# Bulevardul Aviatorilor (fostă Șoseaua Jianu) Adresă: Bd. Aviatorilor, Sector 1, București An construcție: 1895 Tip ansamblu: Străzi, piețe, tramă stradală Tip clădire: fǎrǎ Stil arhitectural: fǎrǎ Risc seismic: fǎrǎ Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Bulevardul Aviatorilor din București — arteră de promenadă și district rezidențial "de protocol" din nordul Capitalei, trasată între 1875 și 1893 ca Șoseaua Nouă, redenumită Șoseaua Jianu după 1895 și transformată în bulevard de reprezentare prin proiectele din 1912 (arh. I. D. Berindey) și 1928, cu un profil transversal de până la 80 m și 17 imobile clasate în Lista Monumentelor Istorice, dominat de Monumentul Eroilor Aerului. ## Articol Bulevardul Aviatorilor, de la Șoseaua Nouă la Șoseaua Jianu Originile și prima modernizare a arterei (1875–1912) Teritoriul și marile proprietăți înainte de urbanizare: la mijlocul secolului al XIX-lea, zona situată la est față de șoseaua Kiseleff și la nord de Calea Dorobanților reprezenta un teritoriu periurban dominat de proprietăți de mari dimensiuni, cu caracter rural pronunțat. Principalele fonduri funciare aparțineau familiei Filipescu — cu vila și grădina plasate spre sud, în apropierea actualei Piețe a Victoriei — și familiei Cantacuzino, ale cărei moșii se întindeau spre est și nord. Cel mai vast ansamblu privat din zonă era Grădina Bordei, o proprietate de aproximativ 40 de hectare care se întindea din dreptul actualei străzi Ion Mincu până la lacul Herăstrău. Aceasta aparținuse în prima jumătate a sec. XIX paharnicului Constantin Hrisoscoleu, care a dăruit-o ca zestre fiicei sale Caliopi, căsătorită în 1846 cu Petrache Poenaru. În 1875 terenul a fost cumpărat de Constantin Lecca, fiul pictorului omonim, devenind unul dintre cele mai importante locuri de loisir ale Capitalei, cunoscut sub denumirea tradițională de „Grădina Bordei". La finele perioadei regulamentare, circulația care va deveni ulterior Bulevardul Aviatorilor nu era decât o alee îngustă și neamenajată, care despărțea amplele proprietăți ale familiei Filipescu — situate pe partea de est — de cele ale familiei Jianu — pe partea de vest. Caracterul precar al acestui drum este consemnat de Henri Stahl în lucrarea sa Bucureștii ce se duc: „un drum mizerabil de primitiv, nepavat, cu șanțuri adânci de ambele părți, plin de gropi, cu praf de două palme", care „șerpuiește către Bufet, paralel cu drumul atât de îngrijit al echipajelor și al automobilelor de lux" — o comparație implicită cu șoseaua Kiseleff, artera vecină și mult superioară ca amenajare. Pe această șosea circula un tramvai care, în descrierea lui Henri Stahl, „ridică nouri de praf înecăcios, uruind între boschetele Șoselei și nesfârșitul gard de lemn alb de mesteceni împrejmuind via unui vechi boier muntean". Imaginea surprinde cu acuratețe contrastul dintre cele două artere paralele ale nordului Capitalei la cumpăna dintre sec. XIX și XX. Zona adiacentă viitoarei artere era, în anii 1890, un teritoriu eterogen din punct de vedere funcțional. Planurile cadastrale din perioada 1895–1899 consemnează în preajma Șoselei Jianu: spre nord, Fabrica de Cărămidă „Cerkez"; spre est, parcelarea incipientă Porumbaru; spre vest, strada Ghica — actuala stradă Ion Mincu —, legătura dintre șoseaua Jianu și șoseaua Kiseleff. Parcelarea „Blank", realizată în jurul anului 1899, reprezenta una dintre primele operațiuni de lotizare controlată din zonă, trasând Aleea Blank A și Aleea Blank B. Terenuri cultivate cu viță de vie, grădini boierești și loturi neregulate cu locuințe semi-rurale completau peisajul urban al unei zone aflate la marginea Capitalei, pe punctul de a fi absorbite de extinderea orașului în deceniile imediat următoare. Trasarea Șoselei Noi și denumirile succesive ale arterei (1875–1902) Construită între 1875 și 1893, circulația viitorului bulevard era cunoscută inițial sub denumirea de Șoseaua Nouă — un toponim generic care reflecta caracterul recent al traseului față de rețeaua stradală deja consolidată a Capitalei. Șoseaua despărțea, în această configurație timpurie, amplele proprietăți ale familiei Filipescu de cele ale familiei Jianu, urmând o orientare nord-sud dictată de topografia terenului și de necesitatea de a lega centrul orașului cu drumurile naționale din nordul teritoriului periurban. Includerea zonei în perimetrul administrativ al Capitalei prin „Legea pentru mărginirea Bucureștiului" din 1895 — moment în care limitele orașului s-au extins pentru prima dată de la adoptarea Regulamentelor Organice din 1831 — a determinat schimbarea numelui arterei din Șoseaua Nouă în Șoseaua Jianu, denumire preluată după Ion Jianu, zis și „Cănuț", unul dintre proprietarii de terenuri din zonă, al cărui nume este consemnat în planul Boroczyn ca titular al moșiei de pe latura vestică a circulației. Schimbarea de statut administrativ din 1895 a deschis calea primelor intervenții urbanistice sistematice asupra arterei. La 11 martie 1902, Consiliul Comunal aproba primul „Plan de aliniere și de nivelment al Șoselei Jianu" — document păstrat la Arhivele Naționale, Direcția Municipiului București, Fond PMB-Alinieri, Planul 514 —, prin care prospectul șoselei era stabilit la 24 m. Proiectul din 1902 urmărea în principal modernizarea prin rectificare, regularizare și lărgire a unei artere periferice care lega orașul de nord, fără să-i confere însă trăsăturile unui bulevard de reprezentare. Deși Șoseaua Jianu nu se deosebea, prin prevederile acestui plan, cu mult față de arterele