Biserica Sfânta Maria a Harurilor / Darurilor – Bărăția

Ansamblul Romano-Catolic „Bărăţia” / Biserica "Sfânta Maria a Harurilor / Darurilor" – Bărăția

Biserica "Sfânta Maria a Harurilor", cunoscută popular drept Bărăția, este cel mai vechi lăcaș de cult romano-catolic din București și unul dintre puținele monumente cu continuitate de funcționare din centrul capitalei cu rădăcini documentate în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Edificiul este clasat în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI B-II-m-B-18118, categoria monument de arhitectură, grupa valorică B (???), cu datare în secolul al XVII-lea. Din punct de vedere administrativ-canonic, biserica aparține Arhidiecezei Romano-Catolice București, în cadrul căreia funcționează ca Parohia Sancta Maria Gratiarum. Adresa oficială a edificiului este Bulevardul I.C. Brătianu nr. 27, Sectorul 3, București; oficiul parohial se găsește pe strada Bărăției nr. 27, stradă care și-a luat numele de la complexul religios. Hramul parohiei este Nașterea Sfintei Fecioare Maria, sărbătorit la 8 septembrie. Parohia a fost înființată în 1629, potrivit datelor ARCB. Liturghiile se celebrează în patru limbi: română, maghiară, germană și poloneză, reflectând caracterul multicultural al comunității catolice bucureștene care a gravitat în jurul acestui edificiu de-a lungul secolelor.

Denumirea: "Harurilor" sau "Darurilor"?

Denumirea oficială actuală a parohiei și a lăcașului, conform Arhidiecezei Romano-Catolice București, este Sfânta Maria a Harurilor. Titulatura latină Sancta Maria Gratiarum are în română două traduceri legitime: "Harurilor" și "Darurilor", ambele reflectând înțelesuri ale termenului latin gratia (har, dar, favoare divină). Varianta "Darurilor" apare în surse istorice și în publicații dedicate patrimoniului bucureștean — inclusiv în studiul Alexandrei Țânțăreanu publicat în "Materiale de Istorie și Muzeografie" al Muzeului Municipiului București, în volumul al doilea din "Enciclopedia lăcașurilor de cult din București" (Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Ed. Universalia, 2005), precum și în site-ul ARCB în documente mai vechi. Varianta "Harurilor" este forma adoptată de parohie astăzi pe canalele de comunicare oficială și este utilizată în prezenta monografie. Ambele variante sunt întâlnite în literatură și nu indică o inexactitate, ci o opțiune de traducere.

Poziționare urbană

Bărăția se află în centrul istoric al Bucureștiului, pe axa nord-sud reprezentată de Bulevardul I.C. Brătianu, între Piața Universității și Piața Unirii, la capătul dinspre bulevard al străzii Bărăției și în imediata vecinătate a fostului complex comercial Cocor. Ansamblul se află în proximitatea "kilometrului 0" al orașului — întâi Curtea Veche, ulterior Biserica Sfântul Gheorghe Nou — și este reprezentată în toate hărțile istorice ale Bucureștiului, inclusiv în planurile ofițerilor austrieci F.B. Purcel (1789) și Ferdinand Ernst (1791), în planul maiorului Rudolf Borroczyn (1852) și în planul de perspectivă al maiorului Dimitrie Pappasoglu (1871).

Terenul ansamblului era inclus, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor, într-o insulă triunghiulară delimitată de ulița Boiangii, ulița Târgului din Afară și ulița Dosul Bărăției. După jumătatea secolului al XIX-lea, același triunghi era mărginit de strada Bărăția (în locul vechii ulițe Boiangii), Calea Moșilor și strada Decebal. O străduță cu denumirea de "ulicioara Bărăției", trasată la sfârșitul secolului al XIX-lea în lungul bisericii și legând străzile Bărăției și Decebal, apare pentru prima dată în planul topografic al Bucureștiului din 1911. Catalogul de expoziție al Muzeului Municipiului București dedicat arterei istorice Colțea–Brătianu (Cezar Petre Buiumaci, 2024) menționează Bărăția drept "una dintre puținele turnuri clopotniță din această zonă", vizibilă de pe bulevardul principal. Pe strada Bărăției sunt înscrise în LMI, alături de biserică, imobilul de la nr. 33 și casele de la numerele 46–48.

Istoric și etape de construcție

Premise: catolicii în Bucureștiul de început

Prezența catolicilor în București este strâns legată de mutarea capitalei Valahiei de la Târgoviște și de apariția negustorilor străini în noul târg, unde aceștia își vindeau mărfurile și intrau în contact cu comercianți din întreaga Europă. Episcopii din Sofia sau Nicopole, veniți în Țara Românească pentru vizite apostolice, consemnează existența unor mici comunități catolice la București, compuse cu precădere din negustori occidentali, bulgari și raguzani, alături de câțiva curteni ai domnului de confesiune latină. Prima atestare documentară certă a unui lăcaș catolic pe locul Bărăției de astăzi datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea, ca prima menționare a "bisericuței de lemn cu șase odăi bune", în corespondența franciscanului minorit conventual Silverio Pilotti da Penna către Congregația de Propaganda Fide.

Prima permisiune și prima biserică (1629–1637)

În 9 iulie 1629, călugărul Pietro Paolo Bruni da Perugia consemna într-o scrisoare că domnul muntean, prin intermedierea lui Constantino Licelli (probabil Constantin Vecelli), a ordonat construirea unei biserici și mănăstiri pentru catolici la București. Scrisoarea atestă acordul dat în timpul domniei lui Alexandru Iliași, confirmat ulterior de domnitorul Leon Tomșa după 1630, când Gregorio de Bari, călugăr franciscan conventual și misionar apostolic, a obținut aprobarea formală pentru construcție. Pe acest loc a existat deci întâi o biserică de lemn cu șase chilii, ridicată de călugării misionari Santo Felice și Angelo da Sonnino.

