alăturate, pe care se specifică mențiunea După incendiu, iar în relația care însoțește schița se precizează că alinierea cu acea parte este stabilită prin construcțiile mari făcute după incendiu. Construcțiile mari făcute după incendiu, la care se raportează alinierea caselor vecine, sunt tocmai corpurile hanului. Documentul certifică așadar că, la 1867, hanul era o clădire ridicată după 1847, suficient de recentă și de impunătoare pentru a servi drept reper de aliniere în autorizațiile de construcție ale vecinătății.
Concluzia datării și divergențele din literatură
Concluzia formulată de Hariton este următoarea: hanul a fost reconstruit după 1847, probabil peste pivnițele boltite ale vechii clădiri, cu adăugarea corpului lateral la calcan poate înainte de 1895 – anul în care clădirea apare, mai mult ghicită decât identificabilă cu certitudine, pe Planul Institutului Geografic al Armatei. Reconstrucția pe pivnițele vechi ar explica atât corespondența cu descrierile din acte, cât și păstrarea amprentei din planurile Borroczyn.
În literatura de specialitate circulă în paralel mai multe datări, care se cer consemnate ca atare. Ciprian Buzilă încadrează hanul în prima jumătate a secolului al XIX-lea și îl numără printre puținele clădiri neoclasice păstrate în București; Oana-Violeta Anghel îl prezintă, după Potra, pornind de la constituirea proprietății în secolul al XVIII-lea; fișa proiectului de revitalizare prezentat la Anuala de Arhitectură 2024 datează clădirea de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Datarea argumentată documentar – reconstrucție după 1847, clădire consolidată ca reper urban la 1867, aripă laterală adăugată probabil înainte de 1895 – rămâne cea a lui Hariton, singura sprijinită pe surse de arhivă explicite.
Ca și în cazul Hanului Patria, stabilirea cu mai mare exactitate a datei construirii nu diminuează în niciun fel valoarea arhitecturală a clădirii: ea dovedește persistența târzie, până dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea, a unui mod tradițional de a construi, într-un moment în care Bucureștiul adopta accelerat modelele stilistice occidentale.
Descrierea arhitecturală
Tipologia: hanul cu prăvălii
Hanul Neculescului aparține programului hanului cu prăvălii, versiunea târzie și la scară redusă a marilor hanuri descrise de Frederic Damé drept clădiri caracteristice ale Bucureștiului de sfârșit de secol XVIII – un program de arhitectură încă bine reprezentat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În clasificarea lui Damé, hanul se încadrează în categoria a doua, a hanurilor fără biserică, dar cu magazine la fațadă. Fișa proiectului de revitalizare prezentat la Anuala de Arhitectură 2024 îl încadrează, în termeni actuali, în categoria clădirilor de locuit etajate care includ și spații destinate activităților comerciale la parter, întâlnite în vechile centre comerciale.
Structura funcțională este cea consemnată documentar încă de la partajul din 1817: șapte prăvălii cu etaj deasupra și camere în spate, cu anexe și curte mare. Prăvăliile de la parter erau accesibile direct din stradă, iar camerele din spate, care inițial comunicau cu prăvăliile, serveau drept spații de depozitare, fiind folosite ulterior și ca locuințe, după cum arată Oana-Violeta Anghel pe baza datelor lui Potra. Etajul era destinat locuirii.
Volumetrie și plan
Clădirea este alcătuită din subsol, parter și etaj și se compune dintr-un volum central și alte două volume secundare adăugate pe laterale, desfășurate pe terenul care, la constituirea proprietății, măsura circa 120 m lungime și 50 m lățime. Fațada principală este orientată spre Calea Moșilor, iar intrarea se face din strada Radu Calomfirescu, după precizarea Anei Maria Hariton. Corpul lateral la calcan a fost adăugat într-o etapă ulterioară reconstrucției de după 1847, probabil înainte de 1895.
Subsolul păstrează, potrivit ipotezei lui Hariton, pivnițele boltite ale clădirii anterioare incendiului din 1847, peste care s-a ridicat construcția actuală – element care ar explica identitatea amprentei cu cea din planurile Borroczyn. O cercetare structurală a subsolului, care să confirme sau să infirme păstrarea bolților vechi, nu este însă publicată în sursele consultate.