din centrul orașului, aprobarea sa a constituit primul act oficial de recunoaștere a importanței circulației în structura urbanistică a Capitalei și premisa transformărilor de amploare care urmau să se producă în deceniul următor. Grădina Bordei și proprietățile Filipescu: contextul urbanistic al primelor parcelări Urbanizarea controlată a imensei proprietăți a lui Constantin Lecca — Grădina Bordei și terenurile adiacente, cuprinzând zona dintre actualele bulevardul Iancu de Hunedoara (fostul bulevard Ilie Pintilie), Calea Dorobanților (fosta stradă a Herăstrăului), strada Av. Radu Beller și malul sudic al lacurilor Colentinei — a început abia după includerea teritoriului în perimetrul administrativ al orașului, proces desfășurat în două etape: prima în 1895, când limita administrativă s-a extins la nord de Calea Dorobanților și la sud de lacurile Colentinei; a doua după 1926, când orașul a incorporat atât lacurile Colentinei, cât și zona situată la nord de acestea. Până la finele sec. XIX, fondul construit din zonă era extrem de rarefiat, dominat de proprietățile Filipescu și Cantacuzino spre sud și est și de terenuri agricole spre nord. Prima parcelare regulamentară importantă din zona adiacentă viitorului bulevard a fost Parcelarea Gherghel, realizată în intervalul 1895–1911. Au urmat, în ordinea cronologică a aprobărilor, Parcul Filipescu (1912) — rezultat din divizarea proprietății lui Alexandru I. Filipescu, cu proiectul elaborat de arhitectul belgian O. Jadot și cu obligația retragerii uniforme de la stradă, a realizării de clădiri izolate de tip vilă și a respectării unei înălțimi maxime la cornișă de 14 m —, Parcul Bonaparte (1913), aprobat pentru Josse Alard și Baelde, Parcul Societății Comunale pentru Construirea de Locuințe Ieftine (1916) și Parcelarea Societății „Edilitatea" (1922). Aceste operațiuni urbanistice succesive au transformat treptat un teritoriu cu caracter rural în cea mai elegantă zonă rezidențială a Capitalei, consolidând de o parte și de cealaltă a Șoselei Jianu un țesut urban de mare calitate arhitecturală, dominat de vile și reședințe ale elitei financiare, intelectuale și politice a României de la începutul sec. XX. Parcul Mornand (1928), Parcelarea U.C.B. — după proiectul arhitectului Octav Doicescu, 1937–1938 —, Parcelarea „Țesătoria Mecanică" I (1935) și II (1940) au completat acest ansamblu rezidențial care se învecinează direct cu traseul actualului Bulevard Aviatorilor. Proiectul din 1912 și transformarea în bulevard de reprezentare (1912–1940) Planul de aliniere din 1912 și legătura cu Parcul Național Herăstrău Impulsul decisiv al transformării Șoselei Jianu dintr-o arteră periferică modestă într-un bulevard de reprezentare l-a constituit aprobarea simultană, în mai 1912, a două proiecte de anvergură: noul „Plan de aliniere și nivelment al Șoselei Jianu", adoptat de Consiliul Comunal la 24 mai 1912, și legea privind amenajarea Parcului Național pe moșia Herăstrău, promulgată la 21 aprilie/4 mai 1912. Documentul tehnic al proiectului din 1912 este păstrat la Arhivele Naționale, Direcția Municipiului București, Fond PMB-Tehnic, dosar 623/1912, sub forma adresei Primăriei orașului București către consilieri, semnată de primar și de directorul Lucrărilor Publice, solicitând aprobarea planului. Proiectul a fost elaborat de arhitectul I. D. Berindey, care a coordonat simultan proiectarea Șoselei Jianu, a Parcului Național și a parcurilor Bonaparte și Filipescu. Logica inițiativei era clară: șoseaua Jianu, împreună cu șoseaua Kiseleff și legătura dintre ele — strada Colonel Dimitrie Ghica, actuala stradă Ion Mincu —, trebuiau să asigure accesul bucureștenilor spre zona de agrement din nordul Capitalei. Proiectul din 1912 prevedea trei tronsoane cu profiluri transversale diferite, tratate în mod asimetric față de axul arterei, cu lățimi progresiv crescătoare de la sud spre nord: 55 m între Piața Victoriei și strada Monetăriei, 67 m în tronsonul intermediar și 82 m în segmentul cuprins între strada Ion Mincu și intrarea în Parcul Național. Primul tronson, de 55 m, era structurat astfel: două alei pentru pietoni de 7 m și respectiv 8,5 m lățime, o alee pentru tramvaie de 7 m, o alee pentru trăsuri particulare de 7 m, o alee comună de 19 m pentru trăsuri, automobile și biciclete și o alee de 6,5 m rezervată călăreților. Ultimul tronson, de 82 m, prevedea câte două alei de 7 și 8 m pentru trăsuri particulare și biciclete, câte două alei de călărie de 7 m, câte două alei pentru pietoni de 8,5 m, o alee pentru automobile de 12 m, o alee pentru trăsuri de 17 m și o alee de tramvai de 7 m. Complexitatea profilului reflecta coexistența celor două lumi care marcau Bucureștiul anilor 1910: cea pe cale de dispariție, a mijloacelor tradiționale de transport, și cea nouă, a automobilului, bicicletei și tramvaiului. Piața Victoriei, al cărei proiect fusese aprobat cu un an mai devreme, a suferit modificări în urma aprobării planului Șoselei Jianu. În proiectul din 1902, piața fusese concepută ca o suprafață cu perimetru perfect circular și diametru redus la 50 m; spre 1910 i s-au adus modificări importante din cauza insuficienței sale de a prelua traficul crescând. Prin proiectul din 1912, în partea de nord a pieței, între șoselele Kiseleff și Jianu, era rezervată „o parte plantată pentru un viitor monument, fie al independenței sau al statuii ecvestre a M. S. Regelui Carol sau a unui mare eveniment din istoria țării noastre". Lucrările inițiate în 1912 au fost întrerupte de