În 1633, diplomatul Henri de Gournay, ambasadorul Franței pe lângă Poartă, intervenea pe lângă domnitorul Matei Basarab pentru a garanta posesiunea franciscanilor conventuali asupra acestei biserici, care "e a lor proprie și particulară". În 1637, biserica de lemn a fost înlocuită cu una de zid, al cărei ctitor era Bartolomeo Locadello, negustor venețian. La 3 septembrie 1640, episcopul bulgar Petru Bogdan Bakšić, cu prilejul unei vizite apostolice, o descria drept: "a fost înălțată în cinstea Maicii Domnului de la Carmel; e lungă de 10 pași și lată de 5 pași și este făcută cu o boltă cu două ferestre și o ușă". La acea dată altarul nu era încă terminat; comunitatea permanentă catolică număra 10 suflete (2 familii), iar slujba era oficiată de preotul mănăstirii franciscane din Târgoviște. Ctitorul Locadello însuși, în lucrarea "Descriere pe scurt a Țării Românești" (1641), nota: "aici am clădit eu o biserică pentru folosul catolicilor noștri, în care slujesc preoții noștri".

Prăbușiri și reclădiri în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

În 1643 numărul catolicilor din București ajunsese la 10, pentru ca în deceniile următoare să scadă dramatic. În 1659 biserica a fost arsă de tătari; un raport din 7 februarie 1660 al părintelui observant Gabriel Thomasi, vicar apostolic al Valahiei și Moldovei, arată că în București "nu se oprește nici un preot căci acolo nu are nimic pentru a trăi". În 1663, Petru Bogdan Bakšić, cu prilejul unei noi vizite, găsea biserica "mică și îngustă, construită din cărămizi, cu o boltă și un altar fără icoane, căci ceea ce a fost jefuiseră tătarii, iar acoperișul a ars; în timpul ploii apa picură înăuntru". Conform pisaniei păstrate, următoarea refacere datează din 1666 și se datorează "fraților din provincia Bulgaria", cu ajutor din partea negustorilor din Chiprovăț. Carol Auner a avansat totuși opinia că data din inscripție ar fi eronată cu 6 ani, construcția reală datând din 1672.

La scurt timp, în 1670, lăcașul era din nou în ruină. Părintele Antonius Stephani din Chiprovăț, cu sprijinul episcopului de Sofia și al domnitorului Grigore Ghica, a început o nouă reconstrucție; după relatările misionarului Giovanni-Battista del Monte Santa Maria, în 1688 aceasta nu era încă terminată. Pe parcursul lucrărilor, slujba divină era oficiată într-o capelă de lemn ridicată de chirurgul sas Ștefan Sisti. Începând din 1689 s-a aflat în permanență un cleric franciscan la București, coincizând cu creșterea populației catolice de origine sud-dunărene urmare a răscoalei antiotomane a catolicilor din Chiprovăț (septembrie 1688). Construcția noii biserici de zid s-a încheiat în 1741, cu un aport financiar al negustorului grec Constantin Lisa, atestat printr-o inscripție sepulcrală păstrată odinioară în incinta ansamblului.

Dificultățile secolului al XVIII-lea. Donatorii imperiali și privilegiile parohiei

În 1716, voievodul Ștefan Cantacuzino (1714–1716) a promis secretarului său, Anton Maria Del Chiaro, că va repara "bisericuța de lemn a catolicilor ce stă să cadă". Cantacuzino a fost înlăturat și executat la Constantinopol în același an. Repararea complexului s-a realizat cu sprijinul habsburgic: împăratul Leopold I a donat 1.500 de ducați de aur, la care s-a adăugat contribuția voievodului Nicolae Mavrocordat — 280 de ducați de aur. În 1717, Ioan Mavrocordat a emis un zapis prin care "preoții băraați" din București, care dețineau o pivniță în Târg, în mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, erau scutiți de cămănărit, fumărit și de vinurile domnești, putând să-și vândă propriul vin. Un document din 1801 atestă că parohia deținea vii în dealurile Târgoviștei, printr-o înțelegere cu Mitropolia de acolo.

În 1735, Grigore Ghica al II-lea le îngăduise catolicilor să "tragă un clopot pentru liturghie și litanii", pe care îl atârnaseră de două bârne în grădină, lângă biserică. În 1761 a fost ridicată o turlă de lemn pe acoperiș. La 28 august 1804, Bărăția a ars din temelie în noul incendiu din București. Prin efortul parohului Ambrosius Babich și cu sprijin financiar obținut prin agentul diplomatic Merkelius de la Curtea Imperială din Viena, lucrările de reconstrucție — după planurile arhitectului austriac Freywald — au fost finalizate în 1813. Aceasta este prima menționare documentară a unui turn propriu-zis al Bărăției: Carol Auner nota că "în anul 1813 era cea de-a treia Bărăție terminată, de data aceasta chiar cu un turn". În 1823, parohul Babich a înființat o școală parohială catolică în incintă; din 1833 se păstrează în arhivele Arhiepiscopiei o tocmeală dintre Ambrozie Babick și doi meșteri zidar și dulgher, pentru lucrări de extindere.

Marele incendiu din 1847. Reconstrucția coordonată de monseniorul Angelo Parsi

La 23 martie 1847, în ziua de Paști, întregul ansamblu de la Bărăția — biserică, mănăstire, turn și școală parohială — a ars în marele incendiu din București, care a distrus peste 1.850 de clădiri și 12 biserici. Episcopul de Nicopole ad Istrum, Giuseppe Maria Molajoni, martor ocular, descria într-o scrisoare distrugerea Bărăției "care a ars toată, biserica, mănăstirea, clopotnița", împreună cu întreaga arhivă a parohiei — o pierdere documentară considerabilă. Maiorul austriac Rudolf Borroczyn a realizat imediat după incendiu un plan al centrului în care Bărăția, alături de Hanul Papazoglu cu care se învecina, apare aproape de inima perimetrului cu distrugeri.

Reconstrucția tuturor corpurilor a fost realizată între 1847 și 1850 prin grija monseniorului Angelo Parsi, care a strâns sumele necesare din donații ale Curții Imperiale de la Viena, ale Asociației pentru Răspândirea Credinței de la Paris, ale episcopatului maghiar, ale Nunțiaturii din Viena și ale unor persoane private. Forma actuală a edificiului datează din 1848. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer nota: "Complexul Bărăția datează din anul 1848, deoarece în 1847 un foc devastator a mistuit atât biserica cât și turnul". Din 1850 datează și casa alăturată Turnului. În 1855, clopotul cel mare a fost turnat pe cheltuiala împăratului Franz Iosif al Austriei. În 1852, franciscanii bulgari au cedat drepturile asupra parohiei fraților din provincia Capistrano; între 1862 și 1883 Bărăția a fost administrată de ultimul paroh din ordinul franciscan, iar în 1883 Vicariatul Apostolic al Valahiei a fost ridicat la rang de Arhiepiscopie cu sediul în București, încheindu-se misiunea franciscanilor. În 1866 s-a deschis în incintă o școală elementară de fete, pe locul căreia a fost ridicată în 1891 o nouă construcție, devenită ulterior casă parohială.

