# Casa Stoenescu Adresă: Str. Caimatei nr. 10, Sector 2, Cartierul Mântuleasa, București An construcție: 1900 Tip ansamblu: Case/Vile Tip clădire: 2-5 niveluri Stil arhitectural: Beaux-Arts Monument istoric: clasa B Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Casa Stoenescu de pe strada Caimatei nr. 10, sector 2, București, lângă Piața C.A. Rosetti, a fost construită în 1908–1909 pentru negustorul Gheorghe I. Stoenescu, după proiectul arhitectului Henri Frager, și supraetajată în 1922 de Ziegfried Kofsinski. Vândută în 1926 lui Rudolf de Artner, monument istoric, casa a fost restaurată și transformată în birouri de arh. Georgeta Gabrea, proiect premiat în 2016. ## Articol Casa Stoenescu Parcela de pe strada Caimatei și primii ei proprietari; Vechea mahala a Caimatei Casa Stoenescu se află pe strada Caimatei nr. 10, în sectorul 2 al Bucureștiului, în spatele Pieței C.A. Rosetti, la câțiva pași de intersecția bulevardelor Carol I și Elisabeta, cele două axe majore ale orașului trasate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Strada, scurtă și retrasă, este ultima urmă a vechii mahalale a Caimatei și concentrează un număr neobișnuit de mare de imobile de patrimoniu: dintre cele 21 de clădiri ale sale, opt sunt monumente istorice. Numele străzii provine de la Biserica Caimata, ridicată în 1730–1732 de ceaușul de aprozi Nicolae Bozianu și de soția sa, Stanca, în zona de nord-est a orașului de atunci. Parcela bisericii era înconjurată de o rețea de ulițe care o puneau în valoare. Denumirea vine de la supranumele gârliței Bucureștioara, care traversa mahalaua și era plină de gunoaie. În secolul al XIX-lea, lăcașul era cunoscut drept „Biserica Lăutarilor”, deoarece în jurul lui locuiau și se întâlneau cei mai cunoscuți muzicanți ai Bucureștiului. Grav avariată de cutremurele din secolul al XIX-lea, Biserica Caimata a fost demolată în 1891, pentru a face loc Bulevardului Carol I. Deschiderea bulevardului a tăiat vechea țesătură a mahalalei, dar strada Caimatei a supraviețuit, protejată de fronturile de clădiri reprezentative ridicate spre Piața Rosetti. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, zona era locuită de familii înstărite, negustori și profesioniști, care și-au construit aici case cu grădini. Casa Mariei Gorjan Primele informații documentare despre parcela de la actualul nr. 10 datează din anii 1892–1895. Proprietara terenului era atunci Maria Gorjan, care a construit aici o locuință și câteva magazii. Construcțiile nu respectau însă regimul de aliniere a clădirilor aprobat de Primăria Capitalei, o problemă frecventă în mahalalele vechi, în care casele fuseseră ridicate înainte de trasarea regulamentară a străzilor. În 1907, proprietatea a fost vândută negustorului Gheorghe I. Stoenescu, care a înlocuit vechile construcții cu o casă nouă, ridicată în 1908–1909 după proiectul arhitectului Henri Frager. Din acest moment, istoria parcelei se confundă cu istoria casei care poartă și astăzi numele primului ei proprietar. Numerotarea imobilului Strada nu și-a schimbat niciodată numele, dar numărul casei s-a modificat de mai multe ori. Potrivit studiului istoric realizat de istoricul de artă Cezara Mucenic, imobilul a purtat nr. 6 în secolul al XIX-lea și, în continuare, între 1900 și 1922. Din 1948 are nr. 10. Numerotarea din perioada interbelică nu este clar stabilită. Documentele din primele decenii ale secolului XX confirmă vechea adresă. Presa din 1913 relatează o spargere „la locuința d-lui Gh. I. Stoenescu, din str. Caimatei No. 6”, iar actele de închiriere din 1923 și