Bulevardul Dacia (fost Bulevardul Nou)

Bulevardul Dacia

Bulevardul Dacia pornește de la Calea Victoriei, traversează Piața Romană și ajunge, în prezent, la Calea Moșilor. Se înscrie pe axa est-vest a Capitalei, făcând legătura între zone importante ale orașului. Denumirea face parte din „filiera daco-romană” folosită pentru un grup de artere din zonă, alături de Piața Romană și străzile Roma, Latina, Decebal sau Romulus. De-a lungul bulevardului s-au construit, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, spații rezidențiale și imobile cu rol în viața politică și culturală a Capitalei. Caracterul rezidențial al zonei este confirmat și de prezența unor sedii de legații (ambasade) instalate aici în perioada interbelică.

Context istoric

Pe vremea domnitorului Alexandru Ghica-Vodă, pe la 1850, București cuprindea 78 de mahalale, față de cele 16 rezultate din împărțirea administrativă a lui Alexandru Vodă Ipsilanti din 1775, când s-a făcut și prima împărțire a orașului pe „culori”. Zona actualului Bulevard Dacia se afla în Culoarea de Galben, cuprinzând vechile mahalale Amza, Popa Cosma, Dichiu (care a înglobat mahalaua Tîrchilești, atestată în 1802) și Ceaușu-David, aceasta din urmă întinzându-se de la biserica Popa-Chițu până la Lacul Icoanei și Schitul Darvari.

Amplasamentul se află în partea de nord a zonei centrale a orașului. Este posibil ca urbanizarea zonei să fi început în secolul al XVIII-lea: la începutul acelui secol, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, perimetrul administrativ al Bucureștiului ajungea, spre nord, în dreptul bisericii Crețulescu, dar întreaga zonă până la actuala șosea Iancu de Hunedoara figurează deja pe planurile de la sfârșitul secolului. Centrul urbanizării zonei de nord a fost Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), deschis de Constantin Brâncoveanu în 1692. Planul Borroczyn, de la mijlocul secolului al XIX-lea, arată caracteristicile țesutului urban premodern al zonei, cu „ghemele de străzi” (expresia geografului Vintilă Mihăilescu) grupate în jurul unor centre de interes.

Deschiderea bulevardului modern

La sfârșitul secolului al XIX-lea încep marile lucrări de modernizare a orașului prin deschiderea unor artere majore de circulație. În zonă, prima lucrare importantă este apariția Pieței Romane și a segmentului actualului bulevard Lascăr Catargiu, denumit inițial Bulevardul Coltei.

Vintilă Brătianu, personalitate marcantă a politicii și economiei românești, a urmat, la insistențele tatălui său, Școala Centrală de Arte și Manufacturi, obținând titlul de inginer. Între 1907 și 1910 a ocupat funcția de primar general al Capitalei. La indicațiile sale s-a întocmit, în 1908, un contract cu serviciul geografic al armatei pentru ridicarea unui nou plan topografic al orașului, pe baza căruia o comisie tehnică specială a finalizat, în 1911, primul plan de sistematizare a Bucureștiului. Planul prevedea bulevarde circulare și artere radiale cu lățimi de 18-30 de metri, piețe, principiul specializării cartierelor, crearea de parcuri și regularizarea râului Colentina. În timpul mandatului său au fost adoptate și regulamente comunale privind construcțiile, instalațiile de apă, canal și electricitate, precum și pavarea cu piatră cubică a arterelor de penetrație și a bulevardelor circulare.

Între 1909 și 1910 este deschisă porțiunea Bulevardului Dacia dintre străzile Polona și Aurel Vlaicu, numită la acea vreme Bulevardul Nou. Primarul Vintilă Brătianu hotărăște, în aceeași perioadă, deschiderea străzii Dumbrava Roșie, lărgirea străzii Polona, amenajarea Pieței Spaniei și continuarea deschiderii Bulevardului Dacia, arteră destinată să unească Gara de Est cu Gara de Nord.

