# Biserica Sfântul Gheorghe-Nou Adresă: Str. Cavafii Vechi nr. 6 / Bd. Ion C. Bratianu nr. 49 / 3, Sector 3, Cartierul Evreiesc, București An construcție: 1707 Tip ansamblu: Creștin-ortodoxe Tip clădire: fǎrǎ Stil arhitectural: Clădiri de cult Risc seismic: fǎrǎ Monument istoric: clasa A Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Bulevardul I.C. Brătianu nr. 1, București — ctitorie a voievodului Constantin Brâncoveanu (1705–1707), necropolă voievodală, monument istoric clasa A. Adăpostește moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu și mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae (donație Mihai Viteazul și Doamna Stanca, 1599). Arhitect: Veseleil. Pictor inițial: Pârvu Mutu Zugravul. Restaurare: arh. Ștefan Balș (1969–1987). Kilometrul Zero al României. ## Articol Biserica Sfântul Gheorghe-Nou Biserica Sfântul Gheorghe-Nou este un monument de arhitectură și artă brâncovenească, locaș de cult ortodox, ctitorie a Sfântului Voievod și Martir Constantin Brâncoveanu (1688–1714), ridicat în forma sa actuală între anii 1705 și 1707. Este ultima ctitorie a voievodului în București și singura dintre cele trei biserici pe care le-a reconstruit în capitală — alături de Sfântul Ioan Grecesc și Sfântul Sava — care s-a păstrat până astăzi. Locașul se află pe Bulevardul I. C. Brătianu, București, în Piața Sfântul Gheorghe, la intersecția magistralei Nord-Sud a orașului cu străzile Lipscani, Băniei (fosta stradă Sfântul Gheorghe) și Cavafii Vechi, în imediata vecinătate a Monumentului Kilometrul Zero al României, reper topografic și cartografic de la care se măsoară distanțele rutiere către toate localitățile țării. Monumentul Kilometrul Zero a fost inaugurat în 1938. În fața locașului se înalță, pe un soclu monumental, statuia ctitorului Constantin Brâncoveanu, operă a sculptorului Oscar Han, realizată în același an, 1938. Doi platani seculari flanchează ansamblul. Curtea bisericii este amenajată ca grădină, cu alei pietruite și vegetație bogată, constituind o oază de verdeață în centrul istoric al capitalei. Denumirea Sfântul Gheorghe-Nou s-a impus în limbajul cotidian pentru a-l distinge de Sfântul Gheorghe-Vechi, un alt locaș bucureștean fondat la sfârșitul secolului al XV-lea, aflat pe Calea Moșilor. Epitetul Nou se referă la edificiul reconstruit de Brâncoveanu, nu la sfântul căruia îi este închinat; cu timpul, denumirea s-a stabilizat și a dat numele pieței din fața sa. Hramurile bisericii sunt patru: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), hramul principal și cel mai vechi; Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie); Sfinții Martiri Brâncoveni, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu (16 august), adăugat după canonizarea din 1992; și Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie). Din punct de vedere al patrimoniului, locașul este înscris în Lista Monumentelor Istorice din România în categoria A — monument de valoare națională excepțională (Biserica "Sf. Gheorghe Nou“, Bd. Bratianu I. C. 49, sector 3, 1705, sec. XVI - XX, B-II-m-A-18225, Monumente de arhitectura) Din punct de vedere al administrației bisericești, parohia Sfântul Gheorghe-Nou aparține Protoieriei Sectorului 3 al Capitalei, în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor, Patriarhia Română. Paroh la data publicării monografiei omagiale (2014) era pr. dr. Emil Nedelea Cărămizaru, autorul monografiei și al volumului Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu (Ed. Cuvântul Vieții, 2014). Ansamblul are funcție dublă: locaș de cult activ, cu program liturgic zilnic, și obiectiv de patrimoniu și pelerinaj, adăpostind moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, moaștele Sfântului Ierarh Nicolae (mâna dreaptă), icoane făcătoare de minuni și epitaful lucrat de Doamna Maria Brâncoveanu în exil. Este unul dintre principalele locuri de pelerinaj din România. Istoricul amplasamentului și al bisericilor anterioare Urmele de locuire și de cult de pe amplasamentul actual al Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou coboară, conform cercetărilor arheologice, până dincolo de mijlocul secolului al XV-lea — cu aproape două secole și jumătate înainte de ctitoria brâncovenească din 1707. Stratigrafic, arheologii au identificat pe acest loc cel puțin patru etape distincte de construcție, fiecare ridicată pe ruinele celei precedente. Cel mai vechi locaș (sec. XV) Campaniile de săpături arheologice din 1956–1957, conduse de arheologul Dinu V. Rosetti și arhitectul profesor Horia Teodoru, și cele din 1966–1968, continuate de profesorul Panait I. Panait împreună cu studentul Aristide Ștefănescu, au adus la lumină, sub nivelul de călcare al pronaosului și naosului bisericii brâncovenești, vestigiile unui locaș mai vechi, datat în secolul al XV-lea. Fundațiile acestei construcții, descoperite la adâncimea de 2,30 metri față de nivelul de referință, erau executate din bolovani de râu alternând cu asieze de cărămidă în tehnica numită "în casete", specifică tradiției bizantine, larg răspândite în secolele XIV–XVII. Planimetria respecta împărțirea tradițională în pronaos, naos și altar. Datarea în a doua jumătate a secolului al XV-lea este confirmată de descoperirea, în mormintele din preajma zidirii, a unor monede otomane din epoca sultanului Mohamed al II-lea Fatih (1444–1446 și 1451–1481), identificate de numismatul Octavian Iliescu, șeful Cabinetului numismatic al Academiei Române. Zona cea mai intens folosită pentru înhumări în secolele XV–XVII se află pe laturile de vest și de nord ale actualului locaș. Ctitorul acestei prime biserici rămâne necunoscut. Motivul prăbușirii sale este doar de presupus, în contextul devastărilor abătute asupra Bucureștilor în acel secol zbuciumat. Ctitoria lui Dobruș Banul (prima jumătate a sec. XVI) Pe ruinele locașului din secolul al XV-lea, în primii ani ai secolului următor, boierul Stanciul Benga din Dobrușa — cunoscut tradițional sub numele de Dobruș Banul, mare stolnic la data construirii —, a ridicat o nouă biserică din cărămidă, cu statut de mănăstire și cu hramul Sfântul Gheorghe. Același ctitor fusese mai înainte fondatorul schitului Dobrușa-Vâlcea, în jurul anilor 1495–1500. Cronicarul Radu Greceanu o descrie ca „o mănăstire a cării hramul era Sfeti Gheorghe, veche foarte, zidită de un boier anume Dobruș Banul, foarte mică și întunecoasă". Dimensiunile sale erau modeste, dar mai încăpătoare decât cea pe care o înlocuise; pe latura de vest, constructorii au urmat același traseu cu zidul mai vechi, utilizând chiar unii stâlpi și ziduri anterioare ca suport de susținere. Cercetările arheologice au stabilit că această biserică era pictată — dovadă stă descoperirea, în cursul săpăturilor, a unei fâșii din vechea pictură pe un fragment de zid, la adâncimea de 54–86 centimetri față de pavimentul actual. Pe fondul alb al peretelui fuseseră zugrăvite semicercuri obținute din dungi negre cu linii în val roșii, imitând faldurile unei draperii, cu un registru inferior dintr-un brâu de vopsea neagră afectat de urmele unui incendiu. Monedele descoperite în pavajul din jur, una datând din perioada 1506–1548, au permis cercetătorilor să stabilească data construcției în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Dintre cele 53 de morminte descoperite și studiate, opt se aflau în interiorul bisericii și au putut fi datate în secolele XVI–XVIII, unele mai păstrând resturi de veșminte preoțești sau urme din stofa sicriului. Cea mai veche atestare documentară scrisă a unui locaș cu hramul Sfântul Gheorghe pe acest amplasament datează din 1575–1576, prin hrisovul lui Alexandru al II-lea Mircea Voievod, prin care un grămătic nota că a scris actul „în cetatea de scaun București, lângă sfânta mănăstire numită a marelui mucenic al lui Hristos, Gheorghe". O a doua atestare provine din 26 ianuarie 1592, urmată de menționarea sub denumirea de Sfântul Gheorghe-Nou la 1624–1625, când este închinată Sfântului Mormânt din Ierusalim, și la 10 martie 1661. Spre deosebire de Sfântul Gheorghe-Vechi — numită de obicei „biserica Mitrei Vornicului" sau cu hramul în slavonă — mențiunile documentare referitoare la „sfânta mănăstire a Marelui Mucenic" sau „cel Mare" desemnează cu certitudine locașul din centrul târgului, actualul Sfântul Gheorghe-Nou. Tot în curtea acestui locaș, din 1830, funcționa prima librărie românească din București, cea a lui Iosif Romanov. Ctitoria lui Panaiotis Nikusios Mamona (după 1625) și închinarea Sfântului Mormânt La îndemnul Patriarhului Dositei al Ierusalimului, în jurul anilor 1624–1625, un bogat și vestit dragoman al Porții Otomane, grecul Panaiotis Nikusios Mamona, a refăcut locașul după modelul unei biserici de pe dealul Stenimachos din insula Halki, adăugând totodată o serie de construcții anexe în jurul sfântului locaș. În timpul domniei lui Antonie Vodă din Popești (1669–1672), mănăstirea a fost în mod oficial închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim. Tot în această perioadă, Nikusios a început construcția unui han în jurul incintei mănăstirii, menit să devină cel mai mare han al Bucureștilor, cu un singur rând de bolți la data morții sale (22 septembrie 1673), lăsat neterminat. La urcarea pe tronul Țării Românești a lui Constantin Brâncoveanu, ansamblul de la Sfântul Gheorghe-Nou arăta ca un șantier abandonat: biserica de dimensiuni modeste, apăsată de noile construcții și dând semne evidente de deteriorare, chilii neisprăvite, lipsind construcțiile necesare găzduirii personalităților bisericești. Pisania din 1699 consemnează că „au stătut până acum, în zilele luminatului și înaltului Io Costandin Brâncoveanu Băsărab Voievod", subliniind explicit că tocmai domnitorul a reluat șantierul abandonat. Ansamblul mănăstiresc (1694–1699) Constantin Brâncoveanu a reluat lucrările din jurul anului 1694, după finalizarea Mănăstirii Hurezi (1690–1694). Etapa constructivă 1694–1699 a cuprins: finalizarea hanului cu un al doilea rând de camere „foarte bune și boltite" deasupra celor începute de Nikusios, ridicarea chiliilor egumenești, a caselor patriarhale — folosite de patriarhii Ierusalimului când se aflau la București — și a celorlalte construcții anexe. Pisania din 20 septembrie 1699 consemnează terminarea întregii clădiri. La această dată hanul cuprindea 200 de încăperi, cu prăvălii, pivnițe la subsol și odăi deasupra prăvăliilor, folosite îndeosebi de angrosiștii (toptangiii) negustori. Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, secretarul lui Brâncoveanu, îl descria ca unul dintre cele mai mari și frumoase hanuri ale vremii. Pentru finalizarea acestor lucrări, la care au contribuit toate categoriile sociale avute ale vremii, Domnitorul a numit ispravnic pe Ianache Văcărescu, vel agă, iar responsabil cu cheltuirea banilor pe negustorul Apostol Lazăr. Egumen al așezământului era Malahia. Cheltuielile au fost suportate parțial de voievod, parțial de boierime, de mănăstiri din țară și de negustori — „cine cu ce au putut și s-a îndurat pentru sufletele și buna pomenirea lor", după formula pisaniei. Hanul Sfântul Gheorghe-Nou a reprezentat, alături de Hanul Șerban-Vodă, unul dintre cele două mari hanuri ale Bucureștilor epocii brâncovenești. Ion Ghica și G.I. Ionescu-Gion l-au descris ca o incintă cu ziduri înalte de jur împrejur, porți groase de stejar căptușite cu fier, galerii cu arcade pe coloane de piatră cu capiteluri, pivnițe adânci, magazii boltite și odăi cu priveliște pe un pridvor perimetral — un ansamblu de tip mediteraneean, cu analogii la cantoanele genoveze din Levant. La cutremurul și incendiul din 1847, molozul acumulat a ridicat nivelul terenului cu 1,8 m față de nivelul din 1707, semnul cantității uriașe de construcții care îmbrăcau odinioară incinta mănăstirii. Ctitoria lui Constantin Brâncoveanu (1705–1707) Context și decizie La urcarea sa pe tronul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu moștenise la Sfântul Gheorghe un șantier neterminat și o biserică mică, apăsată de construcțiile impunătoare ridicate în jur. Inițiativa reconstrucției a venit, conform surselor documentare, din întâlnirea dintre dorința voievodului și rugămintea expresă a Patriarhului Dositei Nottara al Ierusalimului de a se ridica un locaș pe măsura hanului și a celorlalte clădiri recent finalizate. Domnitorul a motivat el însuși decizia: „n-am putut îngădui să vedem în mijlocul unui norod a fi o biserică mică și fără nici o podoabă și înfrumusețare", mai ales că aceasta era „de multă vreme zidirea ei, cât se vede mai mult spre surpare". Cronicarul Radu Greceanu consemnează că în cel de-al șaptesprezecelea an de domnie al voievodului Constantin Brâncoveanu, acesta a hotărât să construiască cea mai de seamă biserică din Bucureștii vremii sale. În anul 1705, Domnitorul a demolat biserica veche a lui Dobruș Banul, pregătind locul pentru noul edificiu brâncovenesc. Lucrările propriu-zise de reconstrucție s-au desfășurat între anii 1705 și 1706, după care locașul a fost pictat. Echipa de construcție Proiectul și conducerea lucrărilor de construcție au fost încredințate unui arhitect de proveniență străină, menționat în documente sub numele Veseleil. Ispravnic al șantierului a fost numit marele aga Enache Văcărescu. Echipa de meșteri cuprindea pe Vucașin Caragea — pietrarul, Manea — vătaful de zidari, și Istrate — lemnarul, figuri cunoscute și de la șantierul Mănăstirii Hurezi, cealaltă mare ctitorie brâncovenească (1690–1694). Este foarte probabil că la realizarea coloanelor sculptate în torsadă ale pridvorului să fi contribuit aceeași echipă de meșteri care lucraseră la Hurezi, condusă de Manea vătaful de zidari. Realizarea picturii interioare a fost încredințată lui Pârvu Mutu Zugravul, aflat la acea vreme în deplinătatea artistică și ctitorul unei veritabile școli de pictură bisericească în Țara Românească — el pictase și alte ctitorii brâncovenești, în frunte cu Mănăstirea Horezu. Finanțarea a fost asigurată parțial de voievod, parțial prin contribuții ale boierimii, negustorilor și mănăstirilor din țară. Averea mănăstirii era considerabilă: domnitorul depusese la Veneția un capital care îi asigura un venit de 900 de galbeni anual. Descrierea arhitecturală a noului locaș Noua biserică, cu dimensiunile de 36 × 14–15 m, se înscrie în seria tipologică a marilor ctitorii muntene cu plan triconc și pronaos supralărgit — aceeași filieră care cuprinde bisericile Radu Vodă, Patriarhia, Cotroceni și Văcărești, toate preluând tipul primar al lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș. Planimetria cuprindea câte o turlă pe naos și pe pronaos, și două turle pe pridvor. Pridvorul, elementul cel mai reprezentativ al stilului brâncovenesc, este de plan rectangular, diferit de cele ale altor biserici, inspirând spațialitate și monumentalitate. Cele paisprezece coloane de piatră, cu fusuri canelate și capiteluri neocorintice, susțin cele treisprezece arce ale pridvorului. Intrarea principală se face pe latura vestică, pe sub arcul central, celelalte două intrări asigurând accesul prin părțile laterale. Coloanele cu capiteluri înflorate sunt înălțate pe un parapet sculptat și traforat. Accesul în locaș se face pășind pe cinci trepte. Pronaosul, supralărgit față de formula obișnuită, oferă credinciosului o priveliște somptuoasă, spațioasă și luminoasă. Interiorul, cu bolți în calote sprijinite pe pandantivi rezemați pe console, asigură spațialitatea monumentală. Pardoseala era din lespezi de marmură. Tâmpla de lemn era sculptată și poleită, amvonul de lemn era zugrăvit. Clopotnița de zid de deasupra porții era înzestrată cu trei clopote, cel mai mare reproducând prin sunetul său, se spune, silabele numelui ctitorului: „Bran-co-van". Un observator anonim din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nota că biserica era „cea mai demnă de luat în seamă" dintre toate locașurile Bucureștilor, remarcând coloanele sale „tăiate dintr-o singură piatră, împreună cu postamentul și cu capitelurile pe care se sprijină bolta", mormintele domnitorilor, policandrul din aramă de 300 de ocale, și „frumoasa pictură moscovită cu care este împodobită pe dinăuntru și pe dinafară". Contemporanii, în frunte cu cronicarul Radu Greceanu, au rămas înfiorați de strălucirea noii ctitorii. Acesta o descrie ca „mare și minunată și frumoasă", cu zidire „foarte iscusită și minunată, care pociu zice că asemenea ei rar să pot afla în lume", și adaugă: „pă dinlăuntrul are frumoase zugrăvele, minunată tâmplă, icoane iscusite, pardoseală tot de marmoră, luminoasă, ce te desfată, lucru care altul într-acest pământ n-au făcut". Istoricii de artă au subliniat mai târziu că locașul reproducea, la scară mărită și cu mijloace artistice proprii, modelul Mănăstirii Hurezi, impresionând prin dimensiuni, prin ordinea desăvârșită a componentelor arhitecturale și prin decorația sculpturală care utilizează întreg repertoriul cunoscut al stilului: frunze, flori de acant, vrejuri. Sfințirea din 29 iunie 1707 Sfințirea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou a constituit un moment de referință în istoria locașului și un eveniment de mare solemnitate pentru întreaga lume creștin-ortodoxă a vremii. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a dorit să confere ceremoniei o strălucire imperială, în virtutea descendenței sale din Cantacuzini și a poziției dobândite în lumea ortodoxă răsăriteană. Sfințirea a fost fixată în ziua de 29 iunie 1707, de praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Din ajun s-a săvârșit slujba Vecerniei cu Priveghere atât la Sfântul Gheorghe-Nou, cât și la biserica domnească de la Curte. La ceremonie au participat, alături de clerul Țării Românești, un sobor de ierarhi de prim rang: Hrisant Nottara, Patriarhul Ierusalimului (urmaș al lui Dositei, la a cărui stăruință fusese ridicat locașul); Dionisie al Târnovului; Climent al Adrianopolului; Afxentie al Sofiei; Maxim al Ieropolei; Neofit al Sebastiei; Mitrofan al Nisei; Macarie al Varnei; Antim, episcopul Râmnicului; și Ilarion, fost episcop al Râmnicului. Mitropolitul Teodosie al Țării Românești, bătrân și bolnav, și episcopul Damaschin al Buzăului au lipsit. Ceremonia a început dimineața, cu formarea alaiului în curtea palatului: ostași și norod, boierimea, egumenii, călugării și preoții îmbrăcați în veșminte de sărbătoare, arhiereii, Patriarhul Hrisant purtând pe cap moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, și, în urma Patriarhului, Domnitorul Constantin Brâncoveanu cu toți coconii săi în podoabe domnești, urmat de Doamna Maria cu domnițele și cu soțiile boierilor. Cămărașul cel Mare împărțea bani la săraci pe tot traseul de la Curtea Domnească până la Sfântul Gheorghe-Nou. Clopotele tuturor bisericilor din târg trăgeau pe tot parcursul alaiului. Ștefan Cantacuzino, vel-postelnic, dusese Patriarhului, din partea Domnitorului, o cruce de aur cu pietre scumpe. După săvârșirea sfințeniei și a Sfintei Liturghii, toți s-au suit în casele patriarhale, unde s-a ținut un ospăț cu mare cinste. La despărțire, Domnitorul a dăruit fiecărui ierarh o năframă frumoasă cu galbeni legați în ea și, separat, câte o medalie cu chipul lui Vodă Brâncoveanu. Radu Greceanu consemnează că Domnitorul a dat slavă și mulțumită „veacnicului Dumnezeu, carele l-au învrednicit de au săvârșit și au sfințit această pomenită sfântă minunată și prea frumoasă mănăstire a marelui mucenic și de multe minuni făcător Gheorghe". Sfințirea din 29 iunie 1707 a reprezentat apoteoza operei edilitare a Domnitorului Constantin Brâncoveanu și o mărturie a rolului pe care acesta îl juca în lumea creștin-ortodoxă a Răsăritului — protector al Ortodoxiei orientale, gazdă a înalților ierarhi aflați în exil, finanțator al tipografiilor și al Academiei Domnești de la Sfântul Sava, unde urmau cursuri, cu titlu gratuit, sute de tineri din Grecia, Bulgaria, Serbia și Macedonia. Arhitectura bisericii Stilul brâncovenesc și filiația tipologică Biserica Sfântul Gheorghe-Nou este considerată în istoriografia română de artă cel mai important exemplu de arhitectură brâncovenească din București și, prin extensie, un monument de referință al artei muntene de la confluența secolelor XVII–XVIII. Termenul stil brâncovenesc sau artă brâncovenească desemnează în istoriografia română arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), cu prelungiri până în jurul anului 1730, în vremea primilor domni fanarioți. Locașul este descris în sursele de specialitate ca „neîndoielnic cea mai importantă ctitorie ecleziastică a lui Constantin Brâncoveanu". Din punct de vedere tipologic, arhitectura Sfântului Gheorghe-Nou se înscrie în seria marilor ctitorii muntene cu plan triconc și pronaos supralărgit, filieră care cuprinde bisericile Radu Vodă, Patriarhia, Cotroceni și Văcărești din București, toate preluând tipul primar al lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș. La aceeași serie aparțin și Mănăstirea Hurezi, cea mai amplă ctitorie brâncovenească, și alte locașuri din Oltenia și Muntenia ridicate în aceeași epocă. Se păstrează astfel planul trilobat, bolțile în calote sprijinite pe pandantivi rezemați pe console, ceea ce asigură spațialitatea monumentală a interiorului. Locașul reproducea, la o scară mărită față de Hurezi, același model arhitectural — cu deosebiri în armonia elementelor și în efectul artistic de ansamblu, impus de dimensiunile sale mai mari și de specificul amplasamentului urban. Plan, dimensiuni și structură Dimensiunile actuale ale bisericii sunt de 36 × 14–15 m. Planul este triconc, cu naos flancat de două abside laterale și absidă altarului la est. Structura verticală cuprindea inițial câte o turlă pe naos și pe pronaos, și două turle pe pridvor — configurație desființată de cutremurul din 1802, care a prăbușit turlele, păstrând numai postamentul celei mari. Restaurarea din 1968–1987 a refăcut turla naosului în forma ei brâncovenească inițială, reconstituită pe baza gravurilor epocii și a analogiilor cu alte ctitorii. Pronaosul este supralărgit față de formula obișnuită a bisericilor din epocă, conferind interiorului o spațialitate deosebită de la primul pas dincolo de ușa de lemn masiv. Interiorul este luminat prin treisprezece ferestre mari cu ornamente de fier forjat — opt mai sus și mai mici, lucrate în piatră, și patru în turlă —, la care se adaugă alte ferestre ale pronaosului și altarului. Pardoseala era inițial din lespezi de marmură. Spațialitatea interiorului, cu bolțile și arcadele largi susținute de șase coloane de piatră, impresiona pe toți vizitatorii înaintea restaurărilor moderne. Accesul în incinta ansamblului mănăstiresc se făcea printr-o poartă cu două canaturi de lemn căptușite cu tablă, deasupra căreia se ridica un foișor-clopotniță de zid, cu acoperișul învelit cu olane și o cruce în vârf, dotat cu trei clopote. Cel mai mare dintre ele, turnat special, reproduce prin sunetul său silabele numelui ctitorului: „Bran-co-van". Accesul în biserică se face pășind pe cinci trepte. Pridvorul — expresia cea mai caracteristică a stilului Pridvorul constituie elementul arhitectural cel mai reprezentativ al stilului brâncovenesc și, în același timp, componenta care individualizează cel mai puternic Sfântul Gheorghe-Nou față de alte ctitorii ale epocii. El este de plan rectangular, diferit de configurațiile întâlnite la alte biserici ale vremii, și transmite o puternică impresie de spațialitate și monumentalitate. Pridvorul are șapte arcade frontale și câte trei laterale, în total treisprezece arce, rezemate pe paisprezece coloane de piatră cu fusuri canelate (sculptate în torsadă) și capiteluri neocorintice cu frunze de acant, caracteristice repertoriului decorativ brâncovenesc. Coloanele sunt înălțate pe un parapet sculptat și traforat. Intrarea principală se face pe latura vestică, pe sub arcul central, iar câte o intrare laterală asigură accesul dinspre nord și dinspre sud. Coloanele cu capiteluri înflorate și paranetul traforat constituie, după