Secolul XX: restaurări, exproprieri, cutremur

În 1928, arhitectul Carol Cortobius a restaurat biserica și turnul, conferindu-le aspectul păstrat în linii mari până astăzi. În 1932, biserica a fost modificată în forma sa actuală, simplificându-se elementele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea — inclusiv cele două turle vizibile în acuarela lui Domenico Preziosi (1868) și fotografia lui Moritz Benedict Baer (1869). În 1952, ansamblul a fost renovat.

Sistematizarea urbană inițiată în 1935 a presupus trasarea Bulevardului I.C. Brătianu pe porțiunea de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou prin dreptul Bărăției, cu exproprieri parțiale pentru cauză de utilitate publică. Prin Decizia Consiliului Comunal General din 1935, s-a expropriat o "porțiune de teren în suprafață de 314 mp și construcții cu 2 și 3 caturi în suprafață totală de 334 mp" (Monitorul Comunal, LXVIII, nr. 38, 1943). Măsurători ulterioare au arătat că necesarul era mai mare: alte 38,20 mp de teren și 82,33 mp de construcții au fost expropriate în 1943. Turnul Bărăției a fost subiectul unor discuții speciale: amplasarea sa în raport cu aliniamentul bulevardului crea inconveniente, dar demolarea a fost exclusă, Turnul beneficiind de statut de monument istoric. Actul administrativ din 1943 stabilea: "Turnul Bărăției va fi menținut, fiind un monument istoric, iar întreținerea lui va intra în sarcina Arhiepiscopiei".

Cutremurul din 4 martie 1977 a provocat avarii la ansamblu. Între 1979 și 1982 au fost executate lucrări de restaurare a casei parohiale, prăvăliilor și turnului-clopotniță, inclusiv demantela­rea corpului de clădire lipit temporar de turn în timpul trasării bulevardului, corp care servea drept intrare în turn. Lucrări de reparare și restaurare au mai avut loc în 1969. În 1993, casa parohială a fost reamenajată și modernizată, reconstruindu-se latura sudică ce o unește de corpul adosat turnului, mărind spațiul alocat activităților sociale și pastorale.

Arhitectura și descrierea ansamblului

Ansamblul romano-catolic Bărăția cuprinde patru corpuri distincte: biserica propriu-zisă, turnul de poartă (turn-clopotniță), corpul adosat turnului și casa parohială. Terenul pe care se desfășoară este delimitat de Bulevardul I.C. Brătianu, strada Sf. Vineri și strada Bărăției, alături de parcele cu construcții de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Corpurile sunt datate diferit: turnul și corpul său adosat datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, iar casa parohială din 1891. Forma actuală a bisericii a fost stabilită în 1932, pe baza reconstrucției din 1848.

Biserica

În fotografii și stampe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, biserica Bărăția se prezenta cu dimensiuni mai mici și era surmontată de două turle — una pe altar și una deasupra intrării. Turla de la intrare avea acoperișul cu formă bulbară și era înconjurată de patru turnulețe de colț, dispuse în consolă, aspect vizibil atât în acuarela lui Domenico Preziosi (1868, INP — fond DMI), cât și în fotografia lui Moritz Benedict Baer (1869, BAR — Stampe). Această înfățișare a dispărut în urma modificărilor din 1932.

Actuala biserică, modificată în 1932 în forma cunoscută astăzi, se remarcă prin simplitatea formelor. Planul construcției este dreptunghiular, de tip navă unică (bazilică uninavată), cu decroșuri pe cele patru laturi și cu altarul practicat în nișă adâncă. Nava dreptunghiulară măsoară 12 × 14,40 m și este acoperită cu boltă în leagăn, pictată în chip de cer înstelat. Structura cuprinde nartex, naos și Sfântul Altar; vestibulul este flancat de o capelă mică și de accesul la cor.

Din punct de vedere stilistic, actuala biserică este de tradiție romanică, la care se adaugă accente Art Déco — o combinație caracteristică intervențiilor de la începutul secolului al XX-lea asupra unui edificiu cu straturi istorice multiple. Fațada principală, cea vestică, este simplă, prevăzută cu un amplu fronton triunghiular. Decorația este limitată la un registru de arcatură lombardă, situat imediat sub cornișă, și la două șiruri de firide înguste, subliniate cu arhivolte. Fațadele de sud și nord sunt strânse între clădirile adiacente. Deasupra portalului, amplasată într-o nișă, se află statueta Sfintei Fecioare Maria, patroana lăcașului.

În interior elementele decorative sunt tratate succint. Ferestrele, acoperite cu vitralii bogate, sunt amplasate câte două sub un arc de penetrație; dedesubt, pe perete, sunt montate plăcuțe metalice aurite cu scene biblice în basorelief — în număr de 14, reprezentând Calea Crucii. Pictura interioară concentrează principala decorație în altar, cu scene biblice, figuri de sfinți și motive vegetale, în timp ce în navă predomină motivul crucii, în mai multe variante. Dintre statuile interioare se distinge cea a Regelui Ștefan cel Sfânt al Ungariei. Biserica dispune de o orgă mecanică și are o capacitate de aproximativ 350 de locuri pe scaune (70 de locuri fixe, conform datelor parohiale). Suprafața scenei este de aproximativ 15 mp.

Turnul de poartă

Turnul Bărăției reprezintă elementul arhitectural dominant al ansamblului și cel mai vizibil din perspectiva Bulevardului I.C. Brătianu. Este de plan pătrat, cu un gang de trecere la parter și are o înălțime de peste 30 de metri — surse recente menționează 35 m până la vârful coifului. Construcția este structurată pe cinci niveluri deasupra gangului de trecere, plus coiful piramidal cu învelitoare de tablă.