Parcelarea Ioanid și Piața Spaniei

Parcelarea Ioanid

În aceeași perioadă ia naștere, pe terenul fostei livezi Ioanid (fosta grădină Braslea), delimitat între străzile Polona, Dumbrava Roșie, Aurel Vlaicu și Bulevardul Dacia, un ansamblu rezidențial de 25 de locuințe de lux dispuse în jurul unui parc public. Terenul fusese cumpărat de librarul Gheorghe Ioanid, care plantase aici 26 de specii de pomi fructiferi și cultiva legume și zarzavaturi, într-o zonă aflată la acea vreme în apropierea crematoriului comunal și a gropii de gunoi. Din 1886, în timpul primarului Emanoil Protopopescu-Pache, prin zonă trecea linia de tramvai numărul 8, cu traseul Fabrica de bere – Izvor – Mihai Vodă – Belvedere – Brezoianu – Renașterii – Știrbey Vodă – Franklin – Nicolae Golescu – Alexandru Lahovari – Armașului – George C. Cantacuzino – Romană – Teilor.

Potrivit procesului-verbal al ședinței consilierilor comunali din 9 iunie 1909, sistemul unui parc public interior înconjurat de vile a fost adoptat după modele din orașele moderne europene, cu trimitere explicită la grupurile de scuaruri din Londra (Russell, Torrington, Woburn, Gordon, Tavistock), la parcul Monceaux din Paris, la piața Carlo Felice din Torino și la Schöneberg Park din Berlin. Proiectul, numit „Blocul de Vile și Grădina Publică Ioanid”, cuprindea un plan de parcelare, un regulament de licitație a terenurilor, în 12 articole, și un regulament de construcție a caselor, în 7 articole, prin care se stabileau retragerile față de vecinătăți, înălțimea maximă la cornișă, stilul clădirilor, amenajarea curților interioare și tipul de garduri — de aici omogenitatea stilistică a ansamblului. În parc erau prevăzute un lac, un chioșc și alei.

Autorul planului de parcelare nu este cunoscut cu certitudine; se presupune că ar fi fost fie Ion Mincu, fie arhitectul Ion Dimitrie Berindei, autorul primelor cartiere rezidențiale dintre bulevardul Aviatorilor și Calea Dorobanți. Vilele din parcelarea Ioanid au fost realizate de arhitecți precum Petre Antonescu, Ion Berindei, Grigore Cerchez, Ernest Doneaud, Ion Mincu sau Paul Smarandescu, în stil național românesc sau eclectic, de factură academistă ori romantică. Ansamblul a căpătat, în perioada interbelică, reputația unui cartier al familiilor înstărite, unde majoritatea locuințelor dispuneau de automobil propriu.

Piața Spaniei

Pe partea dreaptă a bulevardului, mergând dinspre Piața Romană spre Calea Moșilor, se află Piața Spaniei, o piață rectangulară delimitată de Bulevardul Dacia și strada Dumbrava Roșie, cu clădiri care formează, în mare, fronturi continue. Spațiul central, un scuar cu fântână și bustul lui Cervantes, este înconjurat de carosabil. La jumătatea secolului al XIX-lea, terenul pe care avea să fie amenajată piața făcea parte din locul lui Sterie, vecin cu Radu Cârciumarul, lângă o groapă de nisip, în apropierea maidanului Preotesei Văduva și a maidanului lui Ceauș David — o zonă încă rurală, la periferia orașului.

În planul Parcului Ioanid din 1909 apare deja amplasamentul viitoarei Piețe a Spaniei, unde funcționa atunci Crematoriul de gunoaie al Comunei; Bulevardul Dacia se afla doar în stadiu de proiect. Planul cadastral din 1911 arată parcelarea Ioanid deja realizată și un traseu scurt al bulevardului, în timp ce crematoriul încă funcționa; începe tranziția de la amplasarea clădirilor după tipologia rurală la ocuparea specifică terenului urban, cu parcele înguste și deschidere mică la stradă, care au favorizat apariția locuinței-vagon.

Pe imaginea aeriană din 1927, Piața Spaniei încă nu exista, iar crematoriul funcționa în continuare. Bulevardul Dacia se extindea spre vest, aproape de intersecția cu strada Mihai Eminescu (numită la acea vreme strada Romană), iar spre est se încheia în incinta crematoriului; loturile din parcelarea Ioanid erau deja construite, fiind aproape singurele construcții de pe noul bulevard. Planul de sistematizare a Bucureștiului din 1935 include bulevardul și Piața Spaniei în propunerea unui inel median de circulație, iar harta transportului în comun din 1938 consemnează atât liniile de tramvai, cât și traseele de autobuz care deserveau zona.