de vânzare din 1926 menționează același „imobil str. Caimatei No. 6”. Din acest motiv, mențiunile de arhivă despre casa Stoenescu trebuie căutate, pentru perioada de dinainte de 1948, sub alte numere decât cel actual. Casa negustorului Stoenescu și proprietarii ei Casa din 1908–1909 În aprilie 1908, negustorul Gheorghe I. Stoenescu a cerut Primăriei autorizația de construire pentru o clădire de locuit cu parter, etaj și atic. Proiectul a fost întocmit de arhitectul Henri Frager. Casa a fost ridicată în 1908–1909, iar spațiul cel mai valoros al clădirii a rămas, de-a lungul tuturor transformărilor ulterioare, parterul construit în această primă etapă. Organizarea casei urma modelul locuințelor burgheze bucureștene de la începutul secolului XX. Parterul adăpostea zona rezidențială, de reprezentare, cu saloane și camere de primire, iar partea din spate era rezervată spațiilor de serviciu și încăperilor pentru servitori. În curte exista o construcție mai mică, folosită inițial ca adăpost pentru trăsură, iar în spatele casei un corp de servicii. Casa era locuită de familia Stoenescu cel puțin din 1913. În acel an, presa bucureșteană relata o spargere petrecută într-o seară de luni, la ora 8, „la locuința d-lui Gh. I. Stoenescu, din str. Caimatei No. 6”. Hoții au intrat în antreu cu chei potrivite, au legat-o pe servitoarea Anica și au răscolit camerele în căutarea banilor. La întoarcerea doamnei Stoenescu, au fugit pe fereastră în curte și au tras două focuri de revolver asupra servitoarei, fără să o nimerească. Cazul a fost preluat de comisarul R. Mavrichi, de la circumscripția a 11-a de poliție. Supraetajarea din 1922 În 1922, proprietarul a obținut o nouă autorizație de construire, prin care casa a fost înălțată cu un etaj, iar pe latura de vest au fost adăugate două turnuri rotunde. Cu aceeași ocazie a fost construit garajul din spatele casei, în locul vechiului adăpost pentru trăsură. Modificările au fost proiectate de arhitectul Ziegfried Kofsinski, autorul clădirii restaurantului „Carul cu Bere” de pe strada Stavropoleos. Intervenția din 1922 nu a afectat construcția inițială. Kofsinski a continuat compoziția lui Frager, a păstrat regulile de decorație și proporțiile fațadei și a obținut o clădire unitară stilistic, în care etajul nou pare parte a proiectului originar. Casa avea astfel parter, două etaje și pod, cu intrare și scară principală pe latura de vest. Închirierea din 1923 și vânzarea din 1926 La scurt timp după supraetajare, familia Stoenescu a încetat să locuiască în casă. În 1923, actele de închiriere publicate în presa economică consemnează că „Stoenescu I. G.” a închiriat „imob. str. Caimatei No. 6” lui Julian Sorin, cu contract anual. În mai 1926, rubrica de acte notariale a presei financiare consemna vânzarea imobilului de pe strada Caimatei nr. 6 de către I. Gh. Stoenescu lui Rudolf de Artner. Această informație contrazice afirmația, răspândită în presa recentă, potrivit căreia casa ar fi rămas în proprietatea familiei Stoenescu până la naționalizare. Despre Rudolf de Artner nu există, deocamdată, alte informații documentare. A doua supraînălțare și perioada postbelică În jurul anului 1935, deci după vânzarea din 1926, clădirea a fost supraînălțată din nou cu un etaj. Turnurile rotunde din 1922 au devenit dreptunghiulare, iar intrarea a primit arcul în plin cintru care o marchează și astăzi, înlocuind soluția din 1922. Și de această dată, noul nivel a respectat compoziția și decorația fațadei. După instaurarea regimului comunist, casa a fost naționalizată. Potrivit arhitectei Georgeta