Intrarea se realizează printr-un acces înalt în ogivă. Nivelurile 2 și 3 sunt delimitate între ele prin cornișe puternic profilate cu serii de mici console, iar ultimele două niveluri au cornișele nedecorate pe cele patru laturi triunghiulare. Baza și primul nivel sunt consolidate cu contraforturi; fiecare registru al turnului pierde din volum pe măsură ce se înalță. Penultimul nivel adăpostește clopotele, cu ferestre în arce geminate pe toate cele patru laturi și frize cu arcaturi lombarde. Deasupra intrării există un gol care, înainte de restaurarea din anii 1980, avea forma unei rozase închise cu suprafață vitrată, transformată ulterior într-un gol în arc frânt. Întregul eșafodaj de lemn din interiorul turnului a fost păstrat și recondiționat în cadrul restaurării din 1981–1982.

Înfățișarea turnului din secolul al XIX-lea, cunoscută din litografii, fotografii și planurile de perspectivă ale maiorului Pappasoglu, este foarte asemănătoare cu cea de astăzi. Turnul datează, în forma actuală, din 1855 — dată consemnată și în surse parohiale — deși construcția unui turn pe acest amplasament este atestată documentar din 1813 (primul turn propriu-zis al Bărăției, menționat de Carol Auner). Acesta a reprezentat un punct de atenție special în procesul de expropriere pentru Bulevardul I.C. Brătianu (1935–1943): amplasarea sa în raport cu aliniamentul bulevardului a creat inconveniente municipalității, dar statutul de monument istoric a exclus demolarea, întreținerea sa revenind Arhiepiscopiei. Prin restaurarea din 1981–1982 a fost demontat și corpul de clădire lipit temporar de turn în timpul trasării bulevardului, corp care servea drept intrare.

Corpul adosat turnului

Corpul adosat turnului datează de la mijlocul secolului al XIX-lea și este probabil contemporan cu acesta; el reprezintă doar o aripă din fostele clădiri ale mănăstirii franciscane. Compartimentele parterului sunt acoperite cu bolți cilindrice care se sprijină pe zidurile portante. Fațada principală, cea dinspre strada Bărăției, are două registre corespunzătoare celor două niveluri, separate printr-un brâu puternic profilat. Fațada etajului prezintă o ușoară retragere față de linia parterului.

Arhitectura primului nivel păstrează deschiderile originare cu arce de cărămidă, parțial umplute pentru a fi realizate câte două ferestre înalte. Plastica ornamentală constă în arcuri de cerc deasupra terminațiilor ferestrelor, câte un element decorativ în interior și casetă decorativă sub fiecare pervaz. Ferestrele etajului alternează ritmat cu pilaștri nedecorați. În interior, încăperile au tavanul boltit, iar comunicarea între acestea se efectuează prin goluri cu arce. Accesul în turn se realizează astăzi printr-una dintre încăperile de la etaj; pridvorul cu stâlpi de lemn și actualul acces în turn au fost executate în cursul restaurării din 1982. Arhitectura parterului acestui corp a fost de la bun început de tip comercial, această destinație păstrându-se până astăzi: la parter se află magazine cu intrări din strada Bărăției, iar la etaj o grădiniță de copii și o policlinică de parohie. Librăria Surorile Pauline funcționează în construcția alipită în dreapta turnului. Corpul a fost restaurat în 1981–1982 într-o manieră considerată stilistic specifică epocii și zonei în care a fost construit.

Casa parohială

Din 1866 în incinta Bărăției a funcționat o școală elementară de fete. Pe locul clădirii acesteia a fost ridicată în 1891 o nouă construcție cu aceeași destinație, realizată pe plan dreptunghiular, cu o retragere pe latura de sud, parter și un etaj, parament cu bosaje în tencuială și un profil de tipul cornișei care separă orizontal registrul inferior al parterului de cel superior al etajului. Desenul de fațadă din 1891 (INP — fond DMASI) documentează această etapă. În 1967, prin recompartimentări interioare, funcțiunea a fost schimbată din școală în casă parohială. În 1993, cu ocazia lucrărilor de reamenajare și modernizare, a fost reconstruită latura sudică ce o unește de corpul adosat turnului, obținându-se mărirea spațiului alocat activităților sociale și pastorale.

Ansamblul în cartografierea istorică

Ansamblul Bărăția apare reprezentat în toate hărțile istorice ale orașului București. În planurile ofițerilor austrieci F.B. Purcel (1789) și Ferdinand Ernst (1791), lăcașul de cult este figurat cu două corpuri de clădire, probabil biserica și camerele de locuit. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor, terenul era inclus într-o insulă triunghiulară delimitată de ulița Boiangii, ulița Târgului din Afară și ulița Dosul Bărăției. Maiorul Rudolf Borroczyn a realizat imediat după incendiul din 1847 un plan al centrului orașului cu reprezentarea schematică a zonelor afectate; planul său din 1852 (BAR — Hărți) arată ansamblul în configurația de după reconstrucție. Planul topografic din 1911 (BAR — Hărți) înregistrează pentru prima dată și "ulicioara Bărăției", trasată pe lângă biserică, legând strada Bărăției de strada Decebal, cu un plan de aliniere documentat în arhivele PMB (fond Alinieri, ds. 639/1913).

Etimologia numelui și contextul multicultural

Originea termenului "bărăție"

Denumirea "Bărăție" și derivatele sale — "bărăți", "baraați", "barați" — provin din termenul maghiar barát, care înseamnă "frate" sau "călugăr" catolic, cu referire directă la ordinele mendicante, în speță la franciscani. Forma slavonă corespondentă, brat, are același sens de "frate". G.I. Ionescu-Gion, în "Istoria Bucurescilor" (București, Stabilimentul Grafic Socecu, 1899, p. 229), consemna că etimologic barát, cu derivațiile bărát și berat, ar proveni din ungurescul "frate" sau "călugăr" catolic. Această etimologie este confirmată și de uzul lingvistic: zapise și documente de epocă denumesc în mod constant slujitorii parohiei drept "preoții băraați" sau "preoții băraați din București", în timp ce lăcașul lor de cult este numit "Bărăție" sau "Bărăția".

Denumiri similare există în mai multe orașe din România, toate legate de prezența ordinelor franciscane: Bărăția din Câmpulung Muscel (hram Sfântul Iacob, datând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea — cel mai vechi lăcaș de cult al Diecezei Romano-Catolice de București), Bărăția din Târgoviște și alte foste conventuri ale minoriților din Țara Românească. Existența simultană a mai multor "bărății" demonstrează că termenul era un apelativ generic pentru lăcașurile franciscane, independent de orice autorizație otomană specifică.

