Hotelul Kiriazi (Chiriazi)
Hanul Zamfir și vecinătățile lui; Cel mai vechi han negustoresc al Bucureștilor
Clădirea cunoscută ca Hotelul Kiriazi, sau Chiriazi în grafia presei din anii 1870–1880, se află în Centrul Istoric al Bucureștilor, pe Strada Blănari, la colțul cu Strada Băcani, la câțiva pași de Strada Lipscani și de Hanul cu Tei. Este o clădire de colț, cu două fațade, cu parter și două etaje, construită în jurul unei curți interioare. Clădirea este monument istoric și face parte din zona protejată a Centrului Istoric. Istoria ei începe cu mult înaintea hotelului, cu unul dintre hanurile vechi ale târgului, Hanul Zamfir, al cărui teren l-a ocupat parțial.
Hanul Zamfir este considerat cel mai vechi han negustoresc din București. A fost ridicat în primii ani de domnie ai lui Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea, de un negustor pe nume Zamfir, numit în documentele secolului al XVIII-lea și de cronicarul Radu Popescu „starostele cel bătrân al neguțătorilor”. Hanul se afla în spatele bisericii Sf. Nicolae Șelari, în zona în care se întâlneau ulițele breslelor: Blănarilor, Băcanilor, Șelarilor și Ulița Mare a Lipscanilor. Era un han dedicat comerțului cu amănuntul, cu prăvălii la parter și camere la etaj, închiriate negustorilor români și străini.
Hanul sub administrarea mănăstirii Sărindar
Hanul a trecut prin cutremurul din 1802 și prin incendiul din 1804 cu stricăciuni importante. La începutul secolului al XIX-lea a fost donat mănăstirii Sărindar, care l-a administrat până la secularizarea averilor mănăstirești din 1863. Documentele din această perioadă arată o scădere a negoțului, cauzată în bună parte de demolările succesive și de micșorarea curții. Incendiile din prima jumătate a secolului au lovit și hanul. Între focurile mari din perioada 1831–1848 sunt consemnate cele din 1838 și 1839, când au luat foc Hanul Roșu și Hanul Zamfir, înaintea marelui incendiu din 23 martie 1847, care a distrus în jur de 2.000 de case.
În imediata apropiere funcționau alte hanuri negustorești. Lipit de Hanul Zamfir se afla Hanul Simion, cu care a fost adesea confundat, iar lângă biserica Sf. Gheorghe Nou se afla Hanul lui Ion Românul, al serdarului Ion Eliad. Pe Ulița Băcanilor, alături de Hanul Zamfir, negustorul Ștefan Băltărețu, care își avea negoțul principal în hanul Sf. Gheorghe Nou, deținea un han mic, cu câteva prăvălii și camere. După 1850, mulți negustori au transformat aceste hanuri în localuri după moda apuseană, cu camere mobilate închiriate pe termen scurt, birt, cafenea, grajd și curte largă. Acesta este începutul hotelurilor din zona Lipscani.
Fragmentarea proprietății după secularizare
După secularizare, partea mănăstirii Sărindar din Hanul Zamfir a trecut în proprietatea Statului, iar restul complexului era împărțit între mai mulți proprietari particulari. În anii 1860 hanul încă funcționa ca loc de comerț. În 1867, un anunț oferea spre închiriere „prăvălia de cojocărie No. 4 cu etagiu d’asupra, din hanul Zamfir”, iar doritorii erau trimiși la Cofetăria Frații Capșa de pe Podul Mogoșoaiei. În 1874, comisionarii de ulei de măsline Nicolesco și Rigopulo își dădeau adresa „strada Băcani, Hanul Zamfir”. Hanul avea deci ieșiri spre ambele străzi, Blănari și Băcani, exact pe colțul ocupat ulterior de hotel.