izbucnirea Primului Război Mondial, proiectul urmând să fie reluat abia la finele anilor 1920. Până atunci, în preajma conflictului mondial, Șoseaua Jianu a fost pavată cu macadam petrolizat și canalizată, iar pe margine au fost plantați arbori „întocmai ca și Șoseaua Kiseleff, spre a putea bucureștenii să se ducă pe ea la Herăstrău". Proiectul din 1928 și forma actuală a bulevardului Reluarea lucrărilor la Șoseaua Jianu s-a produs în 1928, când a fost aprobat un nou proiect care unifica și simplifica prospectul pe întreaga lungime a arterei, aducând-o la un profil foarte apropiat de cel actual. Proiectul din 1928 prevedea, de asemenea, configurarea Pieței Charles de Gaulle — viitoarea articulație nordică a bulevardului, în dreptul intrării principale în Parcul Național —, cu o rază de 100 m. Spre deosebire de proiectul din 1912, cel din 1928 rezolva intersecțiile bulevardului prin două ronduri de amploare considerabilă: Piața Aviatorilor, la jumătatea distanței dintre Piața Victoriei și Piața Charles de Gaulle, și Piața Charles de Gaulle, la capătul nordic al traseului, în dreptul accesului principal în parcul Herăstrău. Ambele piețe au fost concepute pe baza unui plan centralizat, funcționând ca noduri majore de circulație rutieră, cu monumente de for public amplasate în centrul fiecăreia. Forma actuală a bulevardului, cu marile alei de separare a circulațiilor, cu bretele carosabile laterale și cu spațiile verzi generoase, datează din această perioadă și din lucrările de amenajare care au însoțit deschiderea Parcului Herăstrău în 1936. Amenajarea bulevardului în forma sa actuală a beneficiat în mod direct de contextul edilitar excepțional al Capitalei din deceniile patru al sec. XX, marcat de programul „Luna Bucureștilor" — manifestare expozițională și de promovare urbană organizată anual între 1935 și 1940, sub coordonarea Primăriei Municipiului București. Lucrările de mare amploare care au însoțit aceste serbări au dotat nordul Capitalei cu o rețea modernă de bulevarde și străzi care înconjurau Parcul Herăstrău — actualul Parc Regele Mihai I —, amenajat între 1930 și 1935 pe moșia omonimă și deschis publicului în 1936 cu prilejul celei de-a II-a ediții a „Lunii Bucureștilor". Bulevardul Aviatorilor și Bulevardul Mareșal Constantin Prezan au constituit elementele principale ale acestei rețele de acces spre parc, primind forma pe care o prezintă și în prezent. Infrastructura de circulație realizată în această perioadă — pavajul cu piatră cubică, plantația de aliniament, sistemul de iluminat nocturn și rețelele edilitare subterane — a conferit arterei standardele unui bulevard de reprezentare la scară europeană. Denumirile succesive ale arterei și ale Pieței Charles de Gaulle. Avataruri politice Istoria denumirilor Bulevardului Aviatorilor reflectă cu fidelitate succesiunea regimurilor politice care au guvernat România în sec. XX, artera acumulând în decursul a câteva decenii un număr neobișnuit de redenominări. Circulația a purtat inițial denumirile Șoseaua Nouă (1875–1895) și Șoseaua Jianu (1895 – cca. 1918). După încheierea Primului Război Mondial, artera a fost redenumită Bulevardul Gheorghe Buzdugan, în onoarea regentului care a condus România în perioada 1927–1930. Odată cu instalarea guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu și cu intrarea României în al Doilea Război Mondial, bulevardul a primit denumirea Bulevardul General Ion Antonescu (1940). La instaurarea regimului comunist, în 1947, artera a fost rebotezată Bulevardul Generalisim I. V. Stalin. La mijlocul anilor 1950, ca urmare a schimbărilor politice intervenite după moartea lui Stalin (1953) și a distanțării treptate a regimului român față de simbolurile sovietice, bulevardul și-a primit denumirea actuală — Bulevardul Aviatorilor —, preluată de la Monumentul Eroilor Aerului inaugurat în 1935 în Piața omonimă. Piața situată la capătul nordic al bulevardului, în dreptul intrării principale în Parcul Herăstrău, a acumulat o succesiune și mai densă de denumiri cu încărcătură politică. Cunoscută inițial drept Piața Jianu — după Iancu Jianu, unul dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu, simbol al rezistenței din 1821 —, piața a primit în 1940, odată cu instalarea regimului Antonescu și alinierea României la politica Germaniei naziste, denumirea Piața Adolf Hitler. La instaurarea regimului comunist, în 1947, piața a fost rebotezată Piața Generalisim I. V. Stalin. Pe 1 mai 1951 a fost inaugurată în centrul ei o statuie monumentală a lui Stalin, realizată inițial din ipsos și înlocuită ulterior cu o variantă turnată în bronz, care domina vizual întreaga zonă de nord a Capitalei. Soarta monumentului s-a schimbat radical în 1962, când autoritățile române, aflate în plină distanțare față de Moscova, au decis demolarea sa: operațiunea a fost executată într-o singură noapte de vară, cu ajutorul a patru tancuri și douăsprezece buldozere. Piața a primit atunci denumirea Piața Aviatorilor, pentru ca după 1990 să fie redenumită Piața Charles de Gaulle, în onoarea generalului și omului de stat francez, reflectând reorientarea politică și simbolică a României post-comuniste. Profilul transversal actual. Organizarea pe tronsoane articulate prin piețe Bulevardul Aviatorilor prezintă în prezent un profil transversal variabil, structurat pe trei tronsoane majore articulate prin Piața Aviatorilor și Piața Charles de Gaulle. Primul tronson, cuprins între Piața Victoriei la sud și Piața Aviatorilor, are o lățime de