aprecierea istoricilor de artă, o „fericită eliberare de canoanele picturii bizantine", exprimând vocația sintetică a stilului brâncovenesc — un amalgam echilibrat de elemente bizantine, orientale, renascentiste și baroce, adaptat gustului și tradiției locale. Catagrafia din octombrie 1845 oferă descrierea cea mai detaliată a exteriorului locașului înaintea incendiului din 1847: fațadele tencuite și spoite în alb; pridvorul cu paisprezece coloane de piatră; acoperișul cu olane; deasupra, patru cruci de fier; ușa de lemn cu două canaturi și o ușă de lemn la altar; amvon de lemn zugrăvit și poleit. Interiorul și decorația sculpturală Interiorul impresiona prin armonia volumelor și prin bogăția decorației sculpturale, care utilizează întregul repertoriu consacrat al stilului: frunze, flori de acant, vrejuri, elemente geometrice și florale. Tâmpla — una dintre cele mai frumoase din București, după aprecierile contemporanilor — era sculptată în lemn de nuc și poleită cu aur, „de o măreție în care calmul și discreția culorilor și a dimensiunilor ce compun întregul au darul de a crea o puternică individualitate". Amvonul, tot din lemn poleit, era construit cu aceleași elemente decorative caracteristice stilului. Domnitorul însuși a caracterizat locașul, la data de 1 iulie 1707, ca „cea mai încăpătoare, mai înaltă și mai frumoasă dintre toate bisericile câte se află în țară". Secretarul său italian, Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, l-a descris ca „una belissima chiesa in onor di quel santo Martire" — o foarte frumoasă biserică în cinstea acelui sfânt martir. Misionarul franciscan Blasius Kleiner, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, remarca în mod special „coloanele tăiate dintr-o singură piatră, împreună cu postamentul și cu capitelurile pe care se sprijină bolta", policandrul din aramă de 300 de ocale și „frumoasa pictură moscovită cu care este împodobită pe dinăuntru și pe dinafară". Aspectul exterior și evoluția înfățișării În forma sa inițială, din 1707, biserica era înconjurată pe toate laturile de zidul hanului cu două rânduri de bolți — o fortăreață comercial-mănăstirească fără precedent în Bucureștii vremii. Această configurație — biserica în mijloc, han în jur — a dat întregului ansamblu caracterul de citadelă urbană, utilizat ca atare în septembrie 1716, când locuitorii capitalei, de teama represaliilor turcești și tătărești la plecarea lui Nicolae Mavrocordat de pe tron, s-au adăpostit în hanul Sfântul Gheorghe-Nou, cel al lui Șerban Vodă și la Cotroceni. Cutremurul din 14 octombrie 1802 a produs cea mai gravă deteriorare de după 1707: turlele au căzut (păstrându-se numai postamentul celei mari), bolțile s-au prăbușit, hanul a intrat în ruină. Imaginile surprinse de graficianul Auguste Raffet în 1837 — în timp ce îl însoțea pe nobilul rus Demidoff în călătoria acestuia la București — arată biserica fără turle, care vor servi drept sursă documentară pentru restaurarea din 1968–1987. Cutremurul din 11 ianuarie 1838 a mai adăugat prăbușirea a trei ziduri ale hanului. Catagrafia din octombrie 1845 consemnează că biserica era, cu toate acestea, „zugrăvită din vechime" și că își păstra în interior pictura lui Pârvu Mutu. Incendiul din 23 martie 1847 a distrus construcțiile din incinta mănăstirii și a deteriorat grav pictura. Refacerea din 1851, sub conducerea arhitectului francez de origine catalană Xavier Villacrosse Aîné — al cărui nume îl poartă un pasaj comercial de pe Calea Victoriei —, a dat locașului o înfățișare diferită de cea brâncovenească originală: un stil neogotic la modă în epocă, cu pictură nouă executată de Constantin Lecca și Mișu Popp. Aceasta este și originea termenului Nou din denumire, care unele surse îl atribuie acestei refaceri — deși, în realitate, epitetul fusese folosit încă din secolul al XVI-lea pentru a distinge locașul de Sfântul Gheorghe-Vechi. În jurul anilor 1860, grădina din jurul bisericii a fost amenajată după planurile arhitectului Ulrich Hofmann. Cutremurele din 1940 și din 4 martie 1977 au adus monumentul, din nou, într-o stare de degradare avansată. Regimul comunist l-a inclus pe liste de demolare; înscrierea sa în atenția UNESCO a oprit acest plan. Restaurarea din 1968–1987, realizată de arhitectul Ștefan Balș cu o echipă de specialiști — Henrieta Delavrancea-Gibory, Vasile Drăguț, Nicolae Stoian, Cristian Moisescu, Marcu Anghel —, a redat monumentului, după ani de cercetări arheologice și de studii comparative cu alte ctitorii brâncovenești, înfățișarea sa apropiată de cea din 1707. Finanțarea a fost preluată de Arhiepiscopia Bucureștilor la 1 ianuarie 1978, sub îngrijirea Patriarhului Iustin Moisescu (1977–1986). Această restaurare este recunoscută drept cel mai complex proiect de recuperare arhitecturală a unei ctitorii brâncovenești din București. Pictura originară și meșterii Pârvu Mutu Zugravul — biografie Pârvu Mutu Zugravul, cu numele real Pârvu Pârvescu, este considerat cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești și unul dintre întemeietorii școlii de iconografie bizantină cu specific național din Țara Românească. S-a născut la 12 octombrie 1657 (sau, mai probabil, 1659), la Câmpulung, în familia preotului Ioan Pârvescu (1623–†1702). Porecla „Mutu" nu provine dintr-un defect de vorbire, ci dintr-un obicei de lucru: pictând, nu vorbea cu cei din jur, ci se ruga necontenit. Înzestrarea sa pentru pictură a fost remarcată de timpuriu de monahul Evghenie de la Mănăstirea Negru Vodă. Trimis de nașii săi, boierii Vlădești, în Bucovina, și-a desăvârșit meșteșugul timp de aproximativ șase ani sub îndrumarea unui vestit zugrav rus. Întors la Câmpulung în jurul anului 1677, a început să lucreze la ctitoriile Cantacuzinilor, cu care a colaborat înaintea epocii brâncovenești. Lucrările sale documentate înainte de 1700 cuprind: Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Filipeștii de Pădure, județul Prahova (1692); Biserica Sfânta Treime din Măgureni, județul Prahova (1693–1694); Mănăstirea Sinaia (1695); Mănăstirea Mamu, județul Vâlcea (1699, în colaborare cu Marin Zugravul); Biserica Adormirea Maicii Domnului din Bordești, județul Vrancea (1699–1700); Schitul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil de la Berca, județul Buzău (1700). La 22 ianuarie 1700 s-a căsătorit cu jupâneasa Tudora. Nota pe care a lăsat-o cu această ocazie cuprinde lista mănăstirilor și bisericilor pe care le pictase până la acea dată — un document de prim rang pentru reconstituirea activității sale. Din căsătorie s-au născut doi fii: Pârvu (n. 26 februarie 1701) și Gheorghe (n. 6 septembrie). După 1700, activitatea sa ca pictor de biserici a continuat la București, unde a pictat Biserica Colțea și, ulterior, Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. Tot la București a deschis în casa sa o școală pentru zugravi și pictori de biserici. Printre elevii formați de el se numără Stan Zugravul, Radu Zugravul, Marin Zugravul și Nicolae Zugravul. La sfârșitul vieții a fost tuns în monahism, primind numele Pafnutie, și s-a retras la Mănăstirea Robaia, unde a trăit în aspră nevoinață. S-a stins din viață în 1735, la vârsta de aproximativ 76–78 de ani, și a fost înmormântat acolo. Locul mormântului nu se mai cunoaște. La 6 august 2017, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proslăvit sub numele Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia, cu data de prăznuire pe 7 august. Un autoportret al său a fost identificat în tabloul votiv al Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Bordești, Vrancea — decupat prin tehnică specială în anii 60 ai secolului XX și aflat în prezent la Muzeul Național de Artă al României. Critica de artă, în frunte cu Vasile Drăguț, a constatat că Pârvu Mutu și-a dat adevărata măsură nu în pictura propriu-zis religioasă, ci în portretistică: galeriile cu portretele ctitorilor anticipează arta portretului din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Exemplul cel mai grăitor este pronaosul Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Filipeștii de Pădure, unde a înfățișat nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino. Pictura inițială a Sfântului Gheorghe-Nou (1706–1707) Pârvu Mutu Zugravul se afla în deplinătatea artistică atunci când a primit încredințarea picturii interioare a noii ctitorii brâncovenești. Lucrările de pictură s-au desfășurat în 1706–1707, după terminarea construcției propriu-zise, și au fost finalizate înaintea sfințirii din 29 iunie 1707. La realizarea picturii au contribuit, foarte probabil, și alți meșteri din echipa care lucrase la Hurezi — o colaborare firească, dată fiind conexiunea directă dintre cele două mari ctitorii ale lui Brâncoveanu. Cronicarul Radu Greceanu descria pictura inițială cu admirație neascunsă: „pă dinlăuntrul are frumoase zugrăvele [...] minunată tâmplă, icoane iscusite, pardoseală tot de marmoră, luminoasă, ce te desfată, lucru care altul într-acest pământ n-au făcut". Contemporanii și vizitatorii următori au apreciat în mod special combinațiile de culori și naturalețea tablourilor ieșite de sub penelul lui Pârvu Mutu — „o fericită eliberare de canoanele picturii bizantine". Catapeteasma originală, descrisă ca „una dintre cele mai frumoase din București", se remarca prin „calmul și discreția culorilor și a dimensiunilor ce compun întregul", cu darul de a crea o puternică individualitate artistică. Catagrafia din octombrie 1845 atestă că, la acea dată, mai bine de un secol după realizare, pictura lui Pârvu Mutu se mai păstra în interiorul locașului, supraviețuind cutremurelor din 1802, 1804 și 1838. Ea a fost distrusă în cea mai mare parte de incendiul din 23 martie 1847, cu excepții minore constatate de arhitecții care au evaluat stricăciunile după catastrofă. Astfel, pictura inițială brâncovenească nu se mai păstrează astăzi în locaș. Picturile de după incendiul din 1847 Refacerea din 1851, coordonată de arhitectul Xavier Villacrosse, a impus și o nouă pictură interioară, executată de Constantin Lecca și Mișu Popp — doi pictori formați în spiritul academismului și al romantismului european, departe ca estetică de fresca brâncovenească originară. În 1950, pictorul Teodorescu-Romanați a restaurat această pictură, deteriorată și ea în urma cutremurelor din 1940. Pictura actuală — șantierul 2008–2014 Restaurarea arhitecturală din 1968–1987 a consolidat structura locașului și a recreat volumetria brâncovenească, dar nu a finalizat pictura interioară. Șantierul de pictură monumentală a fost deschis în octombrie 2008, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel și sub coordonarea parohului Emil Nedelea Cărămizaru. Echipa de pictori a fost condusă de maestrul Ioan Moldoveanu, care a lucrat împreună cu soția sa, Daniela Moldoveanu, și cu alți colaboratori. Tehnica folosită a fost fresca (al fresco), în acord cu tradiția picturii brâncovenești și cu cerințele de conservare pe termen lung ale unui monument de această importanță. Suprafața totală pictată în perioada octombrie 2008 – iunie 2011 a depășit 1.400 de metri pătrați, acoperind naosul, pronaosul, turla pronaosului și cafasul. În decembrie 2011 rămăseseră nepictate numai tablourile votive de la intrarea în locaș. La 2 iunie 2012 au fost finalizate lucrările din interior, prin executarea tabloului votiv al familiei Brâncovenilor (Constantin Brâncoveanu și Doamna Maria, susținând macheta bisericii, flanați de fiii lor — Sfinții Martiri Constantin, Ștefan, Radu și Matei — și de Sfântul Martir Ianache Sfetnicul, respectiv de fiicele lor) și a tabloului ce înfățișează aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae de Mihai Viteazul și Doamna Stanca. Lângă acest tablou a fost pictat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Lucrările de pictură în pridvor au fost finalizate în iunie 2014, în Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni. Pridvorul reconstituie, conform planurilor brâncovenești, un dreptunghi larg