Starea clădirilor vechi a dus la intervenția autorităților. La 15 decembrie 1876, Judecătoria ocolului I din București a condamnat Administrația Domeniilor Statului și mai mulți proprietari particulari la plata unei amenzi și la dărâmarea părților lor din hanul Zamfir. Printre aceștia se aflau Hrissi Stamatiadi, Petre H. Rădulescu, Răducanu Ceaușescu, Iordache Gheorghiu și doctorul Kiriazi. La 5 februarie 1877, Administrația Domeniilor și Pădurilor Statului anunța licitația pentru vânzarea materialului rezultat din dărâmarea a două magazii ruinate, „partea Statului din Hanul Zamfir, culoarea de Roșu, strada Blănarii”. Documentul este primul care îl leagă direct pe doctorul Kiriazi de terenul hanului.
După demolare, părțile Statului au rămas locuri virane și au fost scoase la vânzare. În 1878 se licita „locul viran pe care a fost o cameră și magazie din hanul Zamfir, pendinte de monastirea Sărindar”. În 1880 se vindea un alt loc viran „ca de 34 metri și 72 centimetri”, pe „strada Blănarii sau Băcanii (hanul Zamfir)”, fost al mănăstirii Sărindar. Acesta se învecina cu proprietățile lui C. Athanasiu Lipotu, Petre Bulgaru și Zinca Ghenea, iar la apus cu o ulicioară care ieșea în Strada Lipscani. Aceste parcele mici, rămase din vechiul han, explică forma neregulată a lotului pe care se află astăzi clădirea, pe o suprafață de circa 1.015 m².
Hanul Zamfir, Hanul Simion și Hanul Sf. Gheorghe: o identificare incertă
Sursele nu sunt de acord asupra numelui și a limitelor vechiului han de pe acest loc, iar informațiile trebuie tratate cu prudență. Documentele din anii 1867–1880 (anunțurile de închiriere, sentința din 1876 și licitațiile Statului) leagă clar colțul Blănari–Băcani de Hanul Zamfir. Pe de altă parte, istoricul George Potra și lucrările care îl preiau identifică Hanul Zamfir cu hanul de pe Strada Blănari demolat în 1935, când strada, care ocolea hanul pe trei laturi, a fost rectificată. Pe locul acelui han s-a ridicat blocul arhitectului Gheorghe Simotta de pe Strada Blănari nr. 14, în a cărui curte interioară au fost refolosite coloanele de piatră ale vechiului han. Ipoteza cea mai prudentă este că Hanul Zamfir era un complex mare, împărțit în secolul al XIX-lea între mai mulți proprietari. Partea dinspre colțul cu Strada Băcani ar fi devenit Hotelul Kiriazi, iar restul, adesea confundat cu Hanul Simion de alături, a dispărut în anii 1930.
O a treia variantă apare în presa interbelică. În 1923, la aniversarea a 75 de ani de la înființarea Băncii Marmorosch Blank, mai multe articole afirmau că banca a luat naștere în 1848 la intersecția străzilor Băcani și Blănari, în „Hanul Sf. Gheorghe”, „unde se ridică azi hotelul Kiriazi”. Acolo tânărul Iacob Marmorosch și-ar fi început activitatea de negustor de coloniale, vopsele și tablă și de împrumutător de bani, cu un capital de 30.000 de lei. Informația nu poate fi confirmată. Marele Han Sf. Gheorghe Nou a ars în incendiul din 1847, iar pe locul lui s-a amenajat în 1857 grădina din jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou. O altă sursă, din 1945, menționează un han Filipescu din secolul al XVIII-lea, „devenit hanul Sf. Gheorghe la 1840”, situat însă între Lipscani și Bulevard. Este posibil ca numele Sf. Gheorghe să fi fost folosit în 1923 pentru întreaga zonă sau pentru un han secundar al cărui nume nu s-a păstrat.