Fațada principală și decorația neoclasică
Fațada la stradă este ornamentată cu o arcatură neoclasică pe care Hariton o califică drept frumoasă, în pofida stării fizice foarte proaste în care se afla clădirea la data studiului (2010): parterul este ritmat de arcade semicirculare corespunzând prăvăliilor, iar etajul de un șir regulat de ferestre dreptunghiulare. Fațada este împărțită în două registre de un brâu și este decorată cu elemente simple de factură neoclasică, după descrierea lui Anghel. Ciprian Buzilă numără hanul printre puținele clădiri neoclasice păstrate în București, alături de imobilul învecinat de la numărul 82.
Valoarea clădirii rezidă, în aprecierea lui Hariton, atât în elementele de inspirație populară, cât și în elementele neoclasice simplificate, cu o realizare evident meșteșugărească, ce pot fi considerate o modalitate tipică de realizare a fațadelor clădirilor publice dinaintea introducerii stilurilor arhitectonice occidentale pe filieră cultă. Proporțiile și modul de execuție sunt specifice unei arhitecturi vehiculate de meșteri bulgari sau macedoneni pe teritoriul țărilor aflate sub suzeranitate otomană, potrivit cercetărilor Cezarei Mucenic citate de Hariton. Un arhitect sau un meșter anume rămâne neidentificat în sursele consultate – situație obișnuită pentru acest tip de arhitectură, transmis prin practica de șantier, nu prin proiecte semnate.
Curtea interioară și transformările succesive
Spre deosebire de Hanul Patria, a cărui curte interioară păstrează galeria deschisă la parter și geamlâcul de la etaj, frontul de curte al Hanului Neculescului a fost total modificat prin intervenții repetate: galeria închisă care înconjoară cele două laturi ale clădirii nu mai păstrează nimic din caracteristicile arhitecturale inițiale, constată Hariton. Elementele definitorii ale arhitecturii orășenești – galeria, geamlâcul, compoziția dominată de orizontale, în enumerarea lui Constantin Joja – trebuie așadar citite astăzi, în cazul acestui han, mai ales pe fațada principală și în structura planimetrică.
Ambele hanuri supraviețuitoare de pe Calea Moșilor ilustrează, în caracterizarea lui Grigore Ionescu preluată de Hariton, o arhitectură specific locală, cu un caracter mai puțin distant chiar și atunci când este impunătoare: materiale mai puțin luxoase, o tehnică a lucrului mai puțin savantă și un stil mai realist, mai impregnat de tradiții populare, mai pitoresc. La data studiului lui Hariton, clădirea rezista într-o stare avansată de degradare, peste drum de biserica Răzvan; starea actuală și perspectivele de restaurare sunt tratate în capitolul dedicat statutului de monument.
Hanul Evreilor: negustorii, sinagoga și memoria cartierului
Negustorii evrei și războiul din 1788–1791
În literatura de specialitate și în sursele de presă actuale, Hanul Neculescului apare frecvent sub denumirea alternativă de Hanul Evreilor sau, în ortografia epocii, hanul ovreilor – formă sub care îl consemnează și Ciprian Buzilă. Originea denumirii este documentată de George Potra: prăvăliile hanului, așezat în imediata apropiere a Târgului Cucului și a centrului comercial al orașului, au fost închiriate de diferiți meșteșugari și neguțători, dintre care o parte erau evrei, sosiți în București în timpul războiului dintre Austria, Rusia și Turcia din 1788–1791. În lucrarea sa anterioară, Hanurile bucureștene (1943), citată de Oana-Violeta Anghel, Potra caracterizează hanul drept unul de predilecție al evreilor din București, al căror număr se înmulțise foarte mult în urma acestui război.
O plângere a mahalagiilor, cercetată de stăpânirea austriacă din timpul ocupației (1789–1791) și consemnată în literatura despre Calea Moșilor, reține că mahalaua se umpluse de evrei, care ofereau pentru prăvălii chirii de două ori mai mari – mărturie directă a atractivității comerciale a vadului. Comerțul din prăvăliile hanului, după datele preluate de la Potra în presa de patrimoniu, era dominat de produse alimentare aduse de peste Dunăre – mirodenii, untdelemn, zahăr, orez, măsline, fructe orientale (smochine, stafide, alune, migdale, portocale, lămâi) – cărora li s-au adăugat ulterior articole de drogherie, de farmacie și cărți aduse de la Viena.