dispus transversal pe axul bisericii, împrejmuit de un parapet din piatră cu motive florale și vegetale traforate și cu stema țării amplasată la distanțe egale pe cele trei laturi. Pe bolta calotei sudice este pictat Iisus Hristos-Emanuel; pe panouri, cete îngerești și scene scripturistice. Întreaga suprafață interioară a locașului constituie, în cuvintele parohului monograf, „o veritabilă Biblie în imagini și, în același timp, o minunată operă de artă în manieră brâncovenească". Concomitent cu lucrările de pictură, în perioada 2008–2014 au fost restaurate și componentele din piatră ale locașului — coloanele exterioare și interioare, capitelurile, soclul, pisania veche (1699), portalul, scările de acces, brâul brâncovenesc exterior — sub coordonarea prof. sculptor Anton Rațiu, pe baza documentației întocmite de Iulian Olteanu, specialist în restaurarea pietrei. A fost înlocuit acoperișul cu tablă de titan-zinc de 0,7 mm, de proveniență germană (firma Rheinzink), cu o durabilitate estimată la 200 de ani. Vitregiile istorice. Catastrofe și refaceri (sec. XVIII–XIX) De la sfințirea din 29 iunie 1707 și până la restaurarea modernă din 1968–1987, Biserica Sfântul Gheorghe-Nou a traversat o succesiune de catastrofe — incendii, cutremure și inundații — care au alterat treptat forma brâncovenească originară și au distrus o parte semnificativă din patrimoniul mobil și din pictura inițială. Fiecare dezastru a generat intervenții de refacere, de calitate și fidelitate istorică variabilă, care au lăsat urme vizibile în stratificarea arhitecturală a monumentului. Incendiul din 1718 și refacerea sub Ioan Mavrocordat La nici unsprezece ani de la sfințire, în 1718, un incendiu a devastat mănăstirea, afectând și hanul. Reparația acoperișului a fost suportată de Doamna Marica Brâncoveanu, soția voievodului martir — aflată la acea dată în București, după ce adusese în secret osemintele soțului său —, împreună cu ginerii ei. La rectitorire, au participat domnitorul Ioan Mavrocordat (1716–1719), Dositei Patriarhul Ierusalimului și marele agă Ianache Văcărescu, în calitate de ispravnic — aceeași funcție pe care o avusese tatăl său la sfințirea din 1707. Cutremurul din 14 octombrie 1802 Cutremurul din 14 octombrie 1802 a produs cea mai gravă deteriorare suferită de locaș de la construcția sa brâncovenească. Turlele au căzut în totalitate — rămânând numai postamentul celei mari —, bolțile s-au prăbușit, hanul a intrat în ruină. Imaginea dezastrului a fost surprinsă de graficienii Bouquet și Raffet, ale căror desene și gravuri au servit drept sursă documentară pentru restaurarea din 1968–1987. Doi ani mai târziu, la 28 august 1804, un nou cutremur combinat cu incendiu a lovit capitala, aducând noi stricăciuni locașului deja fragilizat. Reparațiile s-au desfășurat cu eforturi susținute, dar nu au mai reconstituit turlele căzute. Cutremurul din 11 ianuarie 1838 a adăugat prăbușirea a trei ziduri ale hanului și a avariat din nou turla principală. Catagrafia din octombrie 1845, care oferă prima descriere detaliată a locașului în documente administrative, consemnează o stare exterioară încă monumentală — paisprezece coloane de piatră, fațade spoite în alb, patru cruci de fier pe acoperiș, treisprezece ferestre —, în timp ce interiorul își păstra pictura lui Pârvu Mutu și tâmpla sculptată din lemn de nuc poleită cu aur. Marele incendiu din 23 martie 1847 Incendiul din 23 martie 1847, care a mistuit o mare parte din centrul Bucureștilor, a constituit cea mai gravă catastrofă suferită de locaș după 1707. Flăcările au cuprins toate construcțiile din incinta mănăstirii, inclusiv hanul, distrugând documente, obiecte de patrimoniu și o mare parte din pictura lui Pârvu Mutu. Imaginile lăsate de Büchner — care a imortalizat biserica în timpul incendiului — sunt grăitoare pentru amploarea dezastrului. Molozul și resturile arderii au ridicat nivelul terenului cu 1,8 m față de cel din 1707, semn cantității uriașe de construcții care fuseseră odată în curtea mănăstirii. Evaluarea daunelor, efectuată ulterior de arhitecții Johann (Ioan) Schlatter și Alexandru Orăscu, a constatat distrugerea părților superioare ale zidurilor și deteriorarea gravă a picturii, cu excepții minore. Arderea componentelor lemnoase — mobilier, uși, scaune — a completat tabloul pierderilor. Refacerea sub arhitectul Xavier Villacrosse (1851) Demersurile pentru refacerea locașului au început în timpul domniei lui Barbu Știrbei în Țara Românească. S-a organizat un concurs de proiecte, la care a fost preferat arhitectul francez de origine catalană Xavier Villacrosse Aîné, secondat de arhimandritul Ioan Văcărășteanul. Lucrările de restaurare au început în primăvara anului 1851. Villacrosse a dat locașului o înfățișare diferită de cea brâncovenească originară, interferând cu stilul neogotic la modă în epocă — fapt pentru care unii autori au atribuit tocmai acestei refaceri denumirea de Sfântul Gheorghe-Nou, deși termenul era folosit cu mult anterior, din secolul al XVI-lea. Tot el a separat naosul de pronaos printr-un perete plin, în locul arcadelor originare. Pictura a fost reluată de Constantin Lecca și Mișu Popp, pictori formați în spiritul academismului european, departe de estetica frescei brâncovenești. Acestei refaceri i se datorează și includerea, în 1853, a locașului într-un reportaj ilustrat publicat în revista London News din 26 noiembrie 1853. Incendiul de la mijlocul secolului al XIX-lea a determinat Parohia Sfântul Gheorghe-Nou să solicite, în 1915, protecția Comisiei Monumentelor Istorice. Această calitate a fost acordată prin Decretul Regal nr. 1719 din 2 iulie 1915, care trecuse în categoria monumentelor istorice toate edificiile mai vechi de 1834. Tot în jurul anilor 1860, grădina din jurul bisericii a fost sistematizată după planurile arhitectului Ulrich Hofmann, configurând spațiul verde care înconjoară și astăzi locașul. Cutremurele din 1940 și 1977 Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a adus monumentul, din nou, într-o stare gravă de degradare: fisuri pronunțate la baza turlei naosului, continuate spre cornișă și la bolți. Turlele de pe naos și pronaos s-au prăbușit, iar imaginea generală a unei biserici decapitate de turle îndepărta și mai mult edificiul de stilul brâncovenesc original. Reparațiile de urgență au fost efectuate, dar problemele de structură subterană — tasările progresive ale fundațiilor ridicate pe fundații mai vechi, inclusiv pe cele din bolovani de râu atribuite bisericii din secolul al XV-lea — nu au fost rezolvate. Cutremurul din 4 martie 1977, cel mai puternic din secolul XX din România, a readus monumentul într-o stare de degradare avansată. Fisurile și deteriorările acumulate au impus un nou proiect de consolidare și restaurare, de amploare cu totul diferită față de intervențiile anterioare. Regimul comunist, în contextul demolărilor sistematice din centrul capitalei, a inclus biserica pe liste de demolare. Înscrierea sa în atenția UNESCO a blocat această decizie. Tocmai această presiune a dat urgență proiectului de restaurare integrală, care a început practic din 1969 și s-a finalizat, în etape, în 1987. Necropola voievodală. Mormântul și moaștele lui Constantin Brâncoveanu Martiriul de la Constantinopol — 15 august 1714 La 25 martie 1714, în miercurea Săptămânii Patimilor, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit și ridicat din Scaun împreună cu familia. Bănuit de către Poarta Otomană de tratative secrete cu Imperiul Habsburgic și cel Țarist, și vizat de uneltirile unor familii boierești rivale, voievodul a primit cu demnitate vestea. Ultima sa scrisoare, adresată în aceeași zi Patriarhului Ierusalimului Hrisant Nottara, cuprinde cuvintele: „Această întâmplare firește că este prea plină de jale și de tulburare; dar, deoarece cunoaștem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă". La Constantinopol, Constantin Brâncoveanu a fost închis în temnița Edicule (Yedi-Kule), a celor Șapte Turnuri, bătut și schingiuit aproape trei luni. Soția sa, Doamna Maria, și nora Ana Brâncoveanu, cu pruncul de 7 luni, erau și ele deținute acolo. Tefterdarul i-a confiscat banii, giuvaerurile și toate bunurile. La 15 august 1714, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, când voievodul împlinea 60 de ani, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. În fața Sultanului Ahmed al III-lea, toți au refuzat să se lepede de credința creștin-ortodoxă. Ianache Văcărescu a fost decapitat primul, urmați de fii, de la cel mai vârstnic spre cel mai tânăr. Când Mateiaș, de numai 12 ani, s-a înspăimântat și a promis că se va face turc, tatăl l-a îndemnat: „Mai bine să mori în legea creștinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos". Copilul a cerut gâdelui: „Vreau să mor creștin! Lovește!". Constantin Brâncoveanu a fost decapitat ultimul. Trupurile mucenicilor au fost aruncate în Bosfor, capetele expuse la poarta Seraiului și apoi aruncate și ele în mare. Câțiva creștini evlavioși, probabil în înțelegere cu Patriarhia de Constantinopol, au cules din valuri rămășițele pământești ale Brâncovenilor și le-au îngropat în taină în biserica Mănăstirii Panaghia Kamariotissa de pe Insula Halki — zidită de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, rezidită de Panaiotache Nikusios și beneficiară a unor importante danii ale lui Brâncoveanu. Aducerea osemintelor și înhumarea secretă (1720) Doamna Maria Brâncoveanu a fost eliberată prin răscumpărare din închisoarea Edicule și din exilul forțat din Kutais, la marginea răsăriteană a Imperiului Otoman. Istoricul Nicolae Iorga preciza că „Doamna Marica a adus, cumpărându-le cu bani mulți, rămășițele soțului ei, culese din Insula Principilor". În iulie 1720, cu îngăduința tacită a noului domnitor Nicolae Mavrocordat, osemintele mucenicești ale Voievodului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în secret la București și înhumate în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou — ctitoria sa, aflată sub protecția Patriarhiei de Constantinopol, care oferea o garanție relativă față de eventuale profanări otomane. Ahmed al III-lea era încă pe tron și pusese sentința de condamnare pentru „hainie" (trădare), ceea ce impunea cea mai mare discreție. Mormântul a fost amenajat în partea dreaptă a naosului bisericii și acoperit cu o lespede de marmură albă (185 × 95 cm), împodobită cu elemente decorative brâncovenești: un chenar din ghirlande de flori sculptate, o reprezentare alegorică la picioare — moartea cu coasa în dreapta și un fir de crin cu trei flori în stânga —, și stema Țării Românești cu vulturul și crucea în cioc, în partea dinspre cap. Pe lespede nu a fost gravat niciun înscris, pentru a păstra discreția impusă de conjunctura istorică. De o importanță capitală pentru identificarea ulterioară a mormântului a fost candela din argint filigranat, de o frumusețe rară, pe care Doamna Maria a pus-o deasupra criptei. Pe marginea de sus a bulbului central a gravat, în litere chirilice, inscripția care ținea locul pisaniei refuzate lespedei: „Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea și Măria sa nădăjduiește în Domnul, iară și aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)". Necropola familiei Brâncoveanu În decembrie 1729, Doamna Maria Brâncoveanu a fost înmormântată alături de soțul ei martir, împlinindu-și astfel dorința pe care o exprimase pe candela voievodală. Totodată, o candelă din argint datată 1736–1737, descoperită de profesorul Alexandru Elian, atestă că și osemintele Sfântului Ștefan Brâncoveanu, al doilea fiu al voievodului, au fost reînhumate la Sfântul Gheorghe-Nou, strămutarea fiind făcută, foarte probabil, de Domnița Bălaşa, sora sa. Cripta Sfântului Ștefan nu a fost identificată până în prezent. În pronaosul bisericii se află mormântul Voievodului Ioan Mavrocordat (†23 februarie 1719), marcat de o piatră funerară de marmură cu inscripție, alipită peretelui sudic al ante-naosului. Tot în locaș mai sunt