Centrala telefonică a II-a

Pe noul Bulevard Dacia, în spatele Parcului Ioanid, în apropierea fostei gropi de gunoi și a crematoriului, a fost ridicat noul local al Centralei a II-a telefonice (automată). Clădirea, cu două subsoluri, parter și patru etaje, a cuprins o sucursală a Poștei Centrale, cu ghișee pentru public, precum și serviciile de poștă, telegraf, mesagerii și telefon, alături de locuințe pentru funcționari. Centrala a II-a automată a fost dimensionată pentru 3.000-4.000 de numere telefonice noi. Clădirea, înaltă de peste 20 de metri și realizată integral în beton armat, are fațade în stil neoromânesc, în piatră artificială, și acoperiș din țiglă. Este opera arhitectului V. G. Ștefănescu, executată de inginerii Aurel Ioanovici și Moccia. Inaugurarea a avut loc în martie 1925.

Fondul construit

Vilele de la începutul secolului XX

La colțul Bulevardului Dacia cu strada Polona, la numărul 8, se află Vila Constantin Gelbescu, clădire monument istoric proiectată de arhitectul Petre Antonescu și construită în 1912, în stil eclectic de factură renascentistă franceză, cu elemente decorative baroce. Constantin Gelbescu a cumpărat terenul de la George Ioanid și și-a construit aici propria casă, numită de contemporani și „palat”, în anul în care a câștigat un loc în Camera Deputaților.

La numărul 52 (fost 26, în 1937) se află Vila doctorului Petre Herescu, întemeietorul școlii românești de chirurgie renală, construită între 1911 și 1913 de arhitecții Grigore Cerchez și Al. Clavel, în stil romantic cu elemente neogotice; clădirea a servit atât ca locuință, cât și ca cabinet de consultații. La numărul 54, Vila George Desliu a fost ridicată între 1912 și 1914 după planurile arhitectului Ernest Doneaud, autor și al Hotelului Lido din București sau al Palatului de Justiție din Ploiești, în stil eclectic de factură clasicist-franceză; clădirea a găzduit ulterior Biblioteca Populară, apoi Biblioteca Cehoslovaciei, fiind astăzi reședința ambasadorului Danemarcei.

La numărul 58 (fost 32, în perioada interbelică) se află fosta vilă a lui Constantin Câmpeanu, proiectată de arhitecții Victor Asquini și Emil Guneș și construită între 1921 și 1924, în stilul eclectismului târziu, cu decorații clasicizate combinate cu elemente post-Art Nouveau și Art Deco; imobilul a fost vândut statului belgian în 1932 și a funcționat de atunci ca sediu al ambasadei Belgiei. La numărul 60 (fost 34), Vila Aurel Mincu a fost proiectată în 1918 de arhitectul Arghir Culina, la cererea lui Aurel Mincu, primarul sectorului 4 Verde (devenit ulterior sectorul 1), în stil neoromânesc cu influențe bizantine, cu interioare placate cu marmură, lemn masiv sculptat și tavane pictate.

Arhitectura Art Deco a lui Jean Monda

Arhitectul Jean Monda a proiectat, pe Bulevardul Dacia, trei clădiri reprezentative pentru stilul Art Deco din București. La numărul 61, ansamblul de trei clădiri realizat pentru inginerul Emil Prager (1888-1985) reunește un Art Deco elegant, vizibil atât în tușele ample — bovindouri, socluri, portal — cât și în detalii precum brâurile zimțate sau balustradele din platbandă. Un portal monumental, înalt de circa 10 metri, sprijinit pe console retrase progresiv, închide incinta și îi conferă unitate stilistică, transformând-o într-o curte de onoare.

La numărul 66 (fost 42), imobilul de locuințe Theodor Nicolau este o mostră de Art Deco de influență navală (Streamline), cu fațada principală dominată de un ax de simetrie, accentuat de portalul de intrare și de un bovindou înalt de trei niveluri care luminează scara, încoronat de un catarg-antenă. Friza este înlocuită de patru brâuri simple, care urmăresc aproape întregul contur al clădirii, iar fațadele sunt lucrate exclusiv în tencuială, fără materiale scumpe.