Doctorul Gheorghe Kiriazi și hotelul său (1877–1914)
Doctorul Gheorghe Kiriazi
Ctitorul hotelului a fost medicul Gheorghe (Georges) Kiriazi, Kiriazis în grafia grecească. S-a născut la 28 noiembrie 1829 în satul Platanos, lângă Naupactos (Lepanto), în Grecia, fiu al preotului Constantin, participant la Revoluția greacă din 1821. A urmat școala secundară la Missolonghi și a studiat medicina la Universitatea din Atena, apoi la Montpellier, în Franța. Întors în Grecia, a lucrat ca medic la Naupactos și în orașul vecin Etolikon, unde a combătut o epidemie de holeră, fapt pentru care regele Otto al Greciei l-a decorat în 1856 cu Crucea de argint a Mântuitorului. A emigrat apoi în Țările Române, unde trăiau deja membri ai familiei sale.
În România a fost mai întâi medic al Controlului internațional pentru epidemii de la Calafat, apoi medic al județului Gorj, până în 1862, iar din 1863 medic al Orfelinatului de fete „Elena Doamna” din București. Potrivit unei surse grecești, a fost și medicul personal și prieten al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În 1870, Senatul i-a acordat indigenatul, adică dreptul de cetățenie. Votul nu a fost unanim. Majoritatea secțiunii I respinsese inițial cererea, pentru că medicul nu avea act de naștere și de botez. Minoritatea, formată din senatorii Grigore Mosc și colonelul Lăcusteanu, a considerat suficient actul legalizat al tribunalului și l-a descris pe doctor ca „om foarte onorabil și foarte versat în știința medicală”, cu acte de mulțumire de la Ministerul de Interne și de la urbea Jiu, unde fusese medic de județ. Indigenatul a trecut cu 32 de voturi pentru și 4 împotrivă. Tot în 1870, un anume S. Papadopolu îi mulțumea public prin presă pentru vindecarea nepoatei sale, o fetiță de 9–10 ani bolnavă de angină difterică.
Gheorghe Kiriazi era căsătorit cu Elena (Hélène) Mavropoulou, nepoata fraților Xenocrat, Teodor, Atanasie și Constantin. Aceștia erau negustori și mari proprietari de pământ, originari din Samocove, în Tracia Orientală (azi Demirköy, în Turcia), emigrați de tineri la București, membri ai Eteriei și luptători în Batalionul Sacru în 1821. Frații Xenocrat nu au avut urmași, iar Elena, fiica surorii lor Irina Mavropoulou, era singura descendentă a familiei. Prin testamentul lui Constantin Xenocrat (1800–1876), care împlinea și dorința fraților săi mai mari, s-a înființat la București „Spitalul fraților Xenocrat”, în casa testatorului de pe Calea Văcărești nr. 49, cu 32 de paturi și îngrijire gratuită pentru bolnavi de orice naționalitate. Gheorghe Kiriazi a fost executorul testamentar și, din 1881, conducătorul spitalului. Primul medic-șef a fost chirurgul Sache Ștefănescu. Spitalul a funcționat până în 1921.
La 4 decembrie 1881, primarul Capitalei, D. Cariagdi, îi adresa o scrisoare autografă după vizitarea spitalului fraților Xenocrat, publicată în presă. Scrisoarea îi recunoștea „sacrificiile personale” făcute la instalarea așezământului și o menționa pe soția sa, „ce a moștenit aceleași virtuți ale reposaților”. Kiriazi a publicat studii medicale, mai ales în revista „Monitorul Medical”, și a participat în 1870, alături de Androclis Fotinos, la reconstituirea Societății Medico-Chirurgicale din București. A publicat în 1858 un dicționar francez-englez și a fost un mare bibliofil: biblioteca lui avea circa 4.200 de volume. A administrat și moșiile familiei Xenocrat. A murit la București la 24 februarie 1893 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, sub un monument funerar cu bustul său. Printr-un legat din 1892, a lăsat fonduri pentru Școala profesională „Georges și Hélène Kiriazis” din Missolonghi, care a funcționat între 1906 și 1941. Studiul istoricei Evangelia Georgitsoyanni (2004), dedicat vieții lui, confirmă explicit că doctorul Georges Kiriazis deținea la București un mare hotel care îi purta numele, „Hôtel Kiriazis”. Parcelele cumpărate din fostul Han Zamfir, la care se adăugau proprietăți vecine până spre Strada Lipscani, au fost investiția lui imobiliară cea mai importantă din centrul comercial al orașului.