Gabrea, o vreme a locuit aici Crin Halaicu, primar general al Capitalei între 1992 și 1996. În anii 1990, imobilul a fost redobândit de moștenitorii foștilor proprietari, care l-au vândut ulterior unei companii cu capital româno-italian, proprietara actuală. Arhitectura casei și restaurarea din 2005–2016 Fațadele și volumul Casa Stoenescu aparține eclectismului bucureștean de la începutul secolului XX, într-o variantă sobră, fără excese decorative. Arhitecta Georgeta Gabrea o descrie ca pe o casă „extrem de elegantă”, cu un exterior primitor, dar lipsit de ostentație, și cu decorații simple și bine ordonate. Casa este monument istoric. Corpul principal are subsol boltit, parter înalt, două etaje, un mezanin parțial și mansardă. Acoperișul, în patru ape, a fost învelit inițial cu tablă neagră, apoi cu tablă zincată. Streașina este marcată de un șir de denticuli. Pe latura de vest se află turnurile dreptunghiulare rezultate din transformarea din jurul anului 1935, iar intrarea este marcată de un arc în plin cintru, cu o ușă din lemn protejată de o copertină și flancată de două lămpi. Pe latura stângă, privind dinspre stradă, casa are o terasă închisă, o marchiză cu structură și închideri metalice, unul dintre elementele cele mai reprezentative ale clădirii. Proprietatea cuprinde patru corpuri de clădire: corpul principal, fostul garaj din curte, corpul de servicii din spate și o construcție anexă. Terenul are 870,88 metri pătrați, construcțiile ocupă la sol 417,44 metri pătrați, iar suprafața utilă totală este de 1.109,13 metri pătrați, dintre care 955,33 revin corpului principal. Interioarele Compartimentarea interioară este generoasă, cu încăperi bine proporționate și ferestre dimensionate după volumul camerelor. Tavanele au stucaturi cu ornamente elaborate, iar în mai multe încăperi s-au păstrat sobe de Meissen și alte sobe de teracotă de valoare. Ancadramentele și căptușelile ușilor interioare au, la partea superioară, în dreptul cheilor de boltă, medalioane cu picturi înfățișând peisaje. Scara principală, de pe latura de vest, leagă nivelul terenului de cele două etaje, fără să coboare la subsol. O scară de serviciu, construită în etape succesive, parțial din lemn și parțial din beton, deservea subsolul, parterul, mezaninul și etajele. Subsolul, cu bolți din cărămidă, avea inițial și un acces direct din exterior. Consolidarea și reconversia Proiectul de consolidare, restaurare și reconversie a început în 2005, la comanda noii proprietare. După obținerea autorizației de construire, au fost executate lucrări la unul dintre corpurile secundare și câteva intervenții minore la clădirea principală. Proiectul a fost reluat în 2013–2014, în urma expertizei tehnice realizate la sfârșitul anului 2012 de inginerul Adrian Stănescu. Clădirea trecuse prin cutremurele din 1940, 1977, 1986 și 1990, iar expertiza a identificat fisuri în parapeți și buiandrugi, balcoane degradate, umezeală și grinzi metalice corodate la subsol, precum și o șarpantă afectată de carii. Consolidarea a cuprins cămășuirea cu beton armat a două încăperi pe toată înălțimea clădirii, o suprabetonare peste etajul al doilea, centuri de beton peste calcanele din pod, injectarea fisurilor din zidărie și refacerea hidroizolației. Structura acoperișului a fost înlocuită integral cu lemn de stejar, cu păstrarea formei și a înălțimii, iar învelitoarea a fost refăcută din tablă de titan-zinc patinat, gri-albastru mat. Podul a devenit mansardă, luminată de opt ferestre de tip Velux montate între căpriori, invizibile dinspre stradă. Funcțiunea