aproximativ 60 m și este compus dintr-o circulație carosabilă centrală cu 6 benzi — câte 3 pe sens —, separată prin spații verzi cu lățimea de circa 6,5 m de zonele laterale — circulații pietonale cu benzi amenajate pentru bicicliști. Acestea din urmă sunt separate la rândul lor prin spații verzi de circa 1–1,5 m de bretele carosabile destinate riveranilor, cu câte două benzi: una de circulație și una de parcare. În dreptul Grădinii Kiseleff, profilul se modifică sensibil: circulația carosabilă majoră este urmată de o zonă verde de circa 9 m, urmată de o bretea pietonală de circa 7 m. Al doilea tronson, cuprins între Piața Aviatorilor și Piața Charles de Gaulle, are o lățime mai mare, de aproximativ 80 m, cu o alcătuire complexă și simetrică față de ax: circulație carosabilă centrală cu 6 benzi, spațiu plantat de circa 4,5 m, circulație pietonală și pentru bicicliști, spațiu plantat de circa 8,5 m, bretea carosabilă pentru riverani cu două benzi. Al treilea tronson al bulevardului, cuprins între Piața Charles de Gaulle și podul care traversează zona îngustă dintre lacurile Herăstrău și Floreasca — în dreptul restaurantului Pescăruș —, păstrează caracteristicile celui de-al doilea tronson, cu diferența că între traseele pietonale și parcelarul adiacent este interpus un spațiu verde cu lățime relativ constantă de circa 3,5 m. Piața Charles de Gaulle, nodul de articulare cel mai important al bulevardului, beneficiază de o rezolvare particulară: o circulație laterală de interes local, separată de suprafața centrală a pieței prin spații plantate, asigurând continuitatea profilului transversal al bulevardului spre nord. Centralitatea celor două spații urbane de articulare — Piața Aviatorilor și Piața Charles de Gaulle — este marcată atât prin modul de rezolvare al traseelor de circulație, cât și prin amplasarea în centrul lor a unor monumente de for public: Monumentul Eroilor Aerului în Piața Aviatorilor și, respectiv, accesul principal în Parcul Herăstrău în Piața Charles de Gaulle. Dimensiunile pieților și distanțele dintre ele pe parcursul arterei conferă ansamblului o amploare și o „respirație" cu totul deosebite față de spațiile publice similare din zonele dens urbanizate ale orașului. Capitolul III. Monumentul Eroilor Aerului și fondul construit adiacent bulevardului Istoricul Monumentului Eroilor Aerului: concursuri, autori și execuție (1923–1935) Ideea ridicării unui monument dedicat aviatorilor români militari și civili căzuți la datorie a apărut în 1923, când a fost constituit un comitet special care să coordoneze demersurile necesare. Din acest comitet au făcut parte personalități marcante ale vieții publice și militare ale momentului: Prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea), profesorul doctor Ion Cantacuzino, generalul Vasile Rudeanu, colonelul medic aviator Victor Atanasiu și aviatorii Cornel Olănescu și Mihai Oromolu. Comitetul a solicitat inițial, contra cost, câte un proiect de la sculptori consacrați — Ion Jalea, Alexandru Severin, Cornel Medrea și Ion C. Dimitriu-Bârlad —, considerând însă că niciuna dintre lucrările primite nu reprezenta în mod adecvat spiritul sacrificiului aviatorilor. S-a decis în consecință organizarea unui concurs public cu premii totale de 40.000 de lei, la care au fost invitați pictori și sculptori din toată țara. Cele 14 machete participante au fost expuse la Ateneul Român în ziua de 2 iulie 1925, pentru a permite publicului să voteze în mod secret proiectul câștigător — o procedură neobișnuită pentru standardele vremii, care reflecta dorința comitetului de a conferi monumentului o legitimitate largă în rândul societății civile. Cele trei lucrări premiate în urma concursului din 1925 au aparținut sculptorilor Spiridon Georgescu, Lidia Kotzebue și Ion Schmidt-Faur, însă comitetul nu a considerat niciuna demnă de execuție în forma prezentată. Demersurile întreprinse pentru atragerea unui artist din străinătate au eșuat de asemenea, astfel că, după doi ani suplimentari de deliberări, comitetul a ales în final macheta sculptoriței Lidia Kotzebue, acceptând totodată posibilitatea colaborării cu alți sculptori sau arhitecți pentru realizarea efectivă a monumentului. În iulie 1927, comitetul i-a cerut Lidiei Kotzebue să elaboreze o machetă la scara 1:4 până la 1 octombrie; din lipsă de timp, sculptorița s-a adresat lui Ion Jalea pentru realizarea statuilor, care a refuzat însă oferta și l-a recomandat pe tânărul sculptor Iosif Fekete (József Fekete Negrulea, 1903–1979). La 27 octombrie 1927, comitetul a aprobat definitiv proiectul, deschizând calea colaborării dintre Kotzebue și Fekete. Între 1928 și 1929, Iosif Fekete a realizat cele patru sculpturi în argilă, turnate ulterior în gips la dimensiuni naturale. Ulterior inaugurării, sculptorul Ion Jalea a afirmat că drepturile morale asupra lucrării îi revin integral lui Iosif Fekete; critici de artă, printre care Mircea Țoca, au considerat că atribuirea monumentului trebuie făcută în primul rând lui Fekete, care a modificat total mica machetă prezentată la concurs de Lidia Kotzebue. Realizarea sculpturii a implicat o soluție neconvențională pentru reprezentarea figurii principale: pentru corpul lui Icar — elementul central al compoziției —, Iosif Fekete a folosit imaginea boxerului Joe Louis, prezent în acea perioadă la București, iar pentru cap a fost utilizată o fotografie dintr-un album cu piloți renumiți. Deși în 1930 lucrarea era pregătită din punct de vedere tehnic pentru turnarea în