Etimologii alternative și polemici istoriografice

În lucrarea sa "Istoria fondărei orașului Bucurescĭ" (Tipografia Ion Weiss, București, 1870), maiorul Dimitrie Papazoglu — istoric, cartograf și arheolog, descendent al unei familii de funcționari otomani — propunea o cu totul altă etimologie: numele ar deriva din cuvântul turcesc berat, adică "document" sau "autorizație", cu referire la un presupus firman otoman prin care s-ar fi permis construcția. Papazoglu atribuia totodată fondarea bisericii lui Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu și tutorele copiilor lui Ștefan Cantacuzino. Cercetătorul Marius Oanță a arătat că niciuna dintre aceste aserțiuni nu este fundamentată istoric, deoarece pe teritoriul Țării Românești au funcționat mai multe mănăstiri franciscane numite "bărății" care nici nu fuseseră fondate de maghiari, nici nu obținuseră vreun firman de la Poarta Otomană. De altfel, Sublima Poartă nu ar fi permis, în mod obișnuit, construirea unui turn înalt care să evidențieze caracterul sacru al unui lăcaș neortodox — restricție aplicată constant în orașele aflate sub autoritate otomană.

Carol Auner, în "Geschichte der bukarester Baratzie" (conferință ținută la 1 mai 1904, tradusă din germană de Daniel Banner), fundamenta argumentația pe lipsa documentelor care să indice clar existența unei biserici catolice la București anterior anilor 1629–1637 și pe mărturia lui Petru Bogdan Bakšić, din vizita apostolică din 1640, că aceasta era "prima biserică catolică din București". Auner considera astfel că biserica din 1637, ctitoria lui Bartolomeo Locadello, era de fapt primul lăcaș catolic din oraș — poziție contestată de cercetări ulterioare, care au identificat documente referitoare la un stabiliment anterior. Dezbaterea rămâne deschisă, studiul Alexandrei Țânțăreanu publicat în "Materiale de Istorie și Muzeografie" al Muzeului Municipiului București subliniind că "momentul punerii bazelor conventului reprezintă una dintre fazele sale încă incomplet clarificate".

Comunitatea catolică din București: un mozaic multicultural

Istoria Bărăției este, în esență, istoria catolicismului din București — un catolicisim care nu a aparținut niciodată unei singure etnii, ci s-a format și s-a menținut ca un mozaic de comunități venite din spații culturale diferite. Până în secolul al XVIII-lea nu a existat la București o comunitate catolică bine constituită și stabilă; aceasta era formată, de regulă, din membrii suitei domnului care erau catolici, din negustori în Țara Românească veniți fie de la sudul Dunării, fie din alte țări catolice, și din refugiați din Bulgaria, în urma persecuțiilor otomane de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Primele atestări ale vieții religioase la Bărăție — din corespondențele episcopale și rapoartele misionarilor franciscani din prima jumătate a secolului al XVII-lea — reflectă această diversitate: o comunitate de 2 familii (10 suflete), compusă din negustori occidentali, italieni, raguzani și bulgari, frecventată periodic de curteni ai domnului și de negustori în tranzit. Misiunile franciscane din Valahia se bazau nu pe convertirea populației ortodoxe autohtone, ci pe reconvertirea sașilor din vechile întemeieri de la sud de Carpați, trecuți la lutheranism prin forța împrejurărilor, și pe comunitățile catolice deja existente.

Comunitatea bulgară. Franciscanii din Provincia Bulgaria

Un rol fundamental în istoria Bărăției l-au jucat franciscanii bulgari. Conform celor mai multe surse, primii franciscani stabiliți pe acest loc aparțineau ordinului minor conventual, cu sediu episcopal la Constantinopol; ulterior, autoritatea a trecut la franciscanii observanți ai Provinciei Bulgaria, cu sediu episcopal la Sofia. Această schimbare de autoritate a generat tensiuni documentate: la vizita din 1640, episcopul Petru Bogdan Bakšić — el însuși bulgar, din ordinul observanților — a constatat că ctitorul Locadello i-a ascuns veșmintele episcopale pentru a împiedica sfințirea formală a lăcașului, episod ce reflecta disputa de jurisdicție dintre cele două ramuri franciscane. Franciscanii din Provincia Bulgaria au refăcut biserica după incendiul din 1659 (lucrare finalizată în 1666 sau 1672) și au coordonat reconstrucția din deceniile 1670–1688. Răscoala antiotomană de la Chiprovăț din septembrie 1688 a mărit semnificativ numărul catolicilor bulgari din Țara Românească, aducând și la București un element catolic mai numeros și mai stabil. Franciscanii bulgari au administrat parohia până în 1852, când și-au cedat drepturile fraților din Provincia Capistrano.

Comunitatea germană

Comunitatea germană din București datează din secolul al XVIII-lea și era compusă cu precădere din negustori sași. Prezența acesteia la Bărăție este atestată și documentar: în 1935, Arhiepiscopia Romano-Catolică declara că ansamblul deservea, printre altele, comunitatea germano-catolică a capitalei. Liturghiile în limba germană se celebrează și astăzi în fiecare duminică la Bărăție, conform datelor Arhidiecezei Romano-Catolice București, continuând o tradiție seculară. Anterior Primului Război Mondial, germanii reprezentau aproximativ 8% din populația orașului, incluzând sași, prusaci și austrieci.

Comunitatea maghiară

Comunitatea maghiară din București este una dintre cele mai consistente comunități catolice ale capitalei. Liturghii în limba maghiară se celebrează săptămânal la Bărăție, iar parohia dispune de un vicar responsabil pentru această comunitate. Termenul barát — de la care derivă "bărăție" — este chiar un cuvânt maghiar, ceea ce ilustrează legătura lingvistică și istorică profundă dintre această comunitate și lăcașul de cult.

Comunitatea polonă

Polonezii au reprezentat o prezență semnificativă în București, în special în preajma Primului Război Mondial și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ajungând la aproximativ 3.000 de persoane în 1890 (circa 1,5% din populația orașului). Strada Polonă din București poartă numele acestei comunități. Liturghia în limba polonă este celebrată și astăzi la Bărăție, în fiecare duminică la ora 12:30, conform programului liturgic al parohiei.

