Casa Barbu Delavrancea (Casa Delavrancea – Dolănescu)
Strada Caimatei și vechea mahala a Caimatei
Biserica Caimata și mahalaua lăutarilor; Strada Caimatei, pe care se află casa construită de Barbu Ștefănescu Delavrancea, este ultima urmă a unei mahalale vechi a Bucureștiului, care și-a luat numele de la Biserica Caimata. Lăcașul a fost ridicat în 1731 de ceaușul de aprozi Necula Bozianu și de soția sa, Stanca, potrivit pisaniei din 23 octombrie 1731, și avea hramul Adormirea Maicii Domnului. Biserica s-a aflat, cu aproximație, pe locul unde se ridică astăzi clădirea de sticlă a Bursei de Valori București, pe Bulevardul Carol I, în imediata apropiere a Pieței C.A. Rosetti.
Originea numelui a fost explicată în mai multe feluri. Nicolae Iorga îl deriva dintr-un cuvânt grecesc cu sensul de „nenorocita” sau „sărmana”, iar istoricul Gheorghe Ionescu-Gion îl lega de „Căcăina”, denumirea populară a pârâului Bucureștioara, un curs de apă poluat care traversa zona. Mahalaua avea străzi șerpuitoare, strânse în jurul bisericii, și era locuită de negustori, meseriași și, mai ales, de lăutari.
În secolul al XIX-lea, mahalaua Caimatei era centrul breslei lăutarilor bucureșteni, iar Biserica Caimata era cunoscută drept „Biserica Lăutarilor”. Locul de întâlnire al muzicanților era cafeneaua ținută de lăutarul Panait, la răspântia străzilor Bolintineanu, Potcovari și Sfinților. Aici erau angajați lăutarii pentru nunți și cumetrii, iar într-una dintre încăperile cafenelei Angheluș Dinicu, bunicul lui Grigoraș Dinicu, își pregătea ucenicii. În mahala au locuit, printre alții, Angheluș Dinicu, pe strada Speranței nr. 4, Năstase Ochi-Albi, Iorgu Ochi-Albi, Marin Buzatu, Radu Ciolac și Sava Pădureanu.
Gheorghe Costescu, în volumul „Bucureștii Vechiului Regat” (1944), delimita mahalaua lăutarilor de la Biserica Potcovari, din spatele Bisericii Colțea, spre Caimata și Sfântul Gheorghe, continuând pe străzile Sfinților, Melodiei și Speranței, până la Biserica Popa Chițu. Tot aici a locuit o vreme Mihai Eminescu, după stabilirea sa la București, într-una dintre chiliile bisericii, episod descris de Ioan Slavici în volumul său de amintiri.
Biserica Caimata a fost demolată în 1890, în timpul mandatului primarului Emanoil (Pache) Protopopescu, la deschiderea Bulevardului Carol I, care a tăiat vechea țesătură a mahalalei. Dispariția ei a rămas în memoria orașului și în literatură: în sceneta „Articolul 214”, scrisă în 1901, I.L. Caragiale își prezintă personajul Tarsița Popeasca drept „văduva lui priotu’ Sava de la Caimata, pe care a demolat-o Pache când a făcut bulivardu ăl nou”.
Strada Caimatei astăzi
Strada Caimatei de astăzi este o arteră scurtă și liniștită, situată la câțiva pași de Bulevardul Carol I și de Piața C.A. Rosetti. Pe ea se păstrează case de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX. Dintre cele 21 de clădiri ale străzii, opt sunt monumente istorice, ceea ce face din Caimatei una dintre străzile cu cea mai mare densitate de imobile de patrimoniu din centrul Bucureștiului.
Cea mai cunoscută clădire a străzii este Casa negustorului G. Stoenescu, de la nr. 10, vecină cu casa Delavrancea. Stoenescu a cumpărat terenul în 1907, iar în 1908–1909 a ridicat o casă cu parter, etaj și pod, după proiectul arhitectului Henri Frager. În 1922 clădirea a fost supraetajată cu un nivel, după planurile arhitectului Ziegfried Kofsinski, care a adăugat și două turnuri rotunde pe latura de vest. În jurul anului 1935 casa a mai primit un etaj, iar turnurile au devenit rectangulare. Restaurată și transformată în clădire de birouri în anii 2010, casa este monument istoric.
Pe aceeași stradă se află un imobil proiectat de arhitectul Horia Creangă, reprezentativ pentru modernismul interbelic, și casa proiectată de arhitectul Marcel Iancu pentru soția sa, Clara. Strada face parte dintr-o zonă construită protejată, iar casa de la nr. 12, fără a fi monument istoric, se înscrie în acest regim de protecție.