înmormântate: Domnița Ilinca (n. 1682, †1712) și Domnița Smaranda (Zmaragda) (n. 1690, †1746), două dintre fiicele voievodului martir; marele ban Manolache Lambrino (†16 iunie 1745), soțul Domniței Bălaşa; Șerban Constantin Duca (†c. 1746), fiu al domnitorului Moldovei Constantin-Vodă Duca și al Mariei Brâncoveanu; biv-vel logofătul Constantin Brâncoveanu (n. 1707, †1762), unicul nepot de fiu al voievodului; marele ban Manolache (Emanoil) Brâncoveanu (n. 1748, †25 aprilie 1811) și fiul acestuia, marele ban Grigore Brâncoveanu (n. c. 1770, †27 aprilie 1832) — ultimul descendent de parte bărbătească al familiei. Despre Grigore Brâncoveanu, contemporanii consemnau: „au răposat în Domnul... și s-au îngropat la Mănăstirea Sfântului Gheorghe-Nou din București, cu mare alai și cinste și cheltuială îndestulă". Descoperirea candelei și identificarea mormântului (1914) Secretul mormântului voievodal a fost atât de bine păzit încât timp de aproape două secole locul de odihnă al lui Constantin Brâncoveanu a rămas oficial neștiut. Totuși, unele mărturii indirecte sugerau că mormântul era cunoscut în comunitate: în 1899, preotul Marin Dumitrescu, de la Biserica Sfântul Ioan (Moși) din Capitală, nota în scris că în interiorul Sfântului Gheorghe-Nou „se află mormintele lui Constantin Brâncoveanu cu familiile lor". La 12 iulie 1914, cu prilejul unor lucrări la locaș, arheologul Virgil Drăghiceanu a descoperit candela de argint cu inscripția chirilică. Într-o scrisoare adresată lui Nicolae Iorga, acesta exclama: „Pentru mine nu mai este nicio îndoială că ne aflăm în fața mormântului lui Brâncoveanu, în care zace și DOAMNA MARIA și Manolachi banul". Descoperirea a produs ecou național imediat, evenimentul fiind relatat în presa vremii, printre altele în ziarul Universul din 12 iulie 1914 și comentat de Iorga în Neamul Românesc. Cercetările antropologice (1932) și confirmarea științifică Cercetările sistematice și expertiza antropologică au avut loc în decembrie 1932, în cadrul unor lucrări de reparație la locaș. Comisia Monumentelor Istorice, sub coordonarea lui Virgil Drăghiceanu și cu participarea antropologului Prof. Fr. Rainer și a istoricului Nicolae Iorga, a efectuat săpăturile în criptă în perioada 9–16 decembrie 1932. Raportul medico-legal a concluzionat că rămășițele aparțin unui bărbat care prezenta: calota craniană parțial lipsă, oasele feței aproape complete, și — decisiv — o vertebră cervicală cu o tăietură în bizou (oblică), consecință directă a decapitării prin sabie. Iorga a identificat fizionomia ca potrivindu-se portretelor cunoscute ale voievodului: dolihocefal caracteristic, cu orbite adânci și față alungită. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 20 decembrie 1932, la care a fost prezent Patriarhul Miron Cristea, a aprobat concluziile Raportului și a emis un Comunicat public prin care a adeverit autenticitatea mormântului Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu din Biserica Sfântul Gheorghe-Nou. La 22 decembrie 1932, Nicolae Iorga a susținut la Sala Dalles din București o conferință în care a afirmat răspicat: „Oasele găsite înăuntru sunt fără îndoială oasele lui Constantin Brâncoveanu". Canonizarea și racla moaștelor (1992–2014) La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în vremea Patriarhului Teoctist, a hotărât canonizarea Voievodului Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Ziua de prăznuire a Sfinților Martiri Brâncoveni a fost stabilită la 16 august — ziua următoare celei de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, care este praznic de rang mai înalt. Acest hram a fost adăugat celor existente ale Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou. La 21 mai 2014, în Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel și în temeiul avizului Ministerului Culturii, a fost desfăcută cripta voievodală și s-au efectuat lucrări arheologice și antropologice de identificare a moaștelor. Osemintele au fost studiate de o echipă mixtă de arheologi, istorici și antropologi. Ulterior, moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au fost depuse spre închinare într-o raclă din argint masiv aurit, lucrată în filigran și împodobită cu pictură în email cu scene din viața și martiriul Sfinților Brâncoveni, executată la Atelierele Patriarhiei Române, sub coordonarea Arhimandritului Dionisie Constantin, Consilier Patriarhal. Proiectul raclei a aparținut arhitectului dr. Dan D. Ionescu. Racla a fost adăpostită sub un baldachin din lemn de tei în stil brâncovenesc, înalt de 4,5 m și lat de 1,30 m, conceput de același arhitect și executat de sculptorul Dumitru Dobra. Aceasta este așezată în pronaosul bisericii, între cei doi stâlpi de piatră din partea dreaptă a locașului. Canonizarea Sfinților Martiri Brâncoveni Recunoașterea timpurie a martiriului Recunoașterea muceniciei Brâncovenilor a început imediat după evenimentele din 15 august 1714. Mitropolitul Calinic al Heracleei a alcătuit, la scurt timp după martirizare, un Canon în cinstea Martirilor Brâncoveni — unul dintre cele mai vechi texte imnografice dedicate acestora. În fragmentele păstrate, canonul îi numește de trei ori „mucenici" și „jertfiți pentru Hristos și Maica Domnului", și îi evocă ca „un sfeșnic cu cinci lumânări ce îi luminează pe credincioși". Alcătuirea acestui canon constituie o mărturie a recunoașterii timpurii, în lumea ortodoxă, a caracterului martiric al jertfei Brâncovenilor. De-a lungul celor aproape trei secole care au urmat, tradiția cinstirii lor a continuat neîntrerupt în conștiința credincioșilor, fără a fi însoțită de un act sinodal formal. Demersul oficial de canonizare a fost anticipat de ședința Sfântului Sinod din 30 noiembrie 1934, prezidat de Patriarhul Miron Cristea, care consemna evlavia românilor față de Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu și lansa ideea canonizării sale — inițiativă care nu s-a materializat imediat, dar a deschis calea pentru actul din 1992. Marile procesiuni — 1934 și 2014 La 21 mai 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriu, a avut loc o procesiune solemnă de reînhumare a osemintelor Voievodului Constantin Brâncoveanu, descoperite și autentificate în 1932. Sicriul cu osemintele voievodale — sculptat în lemn de stejar extras simbolic dintr-un bătrân stejar din curtea palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia, cu stema brâncovenească sculptată de Anghel Dima — a fost așezat mai întâi în paraclisul Patriarhiei, unde s-a oficiat priveghere toată noaptea. A doua zi, 21 mai 1934, de praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena, în fața Regelui Carol al II-lea, a Principelui Nicolae, a Marelui Voievod Mihai, a Patriarhului Miron Cristea și a unui sobor de mitropoliți, episcopi și arhierei, s-a format o procesiune solemnă care a traversat centrul Capitalei. Alaiul a făcut popas la Așezămintele Brâncovenești și la locul fostei Mănăstiri Sfântul Sava, ajungând la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, unde sicriul a fost coborât în același mormânt voievodal, cu inscripția: „Aici odihnesc osemintele martirului Brâncoveanu Constantin Basarab Voievod — 1714-1934". Optzeci de ani mai târziu, la 21 mai 2014 — dată simbolic identică —, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel, moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, descoperite în urma cercetărilor din 12–15 mai 2014, au fost depuse spre închinare în racla din argint masiv aurit, în cadrul unui act de pelerinaj național. Procesiunea din 2014, desfășurată în Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni, a reluat în mod deliberat semnificația celei din 1934, reafirmând continuitatea cinstirii voievodului martir. Actul de canonizare — 20 iunie 1992 La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub prezidenția Patriarhului Teoctist, a emis tomosul patriarhal și sinodal de canonizare a Sfinților Martiri Brâncoveni. Actul, semnat de toți membrii Sfântului Sinod, cuprinde hotărârea ca „de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache să fie cinstiți cu sfinții în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscriși în sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii". Data de prăznuire a fost stabilită la 16 august, ziua imediat următoare praznicului Adormirii Maicii Domnului din 15 august — ziua în care Brâncovenilor li s-au tăiat capetele la Constantinopol, și în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. Canonizarea a dispus totodată tipărirea vieții, slujbei și icoanei Sfinților Martiri, și zugrăvirea chipurilor lor în bisericile ce se vor construi sau reînnoi. Tomosul reținea ca temeiuri principale: cârmuirea creștinească timp de 25 de ani a Țării Românești; fondarea, înnoirea sau înzestrarea a numeroase biserici, mănăstiri și alte așezăminte; miluirea celor săraci; ajutorarea cu prisosință a Sfintelor Biserici Ortodoxe surori, de aproape și de mai departe; și, mai presus de toate, primirea morții mucenicești pentru dreapta credință, împreună cu cei patru fii și sfetnicul Ianache. Semnificația canonizării pentru statutul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou Canonizarea din 20 iunie 1992 a transformat radical statutul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou. Locașul, care era deja monument de arhitectură brâncovenească și necropolă voievodală, a dobândit în plus calitatea de sanctuar al moaștelor unui sfânt canonizat. Hramul Sfinților Martiri Brâncoveni (16 august) a fost adăugat celor trei hramuri existente, Sfântul Gheorghe-Nou devenind biserica cu cel mai direct și complet raport cu memoria și cinstirea Brâncovenilor din întreaga Ortodoxie Română. Locașul a intrat astfel în rândul marilor centre de pelerinaj ale țării, cu o afluență crescând an de an la hramul din 16 august. Lucrările de restaurare finalizate în 2014 — pictura în frescă de Ioan Moldoveanu (1.400 mp), racla din argint aurit pentru moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu, baldachinul brâncovenesc, mobilierul din lemn de stejar sculptat, acoperișul din titan-zinc — au adus locașul la un nivel de strălucire artistică și liturgică corespunzător noului său statut de sanctuar al unui sfânt canonizat și de monument de artă și arhitectură de valoare națională excepțională. Restaurările moderne (sec. XX–XXI) Premisele restaurării. Cercetările preliminare (1932–1968) Necesitatea unei restaurări radicale a Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou a devenit evidentă după cutremurul din 1940, care a prăbușit turlele și a adâncit fisurile acumulate de secole în structura de rezistență. Inițiativa formală a restaurării a aparținut Parohiei Sfântul Gheorghe-Nou și a fost preluată în 1965 de Direcția Monumentelor Istorice, care a înscris locașul în programul de punere în valoare a zonei istorice Curtea Veche. Premisele științifice ale proiectului au fost asigurate de campaniile de săpături arheologice: cele din 1932–1934, 1956–1957 și 1966–1968, conduse de Dinu V. Rosetti și Panait I. Panait în cadrul Șantierului Arheologic București al Academiei Române, cu participarea studentului Aristide Ștefănescu. Aceste cercetări au dus la identificarea stratigrafiei complete a amplasamentului, a formei inițiale a pridvorului și a cauzelor prăbușirii turlelor. Studiul tehnico-economic (Memoriul de restaurare) a fost întocmit de un colectiv tehnic al Arhiepiscopiei Bucureștilor, coordonat de arhitectul Ștefan Balș din partea Direcției Monumentelor Istorice și de inginerul Dumitru Popescu din partea colectivului de proiectanți. Proiectul a fost elaborat în trei variante și avizat favorabil de Consiliul Eparhial la 31 iulie 1969. Autorizația de execuție nr. 76B a fost emisă de Comitetul Executiv al orașului București la 23 septembrie 1969, în varianta II, cu un deviz total de 4.871.000 lei. Restaurarea arhitecturală 1969–1987 Șantierul de restaurare propriu-zisă a debutat în 1969 cu consolidarea fundațiilor — cea mai urgentă intervenție