bronz, dificultățile strângerii fondurilor necesare și întârzierea stabilirii amplasamentului definitiv au amânat finalizarea proiectului cu încă cinci ani. Statuile au fost în final turnate în bronz la Turnătoria V. V. Rășcanu din București, lucrarea fiind terminată în iunie 1935. Locul ales pentru amplasare a fost Șoseaua Jianu — care și-a schimbat odată cu aceasta denumirea în Bulevardul Aviatorilor —, în centrul Pieței Aviatorilor, la jumătatea distanței dintre Piața Victoriei și Piața Charles de Gaulle. Inaugurarea Monumentului Eroilor Aerului a avut loc la 20 iulie 1935, în prezența regelui Carol al II-lea, a prințului Nicolae, a Marelui Voievod de Alba Iulia Mihai, a guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, a ministrului Cultelor și Artelor Alexandru Lapedatu, a primarului general Alexandru Donescu și a doi regimente de aviație. Evenimentul a fost încheiat cu o paradă militară și cu prezentarea de onoruri militare aviatorilor menționați în listele de pe monument. Descrierea monumentului. Compoziție, materiale și iconografie Monumentul Eroilor Aerului — cunoscut în limbaj curent drept Statuia Aviatorilor — are o înălțime totală de 20 m și este compus din mai multe elemente distincte: un postament de beton armat placat cu piatră de Banpotoc din Munții Apuseni (o localitate mică în apropierea Hunedoarei, cu un calcar valoros utilizat și de Constantin Brâncuși), format dintr-o structură de patru prisme trapezoidale lipite între ele prin arcuri de cerc, fixată pe o bază circulară din piatră; un obelisc amplasat deasupra postamentului; și, în vârful obeliscului, statuia omului zburător — Icar cu aripile desfășurate —, înaltă de 5 m și cântărind 5 tone, turnată în bronz. La baza obeliscului, de jur împrejurul acestuia, sunt prezentate trei figuri sculpturale reprezentând aviatori căzuți, grupate sub denumirea colectivă „Sacrificiul Eroilor Aerului". Privite frontal, aceste figuri articulează o narațiune vizuală: figura din stânga este rezemată de obelisc cu mâna dreaptă ridicată spre cer, arătând aripa lui Icar; figura centrală, cu trupul contorsionat și mușchii încordați, evocă suferința aviatorului prăbușit; a treia figură completează compoziția alegorică. Pe soclul monumentului au fost așezate 13 plăci de bronz inscripționate cu numele aviatorilor români căzuți la datorie în perioada 1912–1938, printre care Gheorghe Caranda și Aurel Vlaicu. Din punct de vedere stilistic, monumentul se înscrie la limita stilului Art Déco — vizibil mai ales în forma de zigurat a soclului și în drapajul ondulat al statuilor, cu motivul de trei specific acestui curent —, cu inflexiuni ale expresionismului rusesc cu care Lidia Kotzebue, de origine din Saratov, avusese contact direct. Monumentalitatea ansamblului a fost considerată de critici un precursor al operelor realizate ulterior la București de sculptorul croat Ivan Meštrović, demonstrând caracterul inovator al proiectului pentru arta românească interbelică. Numele Lidiei Kotzebue (n. 9 decembrie 1885, Saratov, Imperiul Rus — d. 13 iulie 1944, Moara Domnească, comuna Găneasa, județul Ilfov) a fost inscripționat pe soclul monumentului abia în 1983, la aproape cinci decenii după inaugurare. Monumentul Eroilor Aerului a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice ale Capitalei în 2010 și constituie, alături de Arcul de Triumf de pe Șoseaua Kiseleff, unul dintre cele două mari monumente comemorative ale sistemului de artere din nordul Bucureștiului. Crucea Mileniului, o a doua lucrare de for public amplasată pe bulevard, a fost realizată de sculptorul Paul Neagu în 1990. Fondul construit adiacent. Vile, instituții și clădiri clasate în LMI Bulevardul Aviatorilor este mărginit de un fond construit de excepție, reflectând standardele arhitecturale și sociale ridicate ale zonei în întreaga perioadă interbelică. Conform Listei Monumentelor Istorice ale Municipiului București, actualizată prin Ordinul ministrului culturii nr. 2361/2010, imobilele cu adresă pe bulevardul Aviatorilor clasate ca monumente istorice se află la numerele: 1, 3, 5, 7, 8, 9, 11, 13, 16, 24, 32, 40, 42, 46, 50, 51 și 53. Această concentrare excepțională de imobile protejate — 17 adrese de monument pe o singură arteră — plasează Bulevardul Aviatorilor printre cele mai dense zone de patrimoniu construit din Capitală. Principalele repere arhitecturale adiacente bulevardului includ: Garajul „Taxico" — construit în 1929 după proiectul arhitectului Roger H. Bolomey, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură funcționalistă din interbelic aplicată unui program de garaj urban —, Vila inginerului Luca Bădescu, construită în 1934 după proiectul arhitectului Duiliu Marcu, și Blocul „Bazaltin" — construit în 1935 după proiectul arhitectului Marcel Iancu pentru Societatea „Bazaltin" de Construcții de Poduri și Pasaje, imobil de apartamente care domina vizual Piața Charles de Gaulle și care a constituit unul dintre primele accente verticale moderne ale bulevardului. Vila Filipescu-Brâncoveanu — situată pe Bulevardul Aviatorilor la colț cu Aleea Modrogan (nr. 22 al bulevardului) — a fost construită în perioada 1908–1915 pentru Alexandru I. Filipescu, după planurile arhitectului elveționo-român Roger Bolomey (1873–1944). Aceasta reprezintă prima vilă din Parcelarea Filipescu și una dintre lucrările de referință ale arhitectului în România, caracterizată de o sinteză stilistică între „fin de siècle" și „românesc-moldovenesc". Imobilul adăpostește azi sediul central al