rezidențială a fost înlocuită cu birouri, de la subsol până la mansardă. Scara principală a rămas neschimbată, scara de serviciu a fost refăcută din beton, cu trepte din lemn, iar o scară greu accesibilă din spate a fost înlocuită cu un ascensor. Fostul garaj a devenit o mică clădire de birouri, iar corpul de servicii din spate a fost amenajat pentru administrarea imobilului. Mansarda găzduiește atelierele de creație ale unei agenții de publicitate. Restaurarea decorațiilor și premiul din 2016 Restaurarea stucaturilor de pe fațade și din interior a fost realizată de artistul plastic Ștefan Neacșu. În încăperile în care au fost introduse diafragme de beton, ornamentele de pe tavane au fost extrase, restaurate și adaptate noii geometrii, astfel încât colțurile încăperilor să își păstreze aspectul. Sobele de Meissen au fost demontate înainte de consolidare și remontate după încheierea lucrărilor, ca elemente decorative. Au fost restaurate ușile din lemn, inclusiv ușa de la intrare, feroneria marchizei, copertina și felinarele, iar ferestrele au fost înlocuite cu tâmplărie nouă, apropiată ca dimensiuni de cea originală. Proiectul a fost realizat de firma Capitel Avangarde, cu arhitecta Georgeta Gabrea ca șef de proiect și arhitecții Ioana Popovici, Claudiu Vârlan și Venera Trișnevschi. Studiul istoric a fost realizat de Cezara Mucenic, structura de Miro Grup (ingineri Adrian Stănescu și Daniel Purdea), iar execuția de Cabro Construct. În 2016, lucrarea a primit premiul secțiunii „Restaurare, conversie, reabilitare” la Anuala de Arhitectură București. Președintele juriului, arhitectul portughez José Mateus, a apreciat-o drept „un exemplu important, care arată o cale corectă și necesară” în tratarea patrimoniului arhitectural din România. Rudolf de Artner, proprietarul casei din 1926 Proprietarul fabricii de bere „Traian” din Turnu Severin Rudolf de Artner, care a cumpărat în mai 1926 casa de pe strada Caimatei nr. 6 (azi nr. 10), a fost un industriaș cunoscut în primele decenii ale secolului XX, proprietarul fabricii de bere „Traian” din Turnu Severin. Fabrica fusese înființată în 1857, cu capital belgian, pe strada Aurelian, la intersecția cu strada Grecescu, și a funcționat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub conducerea inginerului belgian Emanuel van Meerbeck și apoi a lui Louis De Bie. Din 1875 purta numele „Traian”. Rudolf de Artner a preluat conducerea fabricii la începutul secolului XX, iar în 1910 întreprinderea a trecut în proprietatea sa. În 1908, presa îl prezenta deja drept „proprietarul fabricei” și nota că fabrica „Traian”, care își serbase de curând jubileul de 50 de ani, se număra printre cele mai mari fabrici de bere din țară. Instalată „după sistemul cel mai modern al fabricelor mari din străinătate” și dotată cu cele mai noi mașini, fabrica își mărise producția și expedia bere în orice direcție. În 1913, producția ajungea la 878.000 de litri pe an. Nivelul de trai al proprietarului se reflecta și în presa mondenă a vremii. În 1911, ziarele consemnau că „d. Rudolf de Artner, proprietarul fabricei de bere «Traian» din T. Severin”, a comandat la autogarajul „Le Rapide” de pe Aleea Tonolla din București un automobil Laurin & Klement, de tip dublu-faeton torpedo, cu motor de 20 de cai putere. Între Orșova și Budapesta: cetățenia și războiul Rudolf de Artner avea legături strânse cu Orșova, oraș aflat până în 1918 în Regatul Ungariei, pe malul opus al Dunării față de teritoriul românesc. Potrivit documentelor judiciare publicate în presă, în 1913 era cetățean ungar și locuia