structurală. Cercetările de teren au stabilit că prăbușirea turlelor și fisurarea zidurilor fuseseră cauzate de tasările progresive ale fundațiilor ridicate pe fundații mai vechi, fără ancorare în terenul viu. Remediul a constat în coborârea bazei fundațiilor de la minus 3 m la minus 5 m față de cota actuală, lărgirea fundației până la circa 2,5 m lățime, și legarea tuturor zidurilor cu centuri de beton armat. Arcele care susțineau turlele, împreună cu bazele lor, au fost cămășuite cu beton armat, iar bolțile și arcele din pronaos și pridvor au fost realizate din beton armat. Absidele și bolta altarului au fost parțial suprabetonate sau căptușite cu cărămidă. Refacerea pridvorului — componenta cea mai vizibilă a restaurării — s-a bazat pe sondajele arheologice din 1966, pe gravurile lui M. Büchner, Michèle Bouquet și Auguste Raffet (cel din urmă imortalizase locașul în 1837), și pe fragmentele de coloane descoperite la demolarea pridvorului din 1859, păstrate la Muzeul din Urlați. Pridvorul a fost refăcut ca dreptunghi larg, dispus transversal pe axul longitudinal al bisericii, cu parapet din piatră traforată cu motive vegetale și acvila Țării Românești la distanțe egale pe cele trei laturi. Din parapet se înalță 14 coloane cu fusuri în torsadă și capiteluri compozite. Podeaua a fost placată cu piatră de travertin la nivelul inițial de călcare. Paralel cu restaurarea pridvorului, au fost readuse la cota inițială cornișele — ridicate de Villacrosse cu 0,60–1,00 m față de nivelul brâncovenesc — și a fost îndepărtată depunerea de pământ de umplutură din jurul bisericii (acumulată din molozul incendiului din 1847), care înălțase nivelul terenului cu 1,35 m pe latura de nord și circa 1,55 m pe cea de sud. S-au păstrat brâul și ancadramentele ferestrelor, elemente brâncovenești supraviețuite intervenției lui Villacrosse, care lărgise ferestrele și le încheiase cu arce semicirculare. Între 1972 și 1978 au fost restaurate naosul și altarul, fără întreruperea serviciului liturgic — slujbele s-au desfășurat în pronaos, iar altarul a fost amenajat provizoriu între naos și pronaos. Spre deosebire de soluția lui Villacrosse, separarea naosului de pronaos a fost refăcută cu un zid cu trei arcade, nu cu perete plin. Turlele naosului și pronaosului au fost reconstruite în forma brâncovenească inițială. La 1 ianuarie 1978, lucrările au fost preluate financiar și ca execuție de Arhiepiscopia Bucureștilor, cu îngrijirea și stăruința Patriarhului Iustin Moisescu (1977–1986). Dezacordul științific dintre arhitectul Ștefan Balș și arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory (fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea) a marcat semnificativ procesul de restaurare. Balș considera locașul înrudit cu Hurezi, cu două turle și pronaos de tip cruce greacă, precum la Văcărești. Delavrancea, pornind de la gravurile din secolul al XIX-lea și de la comparația sistematică cu bisericile de la Curtea de Argeș, Radu Vodă, Căldărușani, Patriarhia, Cotroceni, Hurezi și Văcărești, a concluzionat că locașul avusese patru turle — una pe naos, una pe pronaos, două pe pridvor — și că pronaosul fusese de tipul celui de la Mănăstirea Văcărești. Argumentele sale, prezentate Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Național, au primit aprobarea majorității, iar soluțiile arhitectei Delavrancea au fost adoptate. Restaurarea s-a finalizat în 1987, redând locașului volumetria brâncovenească inițială. Șantierul 2008–2014 Restaurarea arhitecturală din 1969–1987 refăcuse structura și volumetria locașului, dar lăsase nefinalizate pictura interioară, mobilierul, acoperișul și numeroase elemente de detaliu. Cutremurul din 1977 deteriorase suplimentar unele componente. Șantierul de restaurare completă a fost deschis în octombrie 2008, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel și sub coordonarea parohului Emil Nedelea Cărămizaru. Pictura monumentală, în tehnica fresco, a fost executată de echipa condusă de maestrul Ioan Moldoveanu, împreună cu soția sa Daniela Moldoveanu. Suprafața totală pictată în perioada octombrie 2008 – iunie 2014 a depășit 1.400 de metri pătrați, acoperind naosul, pronaosul, turla pronaosului, cafasul și pridvorul. Tabloul votiv al familiei Brâncovenilor — Constantin Brâncoveanu și Doamna Maria susținând macheta bisericii, flanați de fiii lor martiri și de Sfântul Ianache, respectiv de fiicele voievodului — a fost finalizat la 2 iunie 2012. Pictura pridvorului a fost încheiată în iunie 2014, în Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni. Componentele din piatră — coloanele exterioare și interioare (6 coloane în interior), capitelurile, soclul, pisania veche din 1699, portalul, scările de acces, brâul brâncovenesc exterior (14 operațiuni distincte), răsuflătorile, ancadramentele ferestrelor, pavimentul de travertin din pridvor — au fost restaurate sub coordonarea prof. sculptor Anton Rațiu, pe baza documentației întocmite de Iulian Olteanu, specialist în restaurarea pietrei. Acoperișul deteriorat al locașului a fost înlocuit integral. Tabla galvanizată uzată a fost înlocuită cu tablă de titan-zinc de 0,7 mm grosime, de proveniență germană (firma Rheinzink), cu o durabilitate estimată la 200 de ani. Proiectul a fost întocmit de arhitectul expert Aurel Botez, cu avizul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al Municipiului București. Mobilierul din lemn sculptat manual în stil brâncovenesc a fost refăcut și restaurat integral: stranele din altar, naos și pronaos (lemn de stejar), baldachinul raclei Sfântului Nicolae, stranele cafasului (lemn de nuc cu elemente decorative brâncovenești), stranele cântăreților, ușile originale de la intrare (înălțime 5 m, lemn, cu elementele sculpturale originale conservate). Racla cu moaștele Sfântului Ierarh Nicolae a fost refăcută din argint filigran și aurit, cu scene din viața sfântului și scena dăruirii moaștelor de Mihai Viteazul și Doamna Stanca, executată de maestrul Nicolae Balaban. Au fost restaurate policandrele din bronz ale locașului — cel din naos cu 120 de lumini — și instalațiile electrice. Ansamblul lucrărilor din 2008–2014 reprezintă cea mai amplă campanie de restaurare și înnoire a Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou de la ctitoria brâncovenească încoace, finalizând practic un proiect de recuperare arhitecturală și artistică început în 1965 și realizat pe parcursul a aproape cinci decenii. Odoarele și patrimoniul mobil Moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu Racla cu moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu reprezintă cel mai important reper duhovnicesc al locașului. Moaștele, depistate în cripta nordică a mormântului voievodal în urma cercetărilor din 12–15 mai 2014, au fost depuse spre închinare într-o raclă din argint masiv aurit, lucrată în filigran și împodobită cu pictură în email, cu scene din viața și martiriul Sfinților Brâncoveni. Proiectul raclei a aparținut arhitectului dr. Dan D. Ionescu; racla a fost executată la Atelierele Patriarhiei Române, Secția de metale prețioase, sub coordonarea Arhimandritului Dionisie Constantin, Consilier Patriarhal. Racla este adăpostită sub un baldachin de o frumusețe rară, lucrat în lemn de tei în stil brâncovenesc, înalt de 4,5 m și lat de 1,30 m, conceput de același arhitect și executat de sculptorul Dumitru Dobra. Aceasta se află în pronaosul bisericii, între cei doi stâlpi de piatră din partea dreaptă. Alături de raclă, pictorul Ioan Moldoveanu împreună cu soția sa Daniela Moldoveanu au realizat o icoană pe lemn a Sfinților Martiri Brâncoveni (1,20 m × 1 m), încadrată într-un iconostas brâncovenesc executat de același sculptor Dumitru Dobra. Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae (mâna dreaptă) Cel mai vechi și mai prețios odor al Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou este mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, donată locașului în 1599 de Voievodul Mihai Viteazul și de soția sa, Doamna Stanca, cu binecuvântarea Mitropolitului Eftimie (1594–1602). Tradiția consemnează că un cleric pelerin, de proveniență posibil greacă, adusese moaștele de la Basilica Sfântul Nicolae din Bari, unde fuseseră transferate în 1087 din Mira Lichiei. Sfântul Nicolae ar fi apărut în vis Doamnei Stanca, cerând ca moaștele să fie duse la Biserica Sfântul Gheorghe. Domnitorul Mihai Viteazul a poruncit ca sfânta mână să fie ferecată în aur filigranat, cu degetele lucrate în ajur și împodobite cu diamanturi. Inscripția originală, gravată pe raclă în limba slavonă și publicată la începutul secolului XX în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, sună: „Această mână a Sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voevod și Doamna Stanca și fiul lor Io Necula Voevod, în anul 7108 (1600). Is(pravnic) Mitropolitul Eftimie". La finalul inscripției este precizat și autorul ferecăturii: „Făcută de robul lui Dumnezeu, paharnicul Politimos". Autenticitatea moaștelor este confirmată și de expertiza antropologică efectuată în 1957 de Luigi Martino, profesor de anatomie și rector al Universității de medicină din Bari, care a constatat că din trupul Sfântului Nicolae lipsesc ambele brațe în proporție de circa 80%. La sfințirea din 29 iunie 1707, Patriarhul Hrisant Nottara a purtat moaștele Sfântului Nicolae deasupra capului, în procesiune, de la paraclisul palatului domnesc până la noua biserică — cel mai solemn moment de recunoaștere publică a autenticității și importanței acestui odor. Racla actuală cu moaștele Sfântului Ierarh Nicolae a fost refăcută în 2008–2014 din argint filigranat și aurit, cu scene din viața și minunile sfântului și cu scena dăruirii moaștelor de Mihai Viteazul și Doamna Stanca; executată de maestrul Nicolae Balaban, din dărnicia domnului Florea Cotorceanu. Sfintele moaște sunt așezate spre închinare în partea stângă a naosului, sub baldachinul brâncovenesc restaurat. Icoanele făcătoare de minuni În locaș se păstrează două icoane cu reputație de făcătoare de minuni: icoana Sfintei Cuvioase Parascheva (restaurată în 2008) și icoana Maicii Domnului, datată în secolul al XVIII-lea, așezată în naosul bisericii în apropierea raclei cu moaștele Sfântului Ierarh Nicolae. O a doua icoană a Sfintei Cuvioase Parascheva, din secolul al XVIII-lea, se păstrează și ea în locaș. Epitaful Doamnei Maria Brâncoveanu Un odor de mare valoare istorică și artistică este epitaful lucrat în fir de aur și pictat pe piele de Doamna Maria Brâncoveanu în perioada durerosului său exil (cca 1714–1720), adus de ea la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou la întoarcerea în țară în 1720. Epitaful este datat în jurul anului 1714 și se află lângă mormântul voievodal. Restaurat în cadrul lucrărilor din 2008–2014, el a primit o ramă sculptată în lemn de stejar aurit, ornamentată cu elemente florale brâncovenești. Candela de argint a mormântului voievodal Candela din argint filigranat, deosebit de frumoasă, plasată de Doamna Maria Brâncoveanu deasupra mormântului voievodal în iulie 1720, este una dintre piesele de patrimoniu cu cea mai mare încărcătură istorică din locaș. Inscripția chirilică de pe marginea de sus a bulbului central — „Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod [...] Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)" — a ținut locul pisaniei pe care nu putuse fi scrisă pe lespede și a permis identificarea mormântului de Virgil Drăghiceanu în 1914. Candela, restaurată în 2014, este așezată deasupra mormântului voievodal. În 1935, Principesa Marta Bibescu a transcris această inscripție pe o placă de marmură montată lângă mormânt. Catapeteasma brâncovenească Catapeteasma (tâmpla sau iconostasul) original brâncovenesc, din lemn sculptat, este una dintre capodoperele de mobilier religios ale epocii. Este compartimentată în mai multe registre cu arce și colonete bogat împodobite cu elemente florale specifice stilului brâncovenesc și brâuri ajurate care despart registrele. Pictura icoanelor este în tempera pe suport de lemn de esență moale (probabil cireș sau tei), cu excepția celor patru mari icoane împărătești din registrul inferior, datate 1856 și pictate în ulei pe lemn de esență tare, probabil nuc, și semnate de zugravul Mihalache Dragomirescu. Registrul superior cuprinde 14 icoane ale prorocilor (67 × 36 × 2,5 cm fiecare), cu Maica Domnului în centru. Registrul de mijloc înfățișează Sfinții Apostoli și Sfântul Ioan Botezătorul, cu Mântuitorul Hristos-Învățător în centru (67 × 34 × 2,5 cm). Registrul inferior cuprinde 16 praznicare (49 × 36 × 2,5 cm). Cele patru icoane împărătești mari (123 × 91 × 4 cm) reprezentând Maica Domnului pe Tron, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Deisis și Răstignirea sunt datate 1856. Iconostasul mai cuprinde o cruce de tâmplă, două molenii și două uși împărătești din lemn traforat cu pictură din preajma anului 1900. Catapeteasma a suferit de-a lungul timpului mai multe deteriorări și restaurări parțiale. Incendiul din 1718 a înnegrit-o de fum, impunând o refacere. Incendiul din 1804 a obligat la desfacerea și reasamblarea ei cu schimbarea a două registre. Cutremurul din 1940 a impus o nouă restaurare și repictarea crucii mari. Între 1988 și 2002, catapeteasma a fost preluată pentru restaurare de Muzeul Național de Artă al României, perioadă în care a fost înlocuită temporar cu o tâmplă în stil renascentist adusă de la Biserica Bradu Staicu — locaș demolat în epoca comunistă —, pictată în 1876 de Gheorghe Ioanid. Catapeteasma brâncovenească a fost reinstalată între 1988 și 2014. Pietre funerare și alte odoare Lespedea funerară a mormântului Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu (185 × 95 cm, marmură albă, cu ghirlande de flori sculptate, reprezentare alegorică a morții și stema Țării Românești) și piatra de mormânt a Voievodului Ioan Mavrocordat (marmură cu inscripție, alipită peretelui sudic al ante-naosului) constituie piese de patrimoniu funerar de prim rang. Mormântul voievodal a fost pus în evidență în 2014 prin instalarea unor geamuri securizate la nivelul pardoselii, care permit vizualizarea criptelor, și printr-un sistem de iluminat. Policandrele restaurate din bronz — cel din naos cu 120 de lumini, cel din pronaos cu 60 de lumini plus două laterale cu câte 30 de lumini, cel din pridvor cu 40 de lumini — completează inventarul de patrimoniu mobil al locașului. Ansamblul exterior și reperele urbane asociate Amplasamentul și raportul cu țesutul urban Biserica Sfântul Gheorghe-Nou ocupă, împreună cu grădina din jurul ei, un spațiu de formă neregulată delimitat de Bulevardul I.C. Brătianu la vest, strada Lipscani la sud, Cavafii Vechi la est și strada Pătrașcu-Vodă la nord. Situată pe axa Nord-Sud a orașului, la intersecția cu traseele istorice ale străzilor Lipscani și Băniei (fosta stradă Sfântul Gheorghe), biserica se află în zona de maxim simbolism urban al capitalei, la punctul de convergență al mai multor axe istorice majore și în imediata proximitate a Curții Vechi. Grădina care înconjoară locașul a luat naștere după incendiul din 1847, care a distrus toate construcțiile hanului ce înconjuraseră altă dată biserica pe toate laturile. Curățirea dărâmăturilor a deschis un spațiu verde care, inițial un maidan dezolant, a fost transformat în grădină publică orășenească în 1860, când au fost însămânțate gazon, flori și arbori ornamentali, după planurile arhitectului peisagist Ulrich Hofmann. Între 1860 și 1872, arhitectul horticultor Louis Leyvraz a continuat amenajarea grădinii cu alei șerpuitoare mărginite de copaci înalți. Scriitorul francez Ulyse de Marsillac consemna în epocă: „un grilaj elegant pune în evidență incinta, alei șerpuitoare, mărginite de copaci înalți, își oferă meandrele iubitorilor de plimbare". Grădina, denumită popular în epocă Grădina de la tiriplic, a funcționat și ca spațiu de adunare al breslelor și ca loc al unor manifestări civice — printre altele, în 13 aprilie 1864, o mulțime cu torțe s-a adunat aici după ce Kogălniceanu a propus legiuirea rurală în Camera Deputaților. Cei doi platani seculari din fața locașului, care flanchează statuia voievodului, sunt elementul vegetal cu cea mai puternică prezență vizuală în ansamblul exterior. Ei dau scară umană unui spațiu care, prin monumentalitatea construcției și a operelor de artă din jur, ar putea părea rece. Statuia Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu Statuia lui Constantin Brâncoveanu, amplasată pe un soclu monumental în fața intrării principale în locaș, este opera sculptorului Oscar Han. Execuția a fost finalizată la 2 iulie 1938, ca expresie a recunoștinței naționale față de voievodul martir. Instalarea statuii în fața bisericii a avut loc în 1939, cu intenția de a fi dezvelită în noiembrie același an sub patronajul Regelui Carol al II-lea. Dezvelirea a fost amânată în mod repetat fără explicații oficiale, statuia rămânând învelită în pânză. Pânza s-a rupt în repetate rânduri sub acțiunea vântului și a ploilor, și a fost înlocuită de trei ori, până în primăvara anului 1941, când monumentul a rămas definitiv dezvelit — nu printr-un act festiv, ci prin forța naturii. Monografia parohiei citează cu ironie presa vremii: „A plecat și primarul Dombrowski de la primărie, a plecat și regele Carol de la domnie, rămânând în aceeași stare, până când Crivățul i-a smuls din nou pânza și monumentul martirului așa a rămas, dezvelit de vânt". Statuia a fost restaurată în 2014, în cadrul lucrărilor legate de Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni. Monumentul Kilometrul Zero al României La data de 9 iunie 1998, în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou a fost inaugurat ansamblul monumental denumit Kilometrul Zero al României — reperul topografic și cartografic de la care sunt măsurate distanțele rutiere până la toate localitățile țării. Inițiativa marcării acestui punct datează din perioada interbelică: în cursul anilor 1936–1937, topografii au efectuat măsurători și au stabilit că biserica se află în centrul geometric al orașului, confirmând vocația sa de reper central al capitalei. Proiectul inițial, al cărui autor a fost arhitectul Horia Creangă, concepea un bazin circular cu reprezentarea în mozaic a vechilor steme ale provinciilor românești și a localităților importante ale României Mari, cu o sferă centrală îmbrăcată în mozaic și o statuie ecvestră a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, executată de sculptorul Constantin Baraschi. Finalizarea monumentului pentru 9 mai 1937 a fost blocată de obiecțiile Arhiepiscopiei Bucureștilor față de statuia ecvestră considerată neadecvată unui spațiu ortodox. Varianta de înlocuire cu o statuie a lui Făt-Frumos a fost și ea respinsă. A urmat Al Doilea Război Mondial. În 1945–1947, discuția a fost reluată, dar autoritățile comuniste au interzis întreg ansamblul, deoarece acesta includea stemele și localitățile din Basarabia și Bucovina de Nord — teritorii pierdute. Globul central a fost demontat și, după 1950, întregul monument a fost acoperit cu pământ, rămânând îngropat până în 1989. După 1989, sub egida Muzeului de Istorie al Municipiului București, arhitecta Alexandra Chiliman-Juvara a restaurat bazinul și sfera metalică cu zodiac. Monumentul a fost inaugurat la 9 iunie 1998 sub denumirea actuală de Kilometrul Zero al României. El este amplasat lateral față de biserica propriu-zisă, în curtea dinspre Bulevardul I.C. Brătianu. Ansamblul alcătuit din bazinul circular, sfera metalică și plăcile cu steme provinciale constituie atât un reper topografic funcțional, cât și un simbol al unității naționale, asociat în mod natural cu locașul brâncovenesc din vecinătate. Raportul vizual și simbolic dintre cele două repere Convivialitatea dintre Monumentul Kilometrul Zero și Biserica Sfântul Gheorghe-Nou nu este întâmplătoare: ambele au fost concepute sau instalate în perioada interbelică, ambele se referă la ideea de centru — geografic, respectiv spiritual și cultural —, și ambele au traversat presiunea politică a regimului comunist, supraviețuind în forme diferite. Monografia parohiei citează gânditorul Mircea Eliade pentru a sublinia că locașul însuși reprezintă un axis mundi — un centru al universului spiritual românesc, în sensul major al conceptului eliadian. Privite împreună, cele două repere compun unul dintre rarele locuri din București în care spațiul public, memoria istorică, arta și spiritualitatea se suprapun fără discontinuitate. Prima librărie românească din București Un detaliu cultural notabil asociat spațiului exterior al locașului: în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, din 1830, a funcționat prima librărie românească din București, cea a lui Iosif Romanov — un reper simbolic al asocierii dintre locaș și viața culturală a cetății, care continuă tradiția academică patronată de Brâncoveanu prin Academia Domnească de la Sfântul Sava. Evenimente istorice și personalități asociate Înmormântarea lui Mihai Eminescu — 17 iunie 1889 Cel mai cunoscut eveniment din istoria locașului, după cel al mormântului voievodal, este prohodirea poetului Mihai Eminescu, desfășurată sâmbătă, 17 iunie 1889, la două zile după moartea sa survenită pe 15 iunie. Aducerea trupului său neînsuflețit la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou a fost considerată de la sine înțeleasă, locașul brâncovenesc reprezentând cadrul simbolic cel mai potrivit pentru a-l primi pe cel care afirmase că „dacă românul are o mamă, aceea este Biserica Ortodoxă". Sicriul deschis, presărat cu flori și ramuri de tei și înconjurat de coroane din partea Academiei Române, a Presei Române, a societăților studențești Unirea și Tinerimea Română și a redacțiilor Constituționalul, Naționalul și Fântâna Blanduziei, a stat în fața altarului sub o singură lumânare de ceară. Lângă coșciug fuseseră depuse poeziile lui Eminescu, Convorbirile literare și Fântâna Blanduziei. Printre cei prezenți se numărau primul-ministru Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, Titu Maiorescu și soția sa. Serviciul religios s-a desfășurat cu participarea corului mitropolitan condus de C. Bărcănescu. A impresionat profund cântecul de jale pe textul poeziei Mai am un singur dor. Din amvonul bisericii, Grigore Ventura, redactor la ziarul Adevărul, a rostit necrologul: „Acel care zace aici, înaintea noastră, n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor". Cortegiul funerar a pornit spre cimitir la ora 17,30, traversând strada Colței spre Universitate, cu popas la statuile lui Eliade Rădulescu și Mihai Viteazul, și de acolo pe Calea Victoriei, Calea Rahovei, Câmpia Filaretului și Calea Șerban Vodă până la Cimitirul Bellu. Sicriul a fost purtat pe umeri de studenții Școlii Normale Superioare până la mormântul săpat sub un tei. Titu Maiorescu, emoționat, scria Emiliei la Iași, peste patru zile: „În Biserica Sfântul Gheorghe-Nou coșciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la coșciug și pentru tine, și ți-o trimit aici". Alte personalități prohodite în locaș Devenită de-a lungul timpului un adevărat panteon al unor mari personalități ale României, Biserica Sfântul Gheorghe-Nou a primit slujba înmormântării pentru câteva figuri reprezentative ale culturii și tehnicii românești. Printre acestea se numără Aurel Vlaicu — primul aviator român și constructor de avioane, decedat în urma unui accident de zbor produs între localitățile Bănești și Câmpina; prohodul său a avut loc la 31 august 1913, după care a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, poetul Octavian Goga, poetul Ioan Alexandru, autorul imnurilor religioase, și interpretul de folclor Ion Dolănescu, supranumit regele muzicii populare românești, reprezintă alte câteva figuri ale culturii românești ale căror servicii funebre s-au oficiat în acest locaș. Rolul civic al grădinii și al locașului De-a lungul secolului al XIX-lea, grădina bisericii a funcționat și ca spațiu al vieții civice a