Partidului Național Liberal. În incinta proprietății pot fi observate, în stare de ruină, serele grădinii realizate în 1912. Casa Nicolae Iorga — finalizată în 1939 după planurile arhitectului Petre Antonescu, cu sprijinul regelui Carol al II-lea — a găzduit „Institutul pentru Studiul Istoriei Universale", devenind din 1965 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga". Restaurantul Pescăruș, construit în 1938 după planurile arhitecților Horia Creangă (nepotul scriitorului Ion Creangă) și Haralamb Georgescu, a fost inaugurat în 1939 ca pavilion expozițional în cadrul „Lunii Bucureștilor" și funcționează și în prezent ca restaurant pe malul lacului Herăstrău, la capătul nordic al bulevardului. Parcelările protejate adiacente bulevardului. Situri și zone construite protejate În zona adiacentă Bulevardului Aviatorilor sunt nominalizate în Lista Monumentelor Istorice două situri cu statut de ansamblu protejat: Parcelarea „Jianu-Bordei" — delimitată de strada Armintendenului, strada Jean Monnet, bulevardul Mircea Eliade și bulevardul Aviatorilor — și Parcelarea „Dorobanți" — delimitată de bulevardul Aviatorilor, Calea Dorobanților, strada Emil Pangrati, strada av. Ghe. Demetriade și Piața Aviatorilor. Conform Planului Urbanistic Zonal Zone Construite Protejate din Municipiul București adoptat în 2000, bulevardul este încadrat în Z.C.P. 14 (bulevardul promenadă Aviatorilor), iar în zonele adiacente se regăsesc: Z.C.P. 48 (Parcelarea Filipescu), Z.C.P. 49 (Parcelarea Bonaparte-Mora), Z.C.P. 53 (Parcelarea Mornand), Z.C.P. 55 (Parcelarea Dorobanți 2), Z.C.P. 56 (Parcelarea UCB), Z.C.P. 59 (Parcelarea Jianu) și Z.C.P. 93 (Parcelarea Uruguay). Această constelație de zone protejate din jurul arterei creează un cadru urbanistic de protecție extins, care acoperă practic întreaga țesătură de parcele și clădiri generate de modernizarea nordului Capitalei în primele patru decenii ale sec. XX. Parcelarea Filipescu, constituită din divizarea proprietății lui Alexandru I. Filipescu și proiectată în 1912 de arhitectul belgian O. Jadot, reprezintă un exemplu de cartier rezidențial aristocratic tipic pentru opțiunea culturală occidentală a elitelor din prima jumătate a sec. XX. Regulile urbanistice stabilite odată cu parcelarea — retragere uniformă de la stradă, obligativitatea vilelor izolate, înălțime maximă la cornișă de 14 m — au generat un țesut urban coerent, cu grad maxim de protecție în documentele de urbanism actuale. Parcelarea Mornand (1928), Parcelarea U.C.B. proiectată de arhitectul Octav Doicescu în 1937–1938, și Parcelarea Bonaparte — aprobată în 1913 pentru Josse Alard și Baelde — completează peisajul arhitectural al zonei cu exemple reprezentative ale arhitecturii rezidențiale de lux din București interbelic. Suma acestor zone construite protejate, a imobilelor clasate individual în LMI și a celor două situri de ansamblu nominalizate în Lista Monumentelor Istorice plasează Bulevardul Aviatorilor în centrul celui mai compact și mai valoros district de patrimoniu rezidențial al Capitalei, cu o concentrare de valori arhitecturale și urbanistice comparabilă, la nivel național, doar cu zonele centrale ale Clujului sau Sibiului. Regim de protecție, valoare culturală și situație actuală Regimul juridic de protecție. Zone construite protejate și Lista Monumentelor Istorice Bulevardul Aviatorilor este încadrat, conform Planului Urbanistic Zonal Zone Construite Protejate din Municipiul București adoptat în 2000 (etapa finală), în Z.C.P. 14, denumită „bulevardul promenadă Aviatorilor". Această zonă construită protejată acoperă spațiul public al arterei pe întreaga sa lungime, de la Piața Victoriei la nord până la podul peste lacurile Herăstrău și Floreasca, în dreptul restaurantului Pescăruș. Zona se învecinează cu un număr excepțional de mari de alte zone construite protejate: la vest de bulevard se găsesc Z.C.P. 83 (parcurile istorice Herăstrău) și Z.C.P. 59 (Parcelarea Jianu); la est, de la sud spre nord, bulevardul se învecinează cu Z.C.P. 48 (Parcelarea Filipescu), Z.C.P. 49 (Parcelarea Bonaparte-Mora), Z.C.P. 53 (Parcelarea Mornand), Z.C.P. 55 (Parcelarea Dorobanți 2) și Z.C.P. 56 (Parcelarea UCB). În triunghiul format de șoseaua Kiseleff, bulevardul Aviatorilor și bulevardul Mareșal Constantin Prezan sunt cuprinse Z.C.P. 93 (Parcelarea Uruguay), Z.C.P. 60 (Parcelarea Docenților) și Z.C.P. 59 (Parcelarea Jianu). Această densitate remarcabilă de zone protejate adiacente conferă bulevardului Aviatorilor un context urbanistic de protecție fără echivalent în rândul arterelor secundare ale Capitalei. Lista Monumentelor Istorice a Municipiului București, actualizată prin Ordinul ministrului culturii nr. 2361/2010, înregistrează imobile clasate cu adresă pe bulevardul Aviatorilor la numerele: 1, 3, 5, 7, 8, 9, 11, 13, 16, 24, 32, 40, 42, 46, 50, 51 și 53 — în total 17 adrese de monument individual. La acestea se adaugă, în zona adiacentă bulevardului, două situri clasate ca ansambluri monument istoric: Parcelarea „Jianu-Bordei" (delimitată de strada Armintendenului, strada Jean Monnet, bulevardul Mircea Eliade și bulevardul Aviatorilor) și Parcelarea „Dorobanți" (delimitată de bulevardul Aviatorilor, Calea Dorobanților, strada Emil Pangrati, strada av. Ghe. Demetriade și Piața Aviatorilor). Monumentul Eroilor Aerului — Statuia Aviatorilor — plasat în centrul Pieței Aviatorilor, a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice în 2010. Pe bulevardul Aviatorilor sunt prezente, de asemenea, misiuni