la Orșova. Ulterior a dobândit cetățenia română, apoi a renunțat la ea, iar în 1917, în plin război, a fost recunoscut de guvernul ungar drept cetățean ungar. Presa românească de după război i-a reproșat atitudinea din anii conflictului. Articolele publicate în a doua jumătate a anilor 1920 afirmau că, după Unirea din 1918, Artner a rămas în armata ungară și a luptat împotriva statului român, că ar fi fost prins de armata română pe străzile Budapestei în uniformă de maior de honvezi și că, după război, ar fi găzduit un cetățean german sosit fără acte de identitate, faptă pentru care a fost condamnat de Tribunalul Mehedinți, condamnare menținută de Înalta Curte de Casație. Pierderea cetățeniei române și confiscarea averii După Unirea Banatului cu România, Orșova a devenit oraș românesc, iar Rudolf de Artner a fost înscris în listele electorale ale comunei. Înscrierea a fost contestată de primul procuror al Tribunalului Caransebeș. În aprilie 1925, Înalta Curte de Casație, secția I, completul pentru Ardeal, a admis recursul procurorului. Instanța a reținut că Artner nu mai locuise la Orșova din 1913, că nu avea indigenatul în comună și că, prin renunțarea la cetățenia română și recunoașterea sa drept cetățean ungar, nu putea invoca dobândirea cetățeniei române prin anexiune, în baza Tratatului de la Trianon. Decizia a fost prezentată în presă încheierea victorioasă a campaniei duse de ziarul „Tribuna” împotriva lui Artner. O a doua lovitură a venit de la Oficiul de lichidare, instituția care administra, după Primul Război Mondial, bunurile supușilor statelor inamice. Oficiul l-a considerat străin și a decis ca întreaga sa avere, inclusiv fabrica de bere „Traian” din Turnu Severin și celelalte bunuri, să treacă în patrimoniul statului român. Presa care a susținut campania contra lui Artner a acuzat totodată presiuni politice în favoarea industriașului, venite din partea unor parlamentari din județul Mehedinți, inclusiv a fostului senator N. Murgășeanu. Consecințele practice ale deciziei sunt greu de stabilit. Fabrica „Traian” nu mai producea bere în acea perioadă, iar în 1926 funcționa ca depozit. Documentele de la începutul anilor 1930 arată însă că fabrica a rămas în proprietatea familiei Artner, care a putut să o ipotecheze pentru un credit bancar în 1928. Casa din strada Caimatei și sfârșitul familiei Artner În mai 1926, la un an după pierderea cetățeniei române, Rudolf de Artner a cumpărat de la I. Gh. Stoenescu imobilul de pe strada Caimatei nr. 6 din București, casa construită în 1908–1909 de Henri Frager și supraetajată în 1922 de Ziegfried Kofsinski. Cumpărarea unei case reprezentative în centrul Capitalei arată că, în ciuda deciziilor din 1925, industriașul își păstrase o parte importantă a averii. Rudolf de Artner a murit înainte de 1932. Văduva sa, Maria de Artner, i-a moștenit bunurile, dar și datoriile. În 1928, Rudolf de Artner deschisese un credit în cont curent la Banca Chrisoveloni, garantat cu gaj comercial și cu ipotecă asupra fabricii din Turnu Severin. Între 1932 și 1934, banca a cerut Tribunalului Ilfov scoaterea la licitație publică a fabricii de bere „Traian”, cu terenurile, construcțiile și instalațiile de pe strada Aurelian nr. 11, strada Grecescu și strada Traian. Actele judiciare din 1933–1934 o menționează pe Maria de Artner, „casnică, văduvă”, cu domiciliul în București, mai întâi pe strada Ecaterina Teodoroiu nr. 12, apoi pe strada Caimatei nr. 6 bis. Numărul „6 bis” sugerează că familia Artner locuia în continuare pe parcela casei Stoenescu sau într-un imobil