Bărăția astăzi: patru comunități, un singur lăcaș

Astăzi, Parohia Sancta Maria Gratiarum adăpostește simultan patru comunități catolice distincte: română, germană, maghiară și polonă. Liturghiile sunt celebrate în patru limbi, fiecare comunitate având un program liturgic propriu. Duminica, programul include liturghii la orele 8:00, 9:00 (în maghiară), 10:00 (în germană), 11:00, 12:30 (în polonă) și 16:30 (sau 18:00 în sezonul de vară). În zilele de lucru și sâmbătă se celebrează liturghii la orele 7:00, 8:00 și 18:00. Această structură liturgică multilingvă face din Bărăție un caz aparte în cadrul vieții religioase bucureștene și un simbol viu al caracterului multicultural al catolicismului din capitala României. Conform datelor ARCB, există în prezent aproximativ 25.000 de romano-catolici în București, organizați în 14 parohii.

Bărăția în context urban: strada Bărăției și axa nord-sud

Axa nord-sud a Bucureștiului și locul Bărăției

Bărăția se află pe una dintre cele mai importante axe urbane ale Bucureștiului: magistrala nord-sud care leagă Piața Victoriei de Piața Unirii, un bulevard construit în etape succesive pe parcursul a aproape un secol, între 1888 și deceniile 3–4 ale secolului al XX-lea. Această arteră — purtând de-a lungul timpului denumirile de Bulevardul Colțea, Bulevardul Lascăr Catargiu, Bulevardul Tache Ionescu, Bulevardul I.C. Brătianu, Bulevardul Constantin Brâncoveanu, și, în epoca comunistă, Ana Ipătescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și 1848 — a transformat treptat o zonă periferică în centrul administrativ și cultural al capitalei.

Ansamblul Bărăția se găsește pe segmentul sudic al acestei magistrale, pe porțiunea dintre Piața Universității și Piața Unirii, în imediata vecinătate a Pieței Sfântul Gheorghe. Catalogul de expoziție al Muzeului Municipiului București dedicat arterei istorice Colțea–Brătianu (Cezar Petre Buiumaci, 2024) menționează explicit Bărăția drept unul dintre reperele acestui traseu urban, ca "una dintre puținele turnuri clopotniță din această zonă", vizibilă de pe bulevardul principal. Bulevardul I.C. Brătianu — fostă Stradă a Colței în porțiunea sa sudică — poartă chiar numele unui politician liberal al cărui monument fusese conceput să fie amplasat în piața de la intersecția cu Bulevardul Carol I, în imediata apropiere a Bărăției.

Nucleul istoric al orașului și proximitatea Bărăției

Bărăția s-a aflat dintotdeauna în proximitatea "kilometrului 0" al orașului — mai întâi Curtea Veche (Palatul Voievodal de la Curtea Veche), ulterior Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se găsește și Monumentul Kilometrului Zero, conceput de arhitecții Horia Creangă și Ștefan Niculescu și executat de sculptorul Constantin Baraschi în 1938. Această poziție centrală este reflectată în toate hărțile istorice ale orașului, unde ansamblul Bărăția apare constant ca un reper urban recognoscibil.

În imediata vecinătate a Bărăției se concentrează câteva dintre cele mai importante edificii ale centrului istoric: Palatul Suțu (1833–1835, arhitecții Conrad Schwink și Johann Veit), sediul Muzeului Municipiului București din 1959; Spitalul Colțea, primul spital din Țara Românească, întemeiat de spătarul Mihai Cantacuzino la începutul secolului al XVIII-lea; Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cea mai mare ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu la București (cu statuia voievodului, realizată de sculptorul Oscar Han, dezvelită în 1943); Curtea Veche, cu ruinele Palatului Voievodal și Biserica Domnească Sfântul Anton. Această concentrare de monumente face din zona adiacentă Bărăției unul dintre cele mai dense nuclee de patrimoniu construit din capitală.

Strada Bărăției: traseu, denumire și monumente

Strada Bărăției este situată în centrul istoric al Bucureștiului, în Sectorul 3. Are o lungime de aproximativ 200 de metri și se desfășoară de la nord-vest spre sud-est, între Bulevardul Ion C. Brătianu și Bulevardul Corneliu Coposu. Numele străzii provine direct de la complexul religios. Strada adăpostește mai multe imobile clasate în Lista Monumentelor Istorice: alături de ansamblul Bărăția (cod LMI B-II-m-B-18118), imobilul de la nr. 33 și casele de la numerele 46–48 sunt de asemenea înscrise în LMI.

Strada apare în documente și hărți istorice sub diverse denumiri. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor, terenul adiacent era inclus într-o insulă triunghiulară delimitată de ulița Boiangii (actuala stradă Bărăției), ulița Târgului din Afară (actuala Calea Moșilor) și ulița Dosul Bărăției (actuala stradă Decebal). O străduță cu denumirea de "ulicioara Bărăției", trasată la sfârșitul secolului al XIX-lea pe lângă biserică, legând strada Bărăției de strada Decebal, apare pentru prima dată în planul topografic al Bucureștiului din 1911 (BAR — Hărți) și este documentată printr-un plan de aliniere din 1913 (SMBAN, fond PMB — Alinieri, ds. 639/1913).

Bărăția și istoria urbanismului central

Construirea Bulevardului I.C. Brătianu pe porțiunea sudică (de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou spre Piața Unirii) a presupus, în deceniile 3–4 ale secolului al XX-lea, demolări și exproprieri masive în blocul de clădiri adiacent Bărăției. Primarul Alexandru G. Donescu (1934–1938) a decis deschiderea bulevardului Brătianu de la strada Sfinților (actuala stradă Colțea) până la Bulevardul Maria (Piața Unirii), expropriind toate proprietățile aflate pe traseul acestui segment din străzile Bărăției, Carol I, Colțea, Lipscani, Mavrogheni, Moșilor, Patriei, Pătrașcu-Vodă, Pânzari și Sfântul Gheorghe, pe o suprafață de peste 13.000 mp, costând peste 1.755.000 lei. Lucrările au continuat în mandatul generalului Rodrig Modreanu (1941).