Sinagoga din 1789 și conflictul din 1793–1794
Momentul central al legăturii dintre han și comunitatea evreiască este consemnat de Potra: evreii din mahala au cumpărat partea de apus a terenului hanului, pe care, în 1789, și-au construit o sinagogă, fiindu-le mult mai aproape aici decât aceea care exista în mahalaua Popescului (zona Jicniței), unde funcționa lăcașul mai vechi al comunității sefarde. Prezența sinagogii în incinta fostei proprietăți Neculescu este confirmată și de Ionnescu-Gion, care notează că la 1793–1794 comunitatea avea în fața bisericii Răzvan, în hanul Nicolescu, o sinagogă.
Existența lăcașului în imediata vecinătate a unei biserici ortodoxe a generat un conflict consemnat de istoriografia comunității evreiești bucureștene: în 1793–1794, creștinii din mahalaua Răzvan s-au ridicat împotriva evreilor și au cerut domnitorului Alexandru Moruzi alungarea acestora și distrugerea sinagogii; porunca domnească, păstrată în documentele publicate de V.A. Urechia, cerea dărâmarea sinagogii în trei zile, sub amenințarea trimiterii la ocnă a celor nesupuși. În dispută a intervenit și patriarhul ortodox al Ierusalimului, Efrem, episod reținut ulterior, cu ironie, de Ionnescu-Gion. Evreii au fost îndepărtați spre mahalaua Popescului, în zona Jicniței domnești, unde comunitatea avea sinagoga anterioară.
Continuitatea cultului și memoria cartierului evreiesc
Prezența evreiască pe acest segment al Căii Moșilor nu a dispărut odată cu episodul din 1793–1794. În imediata vecinătate apuseană a hanului, pe Calea Moșilor la numărul 74, a funcționat sinagoga așchenază Beth Hamidraș (Casa Învățăturii, numită și Sinagoga Veche sau Sinagoga de la Sf. Gheorghe), pe care presa de patrimoniu (B365, februarie 2026) o prezintă în continuitatea prezenței de cult de pe fostul teren al hanului. Potrivit acestei surse, lăcașul a fost ridicat în 1781, după ce funcționase în subsolul casei și magazinului unui bijutier – de unde și denumirea Beth Hamidraș – Dania lui Haim Ioines Giuvaergiul –, a fost extins de comunitate în 1830, a ars în Focul cel Mare din 1847 și a fost reconstruit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrând de atunci rozeta de deasupra intrării principale. Se consemnează aici o discrepanță de datare: Potra plasează ridicarea sinagogii de pe partea de apus a terenului hanului în 1789, în timp ce B365 indică anul 1781 pentru Beth Hamidraș; relația exactă dintre cele două lăcașuri – identitate sau succesiune – rămâne neclarificată în sursele consultate. Sinagoga a fost jefuită și incendiată de legionari în ianuarie 1941, în timpul pogromului bucureștean, când credincioși surprinși la slujbă au fost uciși; edificiul a fost restaurat și modificat în 1947 și se află astăzi, la rândul lui, într-o stare avansată de degradare. Detaliile privind numărul victimelor de la Beth Hamidraș provin dintr-o singură sursă de presă și se cer verificate în istoriografia pogromului din 21–23 ianuarie 1941, care consemnează în total 123 de evrei uciși în București.
În prezent, memoria acestei istorii este reactivată în proiectele de regenerare urbană: fișa proiectului de revitalizare a Hanului Neculescu, prezentat la Anuala de Arhitectură 2024, îl descrie drept a cincea clădire inclusă într-un traseu pietonal multicultural și drept martor al trecutului fostului cartier evreiesc, cu rol important în economia și viața socială a comunității. Denumirea de Hanul Evreilor funcționează astfel, în discursul actual de patrimoniu, ca al doilea nume consacrat al monumentului, alături de cel al familiei Neculescu.
Statutul de monument, degradarea și perspectivele de restaurare
Încadrarea patrimonială și urbanistică
Hanul Neculescului este monument istoric de grupă valorică B (interes local), înscris în Lista Monumentelor Istorice la categoria arhitectură; poziția și codul LMI exact ale imobilului de la Calea Moșilor nr. 84 nu au putut fi confirmate în sursele consultate și se cer verificate direct în LMI 2015 (Monitorul Oficial nr. 113 bis/15.II.2016). Încadrarea în grupa B este confirmată atât de fișa proiectului de la Anuala de Arhitectură 2024, cât și de arhitecta Adina Șerban, care precizează că în aceeași grupă se încadrează și imobilele învecinate de la nr. 82 (Casa Gheorghief), nr. 74 (Sinagoga Beth Hamidraș Vechi) și nr. 72. Urbanistic, imobilul face parte din zona construită protejată nr. 01 – Calea Moșilor, delimitată prin PUZ Zone Construite Protejate (aprobat cu HCGMB nr. 279/2000).