diplomatice ale mai multor state, zona menținând și în prezent caracterul de district de protocol pe care l-a dobândit în perioada interbelică: reședința și cancelaria unor ambasade se găsesc atât pe bulevard, cât și pe străzile adiacente din parcelările protejate vecine. Evaluarea culturală a bulevardului în cadrul sistemului de artere din nordul Capitalei Bulevardul Aviatorilor a fost evaluat cultural în cadrul studiului elaborat în mai 2011 de prof. dr. arh. Nicolae Lascu și dr. arh. Horia Radu Moldovan, ca parte integrantă a sistemului de circulații publice din nordul Bucureștiului compus din șoseaua Kiseleff, bulevardul Aviatorilor și bulevardul Mareșal Constantin Prezan. Studiul, fundamentat pe criteriile Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2260/18.07.2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și evidență a monumentelor istorice, a evaluat bulevardul Aviatorilor în contextul ansamblului unitar pe care îl formează cu celelalte două artere. Valoarea arhitecturală, artistică și urbanistică a fost apreciată ca foarte mare, argumentată prin complexitatea și amploarea profilului transversal — cel mai generos din întreg sistemul, cu lățimea maximă de 80 m în tronsonul central —, prin calitatea rezolvărilor de la nodurile de articulare (Piața Aviatorilor și Piața Charles de Gaulle), prin prezența unor capete de perspectivă de mare forță — Monumentul Eroilor Aerului, vizibil de la mare distanță pe axa bulevardului — și prin bogăția fondului construit clasat adiacent. Criteriul de frecvență, raritate și unicitate a primit calificativul excepțional pentru ansamblul celor trei artere, autorii constatând că nu există în întreaga România un ansamblu similar realizat cu o varietate atât de mare a profilelor transversale și menținut în stare apropiată de cea inițială. Valoarea memorial-simbolică a bulevardului Aviatorilor derivă în principal din prezența Monumentului Eroilor Aerului, inaugurat în 1935 și dedicat memoriei aviatorilor români militari și civili căzuți la datorie între 1912 și 1938. Monumentul funcționează ca reper central al Pieței Aviatorilor și ca punct focal al perspectivei pe axa bulevardului, conferind arterei o identitate vizuală distinctă în raport cu șoseaua Kiseleff, a cărei axă este marcată de Arcul de Triumf. Pe 20 iulie — Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene, sărbătorită odată cu praznicul Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, patronul aviatorilor români — se organizează la monument un ceremonial militar și religios în memoria eroilor aerului, tradiție care menține vie legătura dintre spațiul public al bulevardului și memoria colectivă a comunității. Valoarea memorial-simbolică este amplificată și de istoria densă a Pieței Charles de Gaulle, ale cărei denumiri succesive — Piața Jianu, Piața Hitler, Piața Stalin, Piața Aviatorilor, Piața Charles de Gaulle — sintetizează, în câteva repere onomastice, întreaga istorie politică a României din prima jumătate a sec. XX. Presiuni contemporane asupra patrimoniului bulevardului. Proiecte de intervenție și cadrul legal Bulevardul Aviatorilor a constituit în deceniile post-comuniste obiectul unor proiecte de intervenție controversate, care au generat dezbateri publice semnificative privind limitele permise de intervenit în zonele de patrimoniu urban. Cel mai disputat a fost proiectul promovat în mandatul primarului general Sorin Oprescu, care prevedea transformarea bulevardului printr-o serie de pasaje și parcări subterane, în scopul declarat al fluidizării traficului rutier. Specialiștii în urbanism și patrimoniu au contestat proiectul pe multiple temeiuri: în plan tehnic, cercetările internaționale din domeniu demonstraseră că astfel de intervenții agravează, în general, congestionarea traficului în loc să o reducă, experiența unor orașe occidentale care abandonaseră astfel de soluții în anii 1970 constituind un avertisment explicit. În plan legal, proiectul a fost acuzat că încalcă trei acte normative fundamentale: Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național în ceea ce privește raza minimă obligatorie de protecție a monumentelor istorice, și Ordonanța privind protejarea patrimoniului cultural. Proiectul pentru bulevardul Aviatorilor a prezentat în diversele sale variante — în total șase propuneri de intervenție, cu neconcordanțe frecvente între avize, autorizații și conținutul documentațiilor tehnice — un exemplu emblematic pentru tensiunea dintre presiunile generate de traficul urban în creștere și obligațiile de protecție a patrimoniului construit și a spațiului public de valoare istorică. Specialiști convocați de Primăria Capitalei și de Ministerul Culturii au emis poziții contradictorii, semnalând lipsa îngrijorătoare de comunicare și colaborare instituțională în gestionarea intervențiilor în zone protejate. Un alt tip de presiune asupra patrimoniului adiacent bulevardului este ilustrat de cazul Parcelării Filipescu: în 2019, Consiliul General al Municipiului București a aprobat un proiect imobiliar care propunea construirea a trei blocuri cu patru etaje în grădina Vilei Filipescu-Brâncoveanu — monument istoric cu cod LMI —, după ce terenul fusese dezmembrat și vândut de RA-APPS în noiembrie 2014 contra sumei de 4.433.800 euro fără TVA, în pofida faptului că Planul Urbanistic al Zonei Protejate Filipescu clasifica terenul ca spațiu verde plantat cu grad mare de protecție și conservare obligatorie. Bulevardul Aviatorilor în prezent. Funcțiuni, accesibilitate