În acest context, ansamblul Bărăția a fost afectat de exproprieri parțiale în două etape: 1935 (314 mp teren și 334 mp construcții) și 1943 (38,20 mp teren și 82,33 mp construcții suplimentare). Procesul a determinat și modificarea relației spațiale dintre Turnul Bărăției și bulevardul nou trasat, turnul rămânând vizibil de pe axa principală în condiții noi față de configurația anterioară, când era înconjurat de un front continuu de clădiri. Turnul a supraviețuit datorită statutului său de monument istoric, devenind astfel unul dintre rarele elemente arhitecturale din această zonă care leagă vizual Bucureștiul de mijlocul secolului al XIX-lea de cel al prezentului.

Bărăția pe axa nord-sud: o școală de arhitectură în aer liber

Magistrala nord-sud a Bucureștiului, pe segmentele sale construite în perioade diferite, a fost caracterizată de istoricul Cezar Petre Buiumaci drept "o școală de arhitectură în aer liber", în care etapele edificării ilustrează influențele arhitecturii din diferite epoci. Bulevardul Lascăr Catargiu (fostul Bulevard Colțea, segment nordic) este un exponent al influențelor arhitecturii franceze și neoromânești; Bulevardul Magheru–Bălcescu poate fi numit "bulevardul modernist", cu poate cel mai mare număr de clădiri de tip modernist-Art Déco din București. Pe segmentul sudic, în zona Pieței Sfântul Gheorghe și a Bărăției, arhitectura se stratifică în mod radical: turnul Bărăției (mijlocul sec. XIX), corpul adosat (tot sec. XIX), intervențiile din 1928 și 1932, alături de clădirile din perioada interbelică și cele ridicate în regimul comunist.

Funcțiunile culturale de-a lungul acestei axe sunt ilustrative pentru rolul pe care l-a jucat centrul orașului în viața Bucureștiului: pe magistrala nord-sud se află sau s-au aflat Muzeul Simu, Fundația Dalles, Teatrul Național (construit pe locul trasat pentru un palat administrativ în fața Universității din București), Universitatea de Arhitectură și Urbanism, Academia de Studii Economice (la Piața Romană), Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu), Spitalul Colțea și trei cinematografe: Studio, Patria și Luceafărul. Spiritual, axa este marcată de bisericile Italiană, Enei, Colțea, Sfântul Gheorghe Nou, Bărăția, Sfântul Ioan Gură de Aur și Bărăția — ultimele două situate în imediata apropiere a ansamblului.

Hanul Papazoglu: vecinătatea istorică dispărută

Un element urban dispărut, dar relevant pentru înțelegerea contextului Bărăției în secolul al XIX-lea, este Hanul Papazoglu, cu care ansamblul se învecina direct. Maiorul Rudolf Borroczyn, în planul centrului orașului realizat imediat după incendiul din 1847, arăta că Bărăția și Hanul Papazoglu se aflau împreună aproape de inima perimetrului cu distrugeri. Această vecinătate ilustrează caracterul mixt — religios, comercial, rezidențial — al zonei centrale din jurul Pieței Sfântul Gheorghe în prima jumătate a secolului al XIX-lea, înainte ca marile regularizări urbanistice să transforme structura urbană a centrului.

Piața Romei și statuia Lupoaicei Capitoline

La intersecția bulevardului cu strada Lipscani, în apropierea Bărăției, se află Piața Romei, amenajată în 1907 cu statuia Lupoaicei Capitoline — replică a faimoasei sculpturi romane, amplasată la capătul străzii Lipscani și înlocuind fântâna care se afla anterior acolo. Prezența acestei statui, simbol al latinității și al legăturilor istorice dintre România și Roma, completează contextul simbolic al zonei din jurul Bărăției, unde catolicismul de expresie latină și-a menținut prezența timp de aproape patru secole.

Lista arhitecților și specialiștilor

Sunt menționați mai jos arhitecții, constructorii, restauratorii, donatorii ctitori, istoricii și cercetătorii documentați în legătură cu edificarea, restaurarea și studiul ansamblului romano-catolic Bărăția din București.

Ctitori și donatori

• Bartolomeo Locadello — negustor venețian, ctitorul primei biserici de zid de pe amplasamentul actual, ridicată în 1637. Personaj controversat, care a stârnit nemulțumirea misionarilor franciscani pentru intențiile sale de a oferi Veneției biserica pe care o construise, în schimbul unui sprijin financiar. A lăsat o scurtă descriere a ctitoriei sale în lucrarea "Descriere pe scurt a Țării Românești" (1641).
• Constantin Lisa — negustor grec, donator principal al construcției din 1741, atestat printr-o inscripție sepulcrală dispărută, care se păstra odinioară în incinta ansamblului.
• Leopold I, împăratul Sfântului Imperiu Romano-German (1640–1705) — donator al sumei de 1.500 ducați de aur pentru repararea complexului la începutul secolului al XVIII-lea, contribuție fundamentală pentru supraviețuirea lăcașului în această perioadă dificilă.
• Nicolae Mavrocordat, domn al Țării Românești (1716, 1719–1730) — a contribuit cu 280 de ducați de aur la repararea complexului, alături de donația imperială habsburgică.
• Franz Iosif I, împăratul Austriei (1830–1916) — a finanțat turnarea clopotului cel mare al bisericii în 1855, element de patrimoniu păstrat până astăzi.
• Casa Imperială de la Viena — donatoare a sumei de 4.000 de guldeni pentru reconstrucția ansamblului după incendiul din 1847.
• Angelo Parsi, monseniorul — a coordonat reconstrucția integrală a ansamblului între 1847 și 1850, strângând fondurile necesare din mai multe surse: Curtea Imperială de la Viena, Asociația pentru Răspândirea Credinței de la Paris, episcopatul maghiar, Nunțiatura din Viena și donatori privați.

Arhitecți

• Freywald — arhitect austriac, autorul planurilor de reconstrucție a ansamblului Bărăția după incendiul din 1804. Construcția după planurile sale a fost finalizată în 1813, reprezentând prima atestare documentară a unui turn propriu-zis al Bărăției.
• Carol Cortobius — arhitect, responsabil cu restaurarea bisericii și a turnului în 1928, conferindu-le aspectul păstrat în linii mari până astăzi. Intervenția sa constituie una dintre etapele definitorii ale formei actuale a ansamblului.