O notă despre numerotarea străzii
Numerotarea imobilelor de pe strada Caimatei s-a modificat de mai multe ori de-a lungul timpului. Casa Stoenescu, de exemplu, a purtat nr. 6 în secolul al XIX-lea și până în 1922, iar din 1948 are nr. 10. În perioada interbelică, adresa „Caimatei nr. 12” apare în presă asociată cu numele Elenei Stoenescu, iar anunțurile vremii descriu o clădire cu parter, două etaje și garaj, ceea ce corespunde casei Stoenescu, nu locuinței familiei Delavrancea, care avea doar parter și pod. Din acest motiv, mențiunile interbelice despre „Caimatei nr. 12” sau „nr. 12 bis” nu se referă, cel mai probabil, la casa de astăzi de la nr. 12.
Casa familiei Delavrancea
Construcția și arhitectura casei
Casa de pe strada Caimatei nr. 12 a fost construită în jurul anului 1900 pentru familia scriitorului, avocatului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea. Potrivit mărturiilor transmise în familie și reluate în presă, planurile casei au fost desenate chiar de Delavrancea, nu de un arhitect de profesie. Clădirea, ridicată pe un teren de circa 340 de metri pătrați, avea parter înalt și pod, sub un acoperiș învelit cu țiglă, și era retrasă față de stradă, cu o mică grădină.
Fațada era sobră, cu goluri de ferestre generoase orientate spre stradă. Elementul decorativ principal era un brâu ornamentat care unifica toate volumele casei. Descrierea din repertoriul „Case de muzicieni” subliniază „manierele elegante, cumpătate” ale clădirii, care își ascundea spre exterior formele echilibrate, în timp ce interiorul era bogat și bine articulat.
Interiorul avea vitralii, sobe din teracotă, uși din lemn de esență scumpă, candelabre, lambriuri și tavane din lemn. Ușa de la intrare și gardul din fier forjat au fost aduse din Franța de Delavrancea. Piesa centrală a casei era salonul de primire, cu ferestre înalte spre grădină, mobilier de sfârșit de secol al XIX-lea, covoare și un pian, la care studia fiica cea mare a scriitorului, Cella. Casa mai avea o bibliotecă bogată, un hol în care se cânta, de asemenea, la pian, și o mică scenă amenajată în salonul de recepție, pentru recitaluri și lecturi.
Familia Delavrancea în casa din Caimatei
Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858–1918) s-a născut în mahalaua Delea Nouă, la Bariera Vergului, fiul lui Ștefan Tudorică Albu, căruțaș de grâne pe drumul București–Giurgiu. A urmat Liceul Sfântul Sava și Facultatea de Drept a Universității din București, absolvită în 1882, și și-a continuat studiile la Paris. A devenit unul dintre cei mai cunoscuți avocați ai vremii, prozator și dramaturg, autor al nuvelei „Hagi Tudose” și al trilogiei dramatice deschise de „Apus de soare”. Titu Maiorescu l-a numit „cel mai mare orator al epocii noastre”.
În anii în care a locuit pe strada Caimatei, Delavrancea a fost primar al Bucureștiului (iunie 1899 – februarie 1901), vicepreședinte al Adunării Deputaților, ministru al Lucrărilor Publice (1910–1912) și ministru al Industriei și Comerțului (1917–1918). În 1912 a devenit membru titular al Academiei Române. A murit la Iași, în refugiu, la 29 aprilie 1918, și a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.
Soția sa, Maria Lupașcu, pianistă, licențiată în filosofie și matematică și directoare a Școlii Centrale de Fete din București, a condus viața casei și a supravegheat educația muzicală a copiilor. Familia avea patru fiice: Cella (1887–1991), pianistă și scriitoare, Margareta, zisă „Bebs”, profesoară de filosofie, Henrieta (1897–1987), una dintre primele femei arhitect din România, și Niculina, pictoriță, căsătorită Dona.
Un salon literar și muzical
Casa din Caimatei a funcționat ca un salon cultural după model parizian. Aici veneau în mod obișnuit I.L. Caragiale, prieten apropiat al lui Delavrancea, Alexandru Vlahuță, pictorul Nicolae Grigorescu și arhitectul Ion Mincu. Printre oaspeții casei sunt menționați și George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga și Octavian Goga, precum și oameni politici și avocați din anturajul profesional al scriitorului.