învecinat. Supraînălțarea casei din jurul anului 1935, care a transformat turnurile rotunde în turnuri dreptunghiulare și a introdus arcul de la intrare, a avut loc, așadar, în perioada în care imobilul aparținea, cel mai probabil, văduvei lui Rudolf de Artner sau unui cumpărător ulterior, pe care documentele disponibile nu îl identifică. Personaje - Maria Gorjan – proprietara parcelei în 1892–1895, când a construit aici o locuință cu magazii, înlocuită ulterior de casa Stoenescu. - Gheorghe I. Stoenescu – negustor, a cumpărat terenul în 1907 și a construit casa în 1908–1909; a comandat supraetajarea din 1922. - I. Gh. Stoenescu – proprietarul care, în 1926, a vândut imobilul lui Rudolf de Artner. - Rudolf de Artner – cumpărătorul casei în 1926; supraînălțarea din jurul anului 1935 datează din perioada proprietății sale. - Henri Frager – arhitect, autorul proiectului inițial al casei (1908). - Ziegfried Kofsinski – arhitect, autorul clădirii restaurantului „Carul cu Bere”; a proiectat supraetajarea, turnurile și garajul din 1922. - Crin Halaicu – primar general al Capitalei (1992–1996); potrivit arhitectei Georgeta Gabrea, a locuit o vreme în casă. - Georgeta Gabrea – arhitectă, șefa proiectului de consolidare, restaurare și reconversie (2005–2016). - Cezara Mucenic – istoric de artă, autoarea studiului istoric al imobilului. - Ștefan Neacșu – artist plastic, a restaurat stucaturile și decorațiile fațadelor și ale interioarelor. * Imobilul cu funcțiune de raport din str. Caimatei 10, București: Clădire de locuințe urbane, menționată în dicționarul lui Vasile Țelea, probabil în registrul eclectismului 1900. Arhitectul Siegfried Kofszynski intervine cu detalii neogotice discrete. Referințe: - Georgeta Gabrea, Caimatei 10. Consolidare, restaurare, reconversie funcțională, Revista Arhitectura, 2017 - Caimatei 10 – Consolidare, restaurare, reconversie funcțională (Arhitectura 1906) - Casa cu trecut extraordinar din Caimatei, mahalaua celor mai mari lăutari bucureșteni (B365) - Strada Caimatei (Cunoaște Lumea) - The history of Carul cu Bere restaurant in Bucharest (Radio România Internațional) - A doua minunată viață a Casei negustorului Stoenescu, maiestuoasa vilă din centrul Bucureștiului. Cel mai frumos monument de pe strada Caimatei și-a redobândit strălucirea (b365) - Dicționar, Arh. Vasile Țelea, Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, Editura Rentrop & Straton, 2014 - Caimatei 10 (Anuala de Arhitectură 2016) - Povestea fabricii de bere „Traian” din Turnu Severin (Adevărul) August 2023: ## Specialiști **Amenajări interioare:** Ștefan Neacșu (artist plastic, restaurare decorații interioare și exterioare, 2014) **Arhitectură:** Henri Frager; Siegfried Kofczinsky (modificări); Georgeta Gabrea (Tănase), Capitel Avangarde (restaurare 2014, proiectant general); Ioana Popovici, Capitel Avangarde (restaurare 2014); Claudiu Vârlan, Capitel Avangarde (restaurare 2014); Venera Trișnevschi, Capitel Avangarde (restaurare 2014); Cezara Mucenic (ist. artă, studiu istoric, restaurare 2014) **Construcții:** Paul Belu, Carbo Construct (restaurare 2014, antreprenor general); Dan Lăcătuș (diriginte de șantier, restaurare 2014); BTM Proconstruct (restaurare confecții metalice, 2014) **Instalații (execuție):** Alin Ungureanu, Addict Invest (restaurare 2014); Ovidiu Ganea, Addict Invest (restaurare 2014); Bogdan Chirasnel, Addict Invest (restaurare 2014) **Structuri:** Adrian Stănescu, Miro Group (restaurare 2014); Daniel Purdea, Miro Group (restaurare 2014) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/caimatei-10