„Noul Hotel Chiriazi” (1877–1882)
Hotelul a existat înainte de 1882, anul dat de obicei în documentații și în presa actuală ca an al construirii. O lucrare recentă despre hanurile și hotelurile Centrului Istoric datează prima clădire „pe la 1875”. Primele atestări din presă sunt din 1877. În toamna acelui an, C. Chrisicopulu anunța că „la Sf. Dumitru viitor” (26 octombrie 1877) va deschide „Noul Hotel Chiriazi”, „din nou arangiat”, situat „vis-à-vis de Hotelul Simion”. Formula „din nou arangiat” arată că era vorba de adaptarea unei clădiri existente, foarte probabil corpul dinspre colț al fostului han, la funcțiunea de hotel. Lucrarea se petrecea în aceiași ani în care părțile ruinate ale hanului erau demolate.
La parterul noului hotel funcționau prăvălii. În 1878 se deschidea „Noul magazin în Hotelul Chiriazi, strada Blănari No. 5, la Butoi”, care vindea vinuri indigene albe și negre, între care un vin alb dulce natural din viile lui Alexandru Slătineanu, din recolta anului 1874. Magazinul era o sucursală a vechiului stabiliment al lui Theodor Tabachciu de pe strada Pescăria Veche nr. 1. Prima versiune a hotelului a funcționat doar câțiva ani. De la 23 aprilie 1882 se anunța vânzarea „mobilierului de la Hotelul Chiriazi, în total sau în parte”, iar doritorii erau trimiși la biroul Hotelului de Orient. Închiderea marca începutul lucrărilor care au dat clădirii forma de astăzi.
Reconstrucția din 1882–1884
Lucrările începute în 1882 au durat aproape doi ani. La începutul lui 1884, presa publica anunțul de închiriere al hotelului „clădit acum din nou, stilul Rennaissance, 2 etage, în centrul Capitalei, lângă Lipscani, cu 2 fațade, una în lungul Stradei Băcani și cea-l-altă în lungul Stradei Blănari”. Clădirea avea 59 de camere, „admirabil iluminate și aerate”, două prăvălii la parter, una mare și una mică, două pivnițe mari, grajd pentru 8–10 cai, șopron pentru 4–5 trăsuri, curte pavată cu bazalt și fântână cu pompă. Avea telefon și telegraf în fiecare cameră și gaz aerian, iar mobilierul era nou, „din cele mai renumite fabrici”. Hotelul se închiria de la 23 aprilie 1884, cu dreptul de a intra în posesie cu o lună înainte. Informații se dădeau pe strada Pensionatului nr. 19.
Expresia „clădit acum din nou” a fost interpretată de cele mai multe ori ca dovadă a unei construcții noi, ridicate în 1882 pe teren liber. Mai multe elemente arată însă o reconstrucție amplă pe structura existentă. Hotelul funcționa deja din 1877 sub același nume și pe același amplasament. Planul în jurul unei curți interioare păstrează tipologia hanului urban, iar studiul istoric din 2002 pentru zona Centrului Istoric include Hotelul Kiriazi printre fostele hanuri la care fațadele spre stradă au fost „monumentalizate” în stil occidental, în timp ce curtea interioară a păstrat vechile cursive cu geamlac și arcade plate. O sursă din 2026 vorbește, la fel, de „reconfigurarea laturii de est a vechiului complex”. Anul 1882 marchează deci începutul transformării, nu nașterea unei clădiri noi.