Cella Delavrancea a evocat atmosfera casei în volumul de memorii „Dintr-un secol de viață” (Editura Eminescu, 1987). Ea își amintea de reuniunile scriitorilor în jurul mesei rotunde, de ceaiul servit de mama sa, de vizitele lui Ion Mincu, care le aducea copiilor prăjituri și juca țintar cu ei, și de prezența lui Grigorescu, în fața căruia „parcă și obiectele stăteau drept”. Caragiale o poreclise pe Cella „Aghiuță” și îi cerea să repete la pian aceleași pagini de mai multe ori.
Muzica ocupa un loc central în viața casei. În salon și în holul cu pian, George Enescu a cântat la vioară, acompaniat de Cella Delavrancea, și a interpretat cu ea piese la patru mâini. Mai târziu, în holul casei a cântat și tânărul Dinu Lipatti. Tradiția acestor seri muzicale a continuat și după moartea lui Delavrancea, în 1918, cât timp Cella a mai locuit în casa din Caimatei.
De la Delavrancea la Dolănescu: proprietari și transformări
Casa după 1918
După moartea lui Barbu Delavrancea, casa a rămas în posesia familiei. Cella Delavrancea a locuit aici o perioadă, apoi viața ei s-a mutat în alte locuințe. După divorțul de bancherul Aristide Blank, s-a stabilit în casa de pe strada Mihai Eminescu nr. 151, unde a locuit până la moartea sa, în 1991. Alături, la nr. 149, se afla casa surorii sale, arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory, proiectată de aceasta în 1925.
Istoria casei din Caimatei în deceniile următoare este slab documentată. Potrivit mărturiilor publicate în presă, ultimul proprietar din familia extinsă a scriitorului a fost un nepot al lui Delavrancea, de profesie frizer, de la care casa a fost cumpărată, în 1975, de interpretul de muzică populară Ion Dolănescu.
Casa lui Ion Dolănescu
Ion Dolănescu (1944–2009), născut la Perșinari, în județul Dâmbovița, a fost unul dintre cei mai cunoscuți interpreți de muzică populară din România și, între 2000 și 2004, deputat în Parlamentul României. A locuit în casa din strada Caimatei nr. 12 din 1975 până la moartea sa, la 19 martie 2009, păstrând în mare parte aspectul și interioarele moștenite de la familia Delavrancea, inclusiv sobele de teracotă, dintre care una a fost evaluată ulterior separat, în procesul de succesiune.
În anii 1980, casa a devenit cunoscută pentru petrecerile de Sfântul Ion, ziua onomastică a gazdei, la care participau artiști și prieteni ai lui Dolănescu. Un articol de presă din 1993 consemna că „domiciliul actual al cântărețului se află într-o casă de mare valoare istorică, în care a locuit Barbu Delavrancea, și anume imobilul din Str. Caimatei, 12”. Articolul privea un proces deschis de Mia Braia, sora interpretei Ioana Radu, care contesta testamentul prin care Ioana Radu îi lăsase lui Dolănescu o vilă din sectorul 2, ca recunoaștere a unei prietenii vechi.
Moștenirea și transformările recente
După moartea lui Ion Dolănescu, casa a devenit obiectul unui lung proces de succesiune între fiii săi, Ionuț și Dragoș Dolănescu. În 2013 instanța a dispus scoaterea imobilului la licitație, soluție care nu a mai fost pusă în aplicare. Procesul s-a încheiat în vara anului 2017, după opt ani: Ionuț Dolănescu a păstrat casa din Caimatei și drepturile de autor asupra creației tatălui său, iar Dragoș Dolănescu a fost despăgubit. La acel moment, Ionuț Dolănescu anunța intenția de a transforma casa într-o casă memorială Ion Dolănescu.
În anii următori, noul proprietar a realizat o amplă intervenție de reabilitare și extindere, pe baza unei autorizații emise de Primăria Municipiului București. Podul a fost transformat într-o mansardă locuibilă de circa 200 de metri pătrați, acoperișul din țiglă a fost înlocuit cu unul din tablă, iar volumul casei a fost extins. În 2023, locatarii blocului vecin, cu patru niveluri, al cărui asociație de proprietari era condusă de scriitorul Horia-Roman Patapievici, au reclamat pierderea luminii naturale și au contestat conformitatea lucrărilor. Ionuț Dolănescu a susținut că înălțimea casei respectă proiectul aprobat.
Intervenția a schimbat radical imaginea clădirii. Repertoriul „Case de muzicieni” notează că echilibrul vechii case a fost modificat prin lucrările de „restaurare și extindere”, iar brâul ornamental care unifica volumele și acoperișul de țiglă, elementele definitorii ale fațadei originale, nu mai sunt vizibile în forma de altădată. Casa nu este monument istoric, dar se află în zona construită protejată care include strada Caimatei.
Personaje
Bibliografie
August 2023:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.