și rol urban Bulevardul Aviatorilor îndeplinește în prezent un dublu rol în structura urbană a Capitalei: pe de o parte, funcția de arteră majoră de circulație care leagă centrul orașului — Piața Victoriei — de nordul Capitalei și de DN1 București-Ploiești, prin intermediul Pieței Charles de Gaulle; pe de altă parte, funcția de spațiu public de promenadă și de district rezidențial de prestigiu, cu o concentrare de sedii de ambasade, instituții culturale și reședințe private de lux fără echivalent în alte zone ale orașului. Accesibilitatea cu transportul în comun este asigurată prin două stații ale metroului M2: Piața Victoriei și Aviatorilor, ultima situată în Piața Aviatorilor, la jumătatea bulevardului. Caracterul de „cartier de protocol", consolidat în perioada interbelică și menținut cu continuitate până în prezent — inclusiv prin utilizarea vilelor naționalizate de regimul comunist ca locuințe de protocol pentru nomenclatura partidului, apoi pentru demnitarii post-comuniști —, conferă bulevardului o identitate socială distinctă în peisajul urban al Capitalei. Prețul mediu de vânzare al apartamentelor în zona Aviatorilor se situează, conform datelor imobiliare din 2024–2025, în jurul valorii de 600.000 de euro, confirmând zona drept una dintre cele mai scumpe din București. Spațiul verde al bulevardului — cu plantația de tei și castani de aliniament, cu separatoarele verzi dintre benzile de circulație și cu aleile pietonale generoase — constituie, alături de Parcul Kiseleff aflat în vecinătatea sa vestică și de Parcul Herăstrău cu care se conectează la capătul nordic, un sistem verde continuu de importanță majoră pentru microclimatul și calitatea vieții în nordul Capitalei. Parcul Bordei, delimitat de bulevardul Aviatorilor pe latura sa estică și situat la nord de Piața Charles de Gaulle, completează acest sistem verde cu o suprafață suplimentară de spațiu public amenajat. Evaluarea din mai 2011 a studiului Lascu–Moldovan concluziona că ansamblul de artere din nordul Bucureștiului — din care bulevardul Aviatorilor constituie componenta cu cel mai complex și mai amplu profil transversal — reprezintă un bun cultural de valoare excepțională, unic în România, care întrunește toate condițiile prevăzute de Ordinul MCC nr. 2260/2008 pentru clasarea ca monument istoric grupa A. Această concluzie rămâne valabilă și în prezent, constituind cadrul de referință pentru orice decizie de intervenție sau de dezvoltare în zona bulevardului și a ariilor protejate adiacente. Bibliografie - [Nicolae Lascu, Horia Radu Moldovan, Studiu privind evaluarea resursei culturale a sistemului de circulații publice compus din șos. G-ral. P. D. Kiseleff, bd. Aviatorilor și bd. Mareșal Constantin Prezan din București în vederea clasării ca „monumente istorice", București, mai 2011] (volum tipărit) - [Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, București, 2011] (volum tipărit) - [Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831–1952, Teză de doctorat, I.A.I.M., București, 1997] (volum tipărit) - [Ionel Ioniță, Fișe dintr-un ghid istoric al străzilor. Bulevardele Aviatorilor și Mareșal Prezan, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, Muzeul Municipiului București, vol. XXVI, 2012] (volum tipărit) - [Petre Mortu, Parcelarea Filipescu, în Arhitectura, nr. 4, 2012] (volum tipărit) - [Alexandru Senciuc, Bulevardul Aviatorilor — eseu urbanistic, 2010] (volum tipărit) - [Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966] (volum tipărit) - [Mariana Celac, Octavian Carabela, București: arhitectură și modernitate — un ghid adnotat, Editura Simetria, București, 2005] (volum tipărit) - [Andrei Pănoiu, Evoluția orașului București, București, 2011] (volum tipărit) - [Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, București, 1910] (volum tipărit) - [N. D. Popescu, articol despre Șoseaua Jianu, în Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, XV, București, 1914–1915] (volum tipărit) - [Radu Olteanu, Bucureștii în date, întâmplări și ilustrații, Editura Paideia, București, 2010] (volum tipărit) - [George Potra, Din Bucureștii de altădată, vol. I–II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990] (volum tipărit) - Bulevardul Aviatorilor — Wikipedia (Wikipedia) - Aviatorilor, cartier de protocol amețitor de scump — cum a devenit Bulevard un „drum de țară, mizerabil de primitiv" (b365.ro) - Bulevardul Aviatorilor — între Piața Victoriei și Șoseaua Nordului. Importanța bulevardului ca spațiu urban (Bucureștii Vechi și Noi) - Bulevardul Aviatorilor — eseu urbanistic (alexandrusenciuc.com) - Monumentul Eroilor Aerului — Wikipedia (Wikipedia) - Monumentul Eroilor Aerului și istoria măreței statui construite în onoarea aviatorilor români (bucuresti.ro) - Monumentul Eroilor Aerului — Monument For (monumentfor.ro) - Creatorul Monumentului Eroilor Aerului din București (Ziarul Națiunea) - Atunci și acum: Monumentul Eroilor Aerului din Piața Aviatorilor (Bucureștii Vechi și Noi) - De ce București are o piață numită Charles de Gaulle și care este istoria acestui loc (bucuresti.ro) - Bulevardul Aviatorilor, cartier select, încărcat de istorie — București Centenar (B1 TV — București Centenar) - Parcelarea Filipescu (arhitectura-1906.ro) - Studiu privind evaluarea resursei culturale a sistemului de circulații publice — șos. Kiseleff, bd. Aviatorilor, bd. Mareșal C. Prezan (OAR București) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/bulevardul-aviatorilor-fosta-soseaua-jianu