La numărul 71, Vila Margittay, construită în 1930, este considerată una dintre lucrările cele mai atent studiate ale lui Jean Monda. Fațada principală este dominată de un volum vertical subliniat de o serie de lamele ritmate pe înălțime, echilibrat de orizontalele registrelor de ferestre, ale balcoanelor și ale soclului riflat. Influențele moderniste, precum registrele continue de ferestre și ferestrele de colț, se combină cu un limbaj Art Deco prezent și în feronerie, în gard, în ușile de garaj și în balustradele balcoanelor.

Institute, ambasade și alte clădiri de referință

La numărul 77 se află clădirea în care a funcționat, începând din 1934, Institutul Francez din București (adresa purta atunci numărul 27, pe fostul Bulevard Vintilă Brătianu). Clădirea a fost construită între 1909 și 1910 de arhitectul român de origine germană Oscar Maugsch și a fost cumpărată de statul francez de la familia Olănescu. La numerele 76-78 se află Vila Cihoski, construită în 1934 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, ridicată pentru generalul Henri Cihoski, erou al Primului Război Mondial și fost ministru al apărării naționale. Clădirea figurează pe Lista monumentelor istorice cu poziția 806.

La numărul 79, Vila Maria Ioanidi, proiectată de arhitectul Ion D. Berindei, este o clădire eclectică decorată variat, cu o volumetrie asimetrică dominată de turnul dinspre stradă, cu elemente ceramice, de lemn și cărămidă aparentă vopsită alb. La numărul 81, Casele Sabăreanu-Leonida, proiectate de același arhitect, I. D. Berindei, au aparținut a două familii înrudite ale Bucureștiului interbelic; Ioan Sabăreanu a fost primar al Sectorului I Galben și a inițiat construcția, între 1935 și 1936, a clădirii din Piața Amzei în care a funcționat primăria sectorului, contribuind și la instalarea iluminatului public în București. La colțul cu strada Aurel Vlaicu, la numărul 64, se află imobilul în care a locuit, în ultima parte a vieții, astronomul și astrofizicianul Constantin Pârvulescu (1890-1945), profesor universitar și erou al Primului Război Mondial.

Statutul social interbelic

Un cartier al protipendadei

Potrivit anuarului abonaților Societății Anonime de Telefoane (SAR) din 1937, pe Bulevardul Dacia locuia un număr important de personalități ale Bucureștiului interbelic, semn al statutului social ridicat al zonei. Printre locatari se numărau numeroși medici și avocați, dar și oameni politici și reprezentanți ai moșierimii, confirmând reputația bulevardului de cartier al protipendadei, alături de vecinătatea sa directă, parcelarea Ioanid. Această concentrare de personalități explică și prezența, pe bulevard, a mai multor sedii diplomatice și a unor cabinete profesionale de prestigiu — medici și avocați care își aveau atât locuința, cât și activitatea profesională la aceleași adrese.

Legații și instituții străine

Pe Bulevardul Dacia funcționau, în perioada interbelică, mai multe sedii diplomatice: Legația Belgiei, la numărul 32; Legația Braziliei, la numărul 28; Legația Imperială a Iranului, la numărul 12; reședința ministrului Imperiului Japoniei, la numărul 20. La numărul 15 funcționa redacția ziarului în limba germană Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt. Prezența acestor sedii diplomatice, alături de reședințele unor familii înstărite și de cabinetele unor profesioniști cu renume, a consolidat, în perioada interbelică, imaginea bulevardului ca una dintre arterele reprezentative ale Bucureștiului rezidențial de lux.

Cabinete medicale și avocați

Bulevardul a găzduit numeroase cabinete medicale, printre care Institutul Medical Chirurgical, la numărul 25, alături de cabinetele particulare ale unor medici precum chirurgul conferențiar universitar Dan Berceanu (numărul 25), internistul G. N. Lupu (numărul 41), Mihail Anghel, specialist în boli de piept (numărul 51), sau Mihail Brâncovici (numărul 26). Printre avocații care locuiau și profesau pe bulevard se numărau Alexandru Burghelea (numărul 15), Ioan Călmuschi (numărul 48), N. P. Ioan Constantinescu (numărul 38), Randolphe Elias (numărul 30), Alexandru C. Grigoriu (numărul 49), Laurențiu Oanea (numărul 10), Vladimir Petrovici (numărul 40) și Ioan Vasilescu Valjan, acesta din urmă și om politic, ziarist, dramaturg și director al Teatrului Național din București.