O precizare de adresă este necesară, întrucât literatura oscilează: Ciprian Buzilă plasează hanul în textul studiului său atât la numărul 84 (încadrarea generală), cât și la numărul 82 (în enumerarea clădirilor neoclasice). Sursele actuale disting însă clar cele două imobile: Hanul Neculescului se află la numărul 84, iar la numărul 82 se află imobilul în formă de L construit în 1867 de Christo Gheorghief (Casa Gheorghief, cunoscută și ca Hanul Polonez), ridicat pe teren desprins din fosta proprietate Neculescu și transformat ulterior, la rândul lui, în han.
Starea actuală și riscul seismic
La data studiului lui Ana Maria Hariton (2010), clădirea rezista într-o stare avansată de degradare, cu fațada principală într-o condiție fizică foarte proastă. Situația s-a agravat în deceniul următor: imobilul a fost expertizat în clasa de risc seismic Rs I – cea mai gravă, a clădirilor cu risc ridicat de prăbușire la un cutremur major – și poartă bulina roșie corespunzătoare. Potrivit descrierii arhitectei Adina Șerban (2025), parterul funcționează în continuare cu magazine mici și diverse, cu accese individuale din Calea Moșilor – o formă de continuitate a funcțiunii comerciale istorice –, în timp ce partea din spate a imobilului este locuită ilegal de un număr neidentificabil de persoane. Contextul imediat este la fel de problematic: dintre cele patru monumente de grupă B ale frontului Moșilor 72–84, trei (imobilul de la nr. 72, sinagoga de la nr. 74 și Casa Gheorghief de la nr. 82) sunt abandonate, hanul de la nr. 84 fiind singurul parțial utilizat.
Programul de consolidare al Primăriei Municipiului București
Includerea hanului în programele publice de consolidare a parcurs un traseu sinuos. În aprilie 2024, propunerea de consolidare a imobilului din Calea Moșilor 84, promovată în Consiliul General al Municipiului București, a fost respinsă la vot, după cum a consemnat presa de patrimoniu (Turism Istoric). Tot în 2024, Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), prin directorul executiv Răzvan Munteanu, anunța planul de revitalizare a zonei Moșilor Vechi, cu cel puțin zece imobile în diverse etape de pregătire pentru consolidare și restaurare, între care Moșilor 74, 82 și 84.
Decizia favorabilă a venit la începutul anului 2026: Primăria Municipiului București a anunțat că patru clădiri cu risc seismic intră în lucrări de consolidare și reabilitare – Pinacoteca București (str. Lipscani 18–20), clădirea din bd. I.C. Brătianu 10 aflată în administrarea Muzeului Municipiului București, un bloc de locuințe din Calea Griviței 39 și imobilul de locuințe din Calea Moșilor 84, adică Hanul Neculescului. Consiliul General a aprobat indicatorii tehnico-economici, devizele generale și documentațiile de avizare a lucrărilor. Finanțarea provine în cea mai mare parte de la bugetul de stat, prin Programul Național pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (PNCCRS); de la bugetul local se alocă până la 15% din valoarea totală a lucrărilor, sume care, în cazul imobilelor de locuințe, se recuperează de la proprietari în termen de 5–15 ani (B365, 9 februarie 2026).
Proiecte de revitalizare
În paralel cu programul public de consolidare, hanul a făcut obiectul a două proiecte de arhitectură prezentate în circuitul profesional. Proiectul de revitalizare expus la Anuala de Arhitectură 2024 propune transformarea hanului în centru cultural: parterul redeschis publicului, cu funcțiuni comerciale și comunitare, etajul convertit în spații de cazare temporară, în spiritul vechilor hanuri bucureștene, iar subsolul extins pentru o sală multifuncțională de 100 de persoane, destinată proiecțiilor cinematografice, expozițiilor, atelierelor și evenimentelor culturale; două ganguri ar reconecta strada cu curțile interioare, schimbând caracterul acestora din privat în public. Hanul este prezentat aici drept a cincea clădire a unui traseu pietonal multicultural dedicat fostului cartier evreiesc.