capitalei. Meșteșugarii și negustorii se adunau în curtea locașului pentru a dezbate problemele breslelor, continuând o tradiție a negocierilor comerciale din jurul hanului brâncovenesc de altă dată. La 13 aprilie 1864, o mulțime cu torțe s-a adunat în grădina Sfântului Gheorghe-Nou, de unde s-a îndreptat spre Palatul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, după ce Kogălniceanu propusese spre vot legiuirea rurală. În 1906, peste patru sute de români sosiți din Țara Făgărașului pentru a participa la Expoziția Jubiliară, conduși de Vicarul Macovei, au ajuns la Sfântul Gheorghe-Nou după traversarea Căii Griviței și a Căii Victoriei, pentru a aduce cinstire memoriei voievodului martir. Prima librărie românească Din 1830, în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou a funcționat prima librărie românească din București, cea a lui Iosif Romanov — un reper al asocierii istorice dintre locaș și viața culturală și intelectuală a cetății, prelungind tradiția sprijinului acordat de Brâncoveanu tiparului, Academiei Domnești și cărturarilor din întreaga lume ortodoxă. Statut actual și viață liturgică Hramuri și program liturgic Biserica Sfântul Gheorghe-Nou funcționează în prezent ca locaș de cult activ, cu program liturgic zilnic. Cele patru hramuri ale sale sunt: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), hramul principal; Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie); Sfinții Martiri Brâncoveni, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu (16 august), adăugat după canonizarea din 1992; și Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie). Hramul din 16 august atrage anual un număr crescând de pelerini din toată țara și din diaspora, locașul devenind un centru major de pelerinaj brâncovenesc. Ziua de 6 decembrie reunește și ea mii de credincioși pentru cinstirea moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae, prezente în locaș de peste 425 de ani. Parohia și slujitorii Parohia Sfântul Gheorghe-Nou aparține Protoieriei Sectorului 3 al Capitalei, în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor, Patriarhia Română. La data publicării monografiei omagiale (2014), parohul era pr. dr. Emil Nedelea Cărămizaru, autor al monografiei și al volumului Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu (Ed. Cuvântul Vieții, 2014), coordonator al șantierului de restaurare 2008–2014 și membru al comisiei de cercetare a moaștelor din 2014. Corul Academic Divina Armonie Un element definitoriu al vieții liturgice a locașului este Corul Academic Divina Armonie, înființat la 16 noiembrie 1997 din inițiativa și cu sprijinul financiar al doamnei Paula Ciuclea și al soțului său, Ilie Ionel Ciuclea. Corul este alcătuit din peste patruzeci de tineri artiști — absolvenți și studenți ai Universității Naționale de Muzică din București și ai Facultății de Teologie —, care participă cu regularitate la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe. Unii membri ai corului sunt soliști ai Operei Naționale, ai Teatrului de Operetă Ion Dacian sau fac parte din corurile Radiodifuziunii Române ori ale Filarmonicii George Enescu. Corul este înscris în Asociația Națională Corală Voicu Enăchescu și inclus în cluburile UNESCO. Are un palmares bogat în țară și în străinătate. Locaș de pelerinaj și centru cultural Prin prezența moaștelor Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu și a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae, prin statutul de necropolă a familiei Brâncovenilor și prin monumentalitatea arhitecturală și artistică restaurată, locașul funcționează simultan ca biserică parohială activă, centru de pelerinaj de importanță națională, monument de arhitectură brâncovenească de valoare excepțională și punct de referință al istoriei naționale. Presa națională și televiziunile au reflectat în mod constant evenimentele importante din viața parohiei — restaurările, procesiunile, cercetarea moaștelor din 2014, sfințirea picturii. Un rol major în această mediatizare l-au avut publicațiile și posturile de radio și televiziune ale Centrului de presă Basilica al Patriarhiei Române: ziarul Lumina, Radio Trinitas și Televiziunea Trinitas. Monografia parohiei (2014) — prima lucrare monografică a locașului — citează cuvintele Patriarhului Daniel adresate cu prilejul sfințirii picturii: „prezentarea imaginilor este precedată și călăuzită de informații istorice, menite să aducă o mărturie în plus despre vechimea și continuitatea istorică a Bisericii lui Hristos din vechea cetate a Bucureștilor, care își descoperă vârsta prin zidurile bisericilor sale". Proiecte de perspectivă ale parohiei includ reconstrucția clopotniței brâncovenești originale din 1699 pe latura de vest a locașului și construcția unui ansamblu cultural brâncovenesc cu funcțiuni multiple — spiritual, istoric, social și turistic —, destinat promovării ansamblului monumental de la Sfântul Gheorghe-Nou, Kilometrul Zero al României. Ctitori, arhitecți, pictori și alți lucrători Arhitecți și ingineri - Veseleil — arhitect, ctitoria 1705–1707 - Xavier Villacrosse Aîné — arhitect, refacere după incendiu, 1851 - Johann Schlatter — evaluare daune post-incendiu 1847 - Alexandru Orăscu — evaluare daune post-incendiu 1847 - Ulrich Hofmann — arhitect peisagist, amenajare grădină, 1860 - Louis Leyvraz — arhitect horticultor, grădină, 1860–1872 - Horia Creangă — arhitect, proiect Kilometrul Zero, 1936–1937 - Ștefan Balș — arhitect, șef proiect restaurare, 1969–1987 - Henrietta Delavrancea-Gibory — arhitect, restaurare, 1969–1987 - Nicolae Stoian — arhitect, restaurare, 1969–1987 - Cristian Moisescu — arhitect, restaurare, 1969–1987 - Dumitru Popescu — inginer proiectant, 1969 - Alexandra Chiliman-Juvara — arhitect, restaurare Kilometrul Zero, post-1989 - Aurel Botez — arhitect, proiect acoperiș titan-zinc și refacere mormânt, 2008–2014 - Dan D. Ionescu — arhitect, proiect raclă și baldachin Sf. Brâncoveanu, 2008–2014 Pictori - Pârvu Mutu Zugravul — pictor ctitorie, 1706–1707; canonizat 2017 ca Sfântul Cuvios Pafnutie, prăznuit 7 august - Constantin Lecca — pictură interioară după refacerea Villacrosse, 1851 - Mișu Popp — pictură interioară, 1851 - Teodorescu-Romanați — restaurare pictură, 1950 - Mihalache Dragomirescu — icoane catapeteasmă, 1856 - Gheorghe Ioanid — tâmplă de la Bradu Staicu, 1876 - Ioan Moldoveanu — pictor frescă interior și pridvor, 2008–2014 - Daniela Moldoveanu — colaborator pictură, 2008–2014 Sculptori și meșteri - Vucașin Caragea — pietrar, ctitoria 1705–1707 - Manea — vătaf zidari, ctitoria 1705–1707 - Istrate — lemnar, ctitoria 1705–1707 - Politimos — paharnic, executant ferecătură moaște Sf. Nicolae, 1600 - Constantin Baraschi — sculptor, proiect statuie ecvestră Kilometrul Zero, c. 1937 - Oscar Han — sculptor, statuia Brâncoveanu, finalizată 1938 - Anghel Dima — sculptor, stema pe sicriul de stejar, 1934 - Anton Rațiu — profesor sculptor, restaurare piatră, 2008–2014 - Iulian Olteanu — specialist restaurare piatră, 2008–2014 - Nicolae Balaban — maestru argintar, raclă argint Sf. Nicolae, 2008–2014 - Dumitru Dobra — sculptor, baldachin raclă Sf. Brâncoveanu, 2008–2014 Istorici, arheologi și antropologi - Virgil Drăghiceanu — secretar Comisiunea Monumentelor Istorice; descoperire candelă voievodală, 1914; cercetare mormânt, 1932 - Fr. Rainer — antropolog, expertiză oseminte, 1932 - Nicolae Iorga — istoric, conferință Fundația Dalles, 22 dec. 1932 - Dinu V. Rosetti — arheolog, campanii 1932, 1957, 1966 - Panait I. Panait — arheolog, campanii 1956, 1966, 1985; comisie deshumare moaște, 2014 - Vasile Drăguț — critic de artă, restaurare, 1969–1987 - Emilian Popescu — academician, comisie deshumare moaște, 2014 - Andrei Soficaru — antropolog, expertiză moaște, 2014 - Mihai Constantinescu — antropolog, expertiză moaște, 2014 Bibliografie - Cărămizaru, Emil Nedelea, Monografia Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, Ed. Basilica, București, 2014, ISBN 978-606-8495-91-0. (volum tipărit) - Dinu V. Rosetti și Panait I. Panait, "Cercetări privind ctitoria brâncovenească Sf. Gheorghe Nou din București", în București. Materiale de istorie și muzeografie, vol. VI, Muzeul de Istorie a Orașului București, București, 1968, pp. 97–117 (volum tipărit) - Cărămizaru, Emil Nedelea, Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2014. (volum tipărit) - Del Chiaro Fiorentino, Anton Maria, Revoluțiile Valahiei, ed. Arhim. Mihail Stanciu și Acad. Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica, București, 2012. (volum tipărit) - Drăguț, Vasile, Arta românească, Ed. Meridiane, București, 1982. (volum tipărit) - Ionescu, Grigore, Istoria arhitecturii românești, Ed. Academiei, București, 1963. (volum tipărit) - Ionescu-Gion, G.I., Ludovic XIV și Constantin Brâncoveanu, București, 1884. (volum tipărit) - Negrău, Elisabeta; Cojocaru, Cristina, Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu zugravul: tradiție și modernitate în arta brâncovenească, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2017. (volum tipărit) - Iorga, Nicolae, Inscripțiile din bisericile României, Ed. Academiei Române, București, 1905. (volum tipărit) - Bezviconi, G., Necropola Capitalei, București, 1972. (volum tipărit) - Desartovici, L.S., Martiriul Sfinților Brâncoveni, Ed. Sophia, București, 2007. (volum tipărit) - Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova — sec. XIV–XVII, Ed. Enciclopedică Română, București, 1971. (volum tipărit) - Vîrtosu, Emil; Vîrtosu, Ioan, Așezămintele Brâncovenești. O sută de ani de la înființare 1838–1938, București, 1938. (volum tipărit) - Biserica Sfântul Gheorghe-Nou (București) (OrthodoxWiki) - Biserici pictate de Sfântul Pafnutie-Pârvu Zugravul (Basilica.ro) - Pârvu Mutu Zugravul — cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești (Ziarul Națiunea) - Pârvu Mutu (OrthodoxWiki) - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, Cuviosul Pafnutie (Pârvu Mutu Zugravul) (Arhiepiscopia Sucevei) - Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu zugravul: tradiție și modernitate în arta brâncovenească (Ed. Cuvântul Vieții) - Povestea impresionantă a lui Pârvu Mutu, cel mai respectat pictor de biserici din istoria României (Adevărul) ## Specialiști **Arhitectură:** Veselil (ctitoria 1705–1707); Johann Schlatter (evaluare daune post-incendiu 1847); Alexandru Orăscu (evaluare daune post-incendiu 1847); Xavier Villacrosse (refacere după incendiu, 1851); Ulrich Hoffmann (arhitect peisagist, amenajare grădină, 1860); Louis Leyvraz (arhitect horticultor, grădină, 1860–1872); Horia Creangă (proiect Kilometrul Zero, 1936–1937); Henrieta Delavrancea-Gibory (restaurare, 1969–1987); Nicolae Stoian (restaurare, 1969–1987); Cristian Moisescu (restaurare, 1969–1987); Alexandra Chiliman-Juvara (restaurare Kilometrul Zero, post-1989); Aurel Botez (proiect acoperiș titan-zinc și refacere mormânt, 2008–2014); Dan D. Ionescu (raclă și baldachin Sf. Brâncoveanu, 2008–14) **Artist:** Pârvu Mutu Zugravul (pictor ctitorie, 1706–07); Vucașin Caragea (pietrar, ctitoria 1705–07); Istrate (lemnar, ctitoria 1705–07); Constantin Lecca (pictură interioară după refacerea Villacrosse, 1851); Mișu Popp (pictură interioară, 1851); Mihalache Dragomirescu (icoane catapeteasmă, 1856); Gheorghe Ioanid (tâmplă de la Bradu Staicu, 1876); Anghel Dima (sculptor, stema pe sicriul de stejar, 1934); Teodorescu-Romanați (restaurare pictură, 1950); Vasile Drăguț (critic de artă, restaurare, 1969–87); Ioan Moldoveanu (pictor frescă interior și pridvor, 2008–14); Daniela Moldoveanu (colaborator pictură, 2008–14); Anton Rațiu (sculptor, restaurare piatră, 2008–14); Iulian Olteanu (specialist restaurare piatră, 2008–14); Nicolae Balaban (maestru argintar, raclă argint Sf. Nicolae, 2008–14); Dumitru Dobra (sculptor, baldachin raclă Sf. Brâncoveanu, 2008–14) **Construcții:** Dumitru Popescu (inginer proiectant, 1969) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/biserica-sfantul-gheorghe-nou