Personaje

• Vintilă Brătianu (1867-1930) — inginer, primar general al Bucureștiului între 1907 și 1910, ulterior ministru de Finanțe și prim-ministru. La indicațiile sale s-a întocmit planul de sistematizare din 1911, pe baza căruia a fost deschis Bulevardul Dacia.
• Petre Antonescu (1873-1965) — arhitect, autorul Vilei Constantin Gelbescu de la numărul 8, colț cu strada Polona, construită în 1912.
• Ernest Doneaud (1879-1959) — arhitect francez stabilit în România, autorul Vilei George Desliu (numărul 54) și al Hotelului Lido din București.
• Ion D. Berindei (1871-1928) — arhitect, fiul lui Dimitrie Berindei, primul arhitect român absolvent al Școlii de Arte Frumoase din Paris; a proiectat Vila Maria Ioanidi (numărul 79) și Casele Sabăreanu-Leonida (numărul 81).
• Jean Monda (1900-1987) — arhitect, autorul imobilelor Prager (numărul 61) și Nicolau (numărul 66) și al Vilei Margittay (numărul 71), reprezentative pentru arhitectura Art Deco a bulevardului.
• Henri Cihoski (1871-1950) — general, ministru al apărării naționale, proprietarul vilei de la numerele 76-78; arestat în mai 1950, în „Noaptea demnitarilor”, a murit în închisoarea de la Sighet.
• Irina Procopiu (1873-1954) — doamnă de onoare a Reginei Maria între 1914 și 1938; a locuit la numărul 11 și a ținut un jurnal memorialistic despre România interbelică.
• Savel Rădulescu (1885-1970) — diplomat, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu și secretar al acestuia la Societatea Națiunilor, din 1921; a locuit la numărul 18.
• Mauriciu Blank (c. 1848-1929) — bancher, fondatorul Băncii Marmorosch Blank; unul dintre membrii familiei sale a locuit la numărul 49.
• Ion Jovin (1899-1994) — medic, întemeietorul oncologiei și radioterapiei românești, medicul lui Iuliu Maniu; a locuit la numărul 19.
• Constantin Pârvulescu (1890-1945) — astronom, astrofizician și profesor universitar, erou al Primului Război Mondial; a locuit la numărul 64, colț cu strada Aurel Vlaicu.

Bibliografie

• G. Costescu, Bucureștii Vechiului Regat, 1944.
• Cincinat I. Sfințescu, Studiu asupra Planului General de Sistematizare al Capitalei, Tipografia Jockey-Club, București, 1919.
• Cristina Woinaroski, Lotizarea și Parcul Ioanid, Editura Simetria, București, 2007.
• Luminița Machedon, Ernest Rowland Scoffham, Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest 1920-1940.
• Ștefan Iancu, Parcul Ioanid, model rezidențial încă valabil.
• Abonații Societății Anonime de Telefoane, august 1937 (sursă primară).
• Bulevardul Dacia, zona protejată - manual de bune practici
• Zona protejată 13 - bulevardul rezidențial Dacia
• Studiu bulevardul Dacia - context urbanistic și statut social în perioada interbelică
• Simina Stan, Parcul Ioanid, un muzeu în aer liber (Jurnalul.ro)
• Denis Grigorescu, Povestea fascinantă a vieții lui Vintilă Brătianu: de la primar al Capitalei la ministru de Finanțe și prim-ministru (Adevărul, 2017)
• Vintilă Brătianu (Wikipedia)
• Henri Cihoski (Wikipedia)
• Generalul Henri Cihoski (1871-1950) (Radio România Internațional)
• Mauriciu Blank (Wikipedia)
• Savel Rădulescu (Wikipedia)
• Ion Jovin (Revista Memoria)
• Jean Monda (Ploiești 22.01.1900 − București, 11.09.1987) (IBN — Instrumentul Bibliometric Național)
• FOTO: Minunatele interioare ale Casei Irina Procopiu (B365.ro)
• Blocul Inginer Emil Prager, arhitect Jean Monda (INDEX)