Antreprenori, directori și chiriași (1884–1899)
Doctorul Kiriazi nu a administrat direct hotelul, ci l-a închiriat unor antreprenori. La 26 iulie 1885 era înscrisă în registrul comerțului Tribunalului Ilfov firma „D. Bordanache”, „antreprenor al hotelului Kiriazi din strada Blănari No. 4”. Tot în 1885 apare „Marele Hotel Kiriazi, 3, Str. Blănari, 3”, cu 60 de camere „de la 2 fr.”, aranjamente lunare și zilnice „en pension” și conducerea încredințată lui Tasse Georgiade, „fost director și casier al principalelor oteluri din capitală”. Anunțul sublinia poziția hotelului „în centrul comerciului”, aproape de Lipscani, de Banca Națională, de Creditul Rural, de Cameră și de Senat. Georgiade apare în presă la conducerea hotelului și între 1893 și 1896, când anunțul era retipărit cu mențiunea „clădit și mobilat din nou”.
Parterul și spațiile din jurul curții erau închiriate separat. În 1884 era înscrisă la Blănari nr. 3 firma de băuturi spirtoase „Duțu Enescu”. În 1885, casele de pe Strada Lipscani nr. 59, colț cu Strada Băcani, aveau ca vecini imobilele doctorului Kiriazi și ale lui Iancu Bacaloglu, ceea ce arată că proprietatea Kiriazi se întindea pe o bună parte din insula delimitată de Lipscani, Băcani și Blănari. La începutul anilor 1890, sub hotel funcționa cantorul de bancă al Fraților Haitas. În iunie 1892 s-a vândut la licitație, chiar pe Blănari nr. 3, averea mobilă a unui chiriaș, Șil Rauch, pentru despăgubirea locotenentului Al. Simionescu, proprietarul Hotelului Simion de vizavi.
Cel mai cunoscut chiriaș din această perioadă a fost ziarul „Voința Națională”, organ al Partidului Național Liberal. În toamna lui 1893, redacția, administrația și tipografia ziarului anunțau mutarea în hotelul Kiriazi, cu intrarea prin Strada Băcani nr. 5. Unele surse datează mutarea efectivă de la 1 ianuarie 1894, de pe strada Academiei nr. 4. Ziarul a rămas aici până la 26 octombrie 1899, când și-a mutat redacția pe Strada Ion Brezoianu nr. 1 bis, colț cu Bulevardul Elisabeta. În septembrie 1899 se oferea spre închiriere „prăvălia din colț de sub Hotel Kiriazi, strada Băcani 3”, cu două compartimente și pivniță, și localul tipografiei, „propriu pentru comptuare de bănci, angrosiști, depouri”.
Moștenitorii și ultimii ani de dinainte de Primul Război Mondial
După moartea doctorului, în 1893, proprietatea a revenit soției sale, Elena Kiriazi, care a murit la începutul lui 1897. Câteva luni mai târziu, noua proprietară, domnișoara Cleopatra Xenocrat Kiriazi, cu domiciliul pe strada Pensionatului nr. 15, anunța închirierea hotelului, care avea atunci 54 de camere bine mobilate, magazii, camere pentru cafenea și restaurant și pivnițe. În 1898, antreprenorii Xanthos și Nuțopulos anunțau că hotelul fusese „aranjat din nou cu un mobilier luxos” și se recomandau prin „curățenie exemplară, serviciu prompt și prețuri moderate”. La începutul secolului al XX-lea, restaurantul hotelului oferea bucătărie orientală și franceză, condusă de un șef bucătar cunoscut, și abonamente lunare.