Al doilea proiect, intitulat Calea Moșilor, o aducere aminte, a fost prezentat de arhitecta Adina Șerban (absolventă a Facultății de Arhitectură din cadrul UAUIM București) la Bienala Națională de Arhitectură 2025 și vizează întregul front Moșilor 72–84. Intervenția propune un ansamblu organizat în jurul unei școli private de restaurare de obiect, cu spații comerciale, ateliere de restaurare, spații de expunere, centru de expertiză și evaluare de antichități și cazare de tip apart-hotel; sinagoga părăsită ar fi convertită în bibliotecă de specialitate și arhivă a centrului. Fațadele vechi care compun frontul continuu la Calea Moșilor s-ar păstra prin metoda retenției de fațadă, noile corpuri ar prelua amprenta la sol a clădirilor vechi și s-ar menține curțile interioare accesibile prin ganguri, ca spații de evenimente culturale și comerciale.
Niciunul dintre cele două proiecte nu are, la data redactării, statut de proiect în execuție; ele documentează însă direcțiile de reutilizare aflate în discuție profesională pentru monument. Împreună cu consolidarea aprobată prin PNCCRS și cu șantierul încheiat de punere în siguranță a Hanului Solacolu de la numărul 134, ele indică o schimbare de tendință în tratamentul tronsonului vechi al Căii Moșilor, după decenii de degradare continuă semnalate constant în literatura de specialitate, de la studiul lui Buzilă până la presa de patrimoniu actuală.
Personaje
Ana Maria Hariton – arhitect, cadru didactic la Facultatea de Arhitectură a Universității Spiru Haret; autoarea studiului de datare a hanurilor Patria și Neculescului (Caiete ARA, 1/2010), fundamentat pe planurile Borroczyn și pe documentele din Arhivele Municipiului București.
George Potra (1907–1990) – istoric al Bucureștiului, autor al monografiei Istoricul hanurilor bucureștene (1985) și al lucrării anterioare Hanurile bucureștene (1943), precum și al corpusurilor de documente privitoare la istoria orașului București (1961, 1975, 1982); principalul editor al arhivei de circa 60 de acte ale proprietății Neculescu.
Ciprian Buzilă – istoric de artă, autor al studiului Case vechi de pe Calea Moșilor (Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice) și al cercetării Case cu geamlâc din București; a documentat evoluția istorico-urbanistică a arterei și arhitectura eclectică a imobilelor ei pe baza fondului P.M.B. – Serviciul Tehnic de la Arhivele Naționale.
Oana-Violeta Anghel – arhitect, autoarea studiului Bucureștiul de ieri – jurnal dintr-o lume uitată (revista Argument, UAUIM), care propune traseul cultural Piața Timpului – Parcul Mântuleasa și descrie hanul în contextul monumentelor Căii Moșilor.
Cezara Mucenic – istoric de artă și cercetător al arhitecturii civile bucureștene din secolul al XIX-lea, autoarea lucrării București, un veac de arhitectură civilă – secolul XIX (1997); a definit filiera meșterilor bulgari și macedoneni în arhitectura orășenească preluată de Hariton în analiza hanului.
Constantin Joja (1908–1991) – arhitect și teoretician al arhitecturii orășenești românești, conducătorul campaniei de restaurări din centrul istoric al Bucureștiului din anii ’70; a formulat elementele definitorii ale tipologiei (galeria, geamlâcul, compoziția de orizontale) în raport cu care este citită și arhitectura hanului.
Grigore Ionescu (1904–1992) – arhitect și istoric al arhitecturii, autor al sintezei Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor (1982), din care provine caracterizarea arhitecturii civile locale aplicată celor două hanuri supraviețuitoare de pe Calea Moșilor.
Gh. I. Ionnescu-Gion (1857–1904) – istoric și publicist, autor al Istoriei Bucurescilor (1899), sursă pentru topografia mahalalelor Podului Târgului de Afară și pentru atestarea sinagogii din hanul Nicolescu la 1793–1794.
Frédéric Damé (1849–1907) – publicist și lexicograf francez stabilit în România, autor al lucrării Bucarest en 1906; clasificarea sa a hanurilor bucureștene (de prim rang, cu biserică, și de rangul doi, cu magazine la fațadă) încadrează tipologic Hanul Neculescului.
Adina Șerban – arhitect, absolventă a Facultății de Arhitectură din cadrul UAUIM București; autoarea proiectului Calea Moșilor, o aducere aminte, prezentat la Bienala Națională de Arhitectură 2025, care propune reabilitarea frontului Moșilor 72–84 în jurul unei școli de restaurare de obiect.
Arhitect al clădirii: neidentificat în sursele consultate; execuția este atribuită, pe criterii stilistice, meșterilor bulgari sau macedoneni activi în țările aflate sub suzeranitate otomană, fără un nume păstrat documentar.
Bibliografie
Mai 2024:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.