Preoți și administratori ai parohiei

• Gregorio de Bari — călugăr franciscan conventual, comisar și misionar apostolic al ordinului în Moldova și Valahia; a obținut după 1630 acordul domnitorului Leon Tomșa pentru construirea primului stabiliment catolic la București.
• Santo Felice și Angelo da Sonnino — călugări misionari franciscani, constructorii primei biserici de lemn de pe amplasament, în prima jumătate a secolului al XVII-lea.
• Antonius Stephani din Chiprovăț — preot franciscan observant, a inițiat reconstrucția Bărăției după 1670, cu sprijinul episcopului de Sofia și al domnitorului Grigore Ghica; lucrările nu erau terminate nici în 1688.
• Ambrosius Babich (Ambrozie Babick) — paroh al Bărăției până în 1834, descris drept "un preot deosebit de activ și de serios". I se datorează repararea și extinderea ansamblului catolic după incendiul din 1804 (reconstrucție finalizată 1813) și întemeierea școlii parohiale catolice în 1823. Din 1833 se păstrează în arhivele Arhiepiscopiei o tocmeală între Babick și doi meșteri (zidar și dulgher) pentru lucrări de extindere.

Istorici și cercetători

• Karl Auner (Carol Auner) — preot-canonic și istoric catolic german, autorul lucrării "Geschichte der bukarester Baratzie" (conferință ținută la 1 mai 1904, publicată la București același an, tradusă din germană de Daniel Banner). Prima monografie dedicată istoriei Bărăției din București; fundamentată pe documente de arhivă și izvoare primare. Auner a susținut că prima biserică de zid datează din 1637 (ctitoria Locadello) și că turnul a fost construit pentru prima dată în 1813.
• Raymund Netzhammer (1862–1945) — arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 și 1924, născut la Erzingen, Baden (Germania). Autor al lucrării "Reședința episcopală din București, o contribuțiune la istoria arhidiozcezei" (București, Atelierele Grafice SOCEC et comp., 1923), care conține informații de referință despre Bărăție, inclusiv nota că "Complexul Bărăția datează din anul 1848, deoarece în 1847 un foc devastator a mistuit atât biserica cât și turnul". Ctitor al Bisericii greco-catolice Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă și al Bisericii Sf. Elena din strada Cuza Vodă, ambele în București.
• Dimitrie Papazoglu (1811–1892) — maior, istoric, cartograf și arheolog român, descendent al unei familii de funcționari otomani. Autor al lucrării "Istoria fondărei orașului Bucurescĭ, astădi capitala Românieĭ" (Tipografia Ion Weiss, București, 1870) și al hărților de perspectivă ale Bucureștiului din 1871 (BAR — Hărți). A propus etimologia numelor "Bărăție" din turcescul berat, teorie infirmată de cercetările ulterioare.
• I. Ionescu-Gion (1857–1899) — istoric și publicist român, autorul lucrării "Istoria Bucurescilor" (București, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, 1899), care conține una dintre primele discuții sistematice despre Bărăție și despre etimologia termenului barát.
• Nicolae Iorga (1871–1940) — istoric, om politic și academician român. A publicat în volumul "Studii și documente cu privire la istoria românilor", vol. II — "Acte relative la istoria cultului catolic în Principate" (București, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, 1901) — documente esențiale privind istoria Bărăției, inclusiv prima mențiune a unui turn (p. 336). A consultat și arhivele bisericii Bărăția în cercetările sale.
• Alexandra Țânțăreanu — cercetătoare la Institutul Național al Patrimoniului (INP); autoarea celui mai complet studiu arhitectural al ansamblului Bărăția din București: "Ansamblul Romano-Catolic Bărăția din București", publicat în "Materiale de Istorie și Muzeografie" al Muzeului Municipiului București. Studiul analizează sistematic toate corpurile ansamblului (biserică, turn, corp adosat, casă parohială), documentele de arhivă (INP — fond DMI, fond DMASI; SMBAN — fond PMB Alinieri, fond Arhiepiscopia Romano-Catolică din București) și evoluția ansamblului pe baza planurilor și fotografiilor istorice.
• Marius Oanță — cercetător, autorul studiului "Mănăstirile franciscane din Țara Românească: claustrul Bărăției din București", publicat în ALTculture Magazine (2022). A clarificat originile franciscane ale Bărăției pe baza documentelor Congregației de Propaganda Fide și a corespondenței misionarilor, infirmând ipotezele lui Papazoglu și precizând că actuala construcție este a cincea de pe amplasament.
• Cezar Petre Buiumaci — director al Muzeului Municipiului București, autorul textului de catalog "Colțea: de la uliță la bulevard" din catalogul expoziției "Călătorie în orașul pictat — vechea stradă a Colței" (MMB, București, 2024), care plasează Bărăția în contextul evoluției arterei istorice Colțea–Brătianu și o menționează drept "una dintre puținele turnuri clopotniță din această zonă".

Surse documentare principale

• Petru Bogdan Bakšić (Pietro Bogdano, m. 1674) — episcop de Sofia din ordinul franciscanilor observanți bulgari, autorul unor rapoarte de vizitație apostolică (1640, 1663, 1668, 1670) care constituie principalele surse primare despre starea Bărăției și a comunității catolice din București în secolul al XVII-lea. Prima sa vizită din 1640 a furnizat prima descriere arhitecturală a lăcașului (dimensiuni, structură, program iconografic).
• Pietro Paolo Bruni da Perugia — călugăr franciscan conventual, autorul scrisorii din 9 iulie 1629 care constituie primul document referitor la intenția de a construi o biserică și mănăstire catolică la București.
• Silverio Pilotti da Penna — franciscan minorit conventual, autorul corespondenței cu Congregația de Propaganda Fide în care descrie prima "biserică de lemn cu șase odăi bune" ridicată de misionarii Santo Felice și Angelo da Sonnino în București.
• Giuseppe Maria Molajoni — episcop de Nicopole ad Istrum, martor ocular al incendiului din 1847; autorul scrisorii adresate misionarului apostolic don Giorgio Caragé în care descrie distrugerea completă a Bărăției: "care a ars toată, biserica, mănăstirea, clopotnița", împreună cu întreaga arhivă a parohiei.

*

Corpul adosat turnului, care datează de la jumătatea secolului al XIX-lea şi este probabil contemporan cu acesta, păstrează astăzi expresia parterului sunt acoperite cu bolţi cilindrice care se