În toamna lui 1907, hotelul a fost scos la închiriere și la vânzare. Avea 56 de camere, sală de restaurant, bucătărie, trei prăvălii, două pivnițe, telefon, apă și canalizare („tout à l’égout”). Proprietara locuia atunci pe strada Vasile Boerescu nr. 11. De la 1 august 1907, hotelul a trecut sub administrarea antreprenorului Martin Fuhn, fost administrator al Hotelului Union, care l-a renovat și l-a prezentat ca „organizat în special pentru familii”, cu sală de așteptare încălzită și prețuri modeste. Hotelul era și loc de întrunire pentru breslele din zonă. La 25 noiembrie 1908, societatea „Uniunea tăbăcarilor” convoca aici o mare adunare pentru apărarea industriei pielăriei, cerând, între altele, închiderea tăbăcăriei statului de la Bucovăț.
Arhitectura clădirii
Volumetrie și organizare
Hotelul Kiriazi este o clădire de colț, cu regim de înălțime parter și două etaje, ridicată pe aliniamentul străzilor Blănari și Băcani, cu colțul teșit. Pe latura dinspre Strada Blănari se adaugă la colț câteva volume mici de pod, vizibile deasupra cornișei. Fațada lungă de pe Strada Blănari are ritmul regulat al clădirilor de raport din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu ferestre dispuse pe axe verticale. Fațada de pe Strada Băcani, mai scurtă, adăpostea intrarea secundară, folosită de redacția „Voința Națională”. Construcția este din zidărie de cărămidă tencuită, cu decorații din stucatură. Acolo unde tencuiala a căzut, cărămida veche este vizibilă.
Clădirea este organizată în jurul unei curți interioare, ca vechile hanuri. Anunțul din 1884 descria o curte pavată cu bazalt, cu fântână cu pompă, grajd pentru 8–10 cai și șopron pentru 4–5 trăsuri. Studiul istoric din 2002 arată că, spre deosebire de fațadele spre stradă, refăcute în spirit occidental, curtea a păstrat cursivele cu geamlâc și arcadele plate ale arhitecturii tradiționale sud-est europene, ca la Hanul cu Tei. Dintre vechile accese a rămas un pasaj îngust între clădire și imobilele vecine. La parter și în subsol erau prăvăliile și pivnițele, iar la etaje camerele de hotel.
Fațadele și decorația
Anunțul de închiriere din 1884 încadra clădirea în „stilul Rennaissance”, formula prin care epoca desemna eclectismul de inspirație neorenascentistă, răspândit atunci în centrul Bucureștilor. Parterul este tratat ca un soclu masiv, cu bosaje în benzi orizontale și goluri mari pentru prăvălii, încadrate de pilaștri. O cornișă cu denticuli separă parterul de etaje. Ferestrele de la etajul întâi au ancadramente dreptunghiulare cu cornișe și console, iar sub glafuri sunt panouri decorative cu motive vegetale și medalioane. La etajul al doilea, ferestrele sunt încadrate de pilaștri cu capiteluri corintice. Pe latura dinspre Strada Blănari, o parte dintre ele sunt în arc semicircular și grupate câte două. Clădirea este încununată de o cornișă profilată, susținută de modilioni.
Colțul teșit este partea cea mai bogat decorată. La etajul întâi se află un balcon pe console sculptate, cu balustradă cu baluștri, iar deasupra, la etajul al doilea, fereastra de colț este încununată de un fronton triunghiular. Un al doilea balcon, cu balustradă similară, se află pe fațada de pe Strada Blănari, deasupra unei intrări. Volumetria, ritmul golurilor și decorația de stucatură sunt specifice arhitecturii comerciale bucureștene din deceniile 1870–1880, în care hotelurile și casele de raport din jurul Lipscanilor își refăceau fațadele după modelul orașelor din Europa Centrală și de Vest. Arhitectul reconstrucției din 1882–1884 nu este menționat în sursele cunoscute.
Starea actuală
Clădirea se află astăzi într-o stare avansată de degradare. Tencuiala fațadelor s-a desprins pe suprafețe mari, iar cornișa, consolele balcoanelor și ancadramentele și-au pierdut o parte din decorație. În unele zone, sub ferestre și pe colț, zidăria de cărămidă este la vedere. Pe fațade sunt montate plăcuțe de avertizare „Atenție, cade tencuiala!”. Parterul este acoperit de graffiti, iar o parte dintre golurile prăvăliilor sunt închise cu panouri de lemn. Unele spații de la parter sunt încă folosite, între care un magazin de antichități și obiecte de artă. Pasajul îngust din spatele clădirii, ocupat de instalații și de deșeuri, arată starea spațiilor interioare.
Degradarea a început după naționalizare, când camerele de hotel au fost împărțite în locuințe și spații de lucru, iar intervențiile ulterioare au șters o parte din detaliile originale. În ciuda acestor transformări, clădirea și-a păstrat volumetria, compoziția fațadelor și o mare parte din decorația de stucatură din anii 1880, la care se adaugă structura curții moștenită de la vechiul han. Este una dintre puținele clădiri din Centrul Istoric în care se mai poate urmări trecerea de la hanul negustoresc la hotelul de tip occidental.
De la Primul Război Mondial până astăzi
Perioada interbelică
În deceniile de după Primul Război Mondial, hotelul a continuat să funcționeze, dar a coborât în ierarhia hotelurilor bucureștene, depășit de marile hoteluri de pe Calea Victoriei și de pe bulevarde. Spațiile de la parter au avut în continuare alte destinații. În 1912, la Blănari nr. 3 funcționa berăria „La trei vânători”, iar în 1932 Restaurantul Leonard. În anuarele vremii, hotelul apare în 1925 la Blănari nr. 5, sub antrepriza lui Dumitru Pantor, iar în 1938 tot la Blănari nr. 5, cu telefon propriu, alături de o cafenea. Presa interbelică consemnează la hotel și numeroase fapte diverse, inclusiv tentative de sinucidere, obișnuite la rubricile de senzație ale vremii.
În 1933, presa anunța izbucnirea unui „puternic incendiu” la hotelul Kiriazi, pornit de la calorifer, cu pagube mari. În anul următor, în dimineața unei zile din 1934, la „imobilul în construcție din strada Blănari No. 3” s-a prăbușit schela de la etajul al III-lea peste mai mulți zidari, iar doi lucrători, Matei Gheza și Vasile Vântu, au fost răniți grav. Lucrarea era executată de antrepriza lui Karackiony și condusă de inginerul Brătescu. Sursele nu permit să se stabilească dacă era vorba de refacerea hotelului după incendiu sau de o construcție pe o parcelă vecină cu același număr poștal. Tot atunci, în 1935, strada Blănari a fost rectificată, iar vechiul han de alături a fost demolat.
Anii războiului și ai instaurării comunismului
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, proprietarul hotelului era Vasile Petrescu, care în 1943 era patronul hotelului Kiriazi de pe Blănari nr. 5. În acel an, în timpul raziilor organizate de primărie împotriva prostituției clandestine, el a fost trimis în judecată după ce într-una dintre camere fusese găsită o pereche necăsătorită. În 1944, presa îl prezenta ca fost legionar, îmbogățit în timpul „românizărilor”. Prin acele măsuri luase controlul asupra fabricii de ulei a fraților Zuckerman, iar la evacuare a scos din ea utilajele, lăsând fabrica fără funcțiune. Același articol îl numea proprietar al mai multor imobile, „printre care hotelul «Kiriazi» din București”.
După război, hotelul a mai funcționat câțiva ani. În 1948, atelierul de croitorie Neagu Gavrilescu, „fost Constanța”, se redeschidea pe Blănari nr. 3, „sub hotel Kiriazi”. În același an, hotelul figura printre unitățile verificate de organele de ordine, alături de Majestic, Dacia, Gabroveni, Lido și alte hoteluri din Capitală. Este ultima mențiune a hotelului ca unitate în funcțiune. În mai 1949, societatea „Sirena” S.A.R., aflată în lichidare și cu sediul pe Blănari nr. 3, își convoca acționarii pentru aprobarea bilanțului de lichidare și radierea firmei. În 1950, clădirea a fost naționalizată, iar camerele hotelului au fost transformate în locuințe și spații pentru unități de stat și cooperative.
De la sistematizarea zonei Lipscani la prezent
În anii 1970, clădirea a fost inclusă în programul de restaurare și sistematizare a zonei Lipscani – Curtea Veche, prin care spațiile de la parterul clădirilor istorice urmau să devină magazine de prezentare și unități comerciale. Un articol de presă de la începutul anilor 1970 menționa întreprinderea I.P.A. din subordinea Ministerului Industriei Ușoare, cu localul de pe Blănari nr. 3, printre unitățile care întârziaseră amenajarea spațiilor. Termenul-limită stabilit era 31 martie 1972. Clădirea a rămas în această perioadă un imobil cu locuințe și spații comerciale, fără nicio legătură cu fosta funcțiune hotelieră.
După 1989, parterul a găzduit afaceri foarte diferite. În 1996, firma timișoreană A.T. Kvint își avea pe Blănari nr. 3 magazinul de prezentare pentru candelabre și corpuri de iluminat de import. În 1998, „Club A”, clubul studenților la arhitectură înființat în 1967 și găzduit pe Strada Blănari nr. 14, și-a deschis un al doilea sediu pe Blănari nr. 3. Directorul Fundației „Club A”, Adrian Șoaită, explica atunci mutarea prin faptul că promoțiile de absolvenți din ultimele trei decenii „nu mai încap toți într-un singur loc”. Ulterior, la Blănari nr. 5 au funcționat cluburi, magazine de suveniruri și magazine de antichități.
Clădirea este monument istoric și face parte din zona protejată a Centrului Istoric al Bucureștilor. În 2026, fostul Hotel Kiriazi a fost scos la vânzare, cu un teren de circa 1.015 m² și peste 50 de camere. Presa care a relatat vânzarea a reluat tradiția potrivit căreia în clădire ar fi poposit Mihai Eminescu, iar în curtea ei ar fi funcționat „Birtul Ștefănescu”, frecventat de poet. Informația nu este confirmată de documentele cunoscute. Este însă posibilă cronologic, Eminescu fiind redactor la ziarul „Timpul” între 1877 și 1883, exact în anii primei versiuni a hotelului. Starea fațadelor și a structurii face ca orice viitoare utilizare să presupună o restaurare amplă.
Personaje
Bibliografie
Fostul Hotel Kiriazi este scos la vânzare. Clădirea din Centrul Vechi al Capitalei datează din 1882 și este monument istoric.Este scos la vânzare, cu un preț de 3 milioane de euro. Anunțul include 50 de camere ale clădirii și un teren generos. Proprietatea unde se află are peste 1.000 de metri pătrați. Clădirea este în picioare de 144 de ani și acum se află într-o stare degradată. De lungul timpului, a fost locația unor afaceri și a găzduit petreceri, unde personaje ale vechiului București veneau adesea. Hotelul Kiriazi s-a construit pe terenul fostulului Han al lui Zamfir. Ulterior, proprietatea a ajuns în posesia Mănăstării Sărindar, până în 1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirești. Clădirea a fost ridicată de doctorul G. Kiriazi. El a cumpărat terenurile respective și a pornit lucrările pentru viitorul hotel. Acesta avea o fațadă decorată, cu ferestre înalte, doctorul a părtrat tipologia hanului urban. Avea și o curte interioară. Acolo, se afla și Birtul Ștefănescu. Acest local era des frecventat de personajele vremii de atunci. Printre ele se număra și poetul Mihai Eminescu. (Iustina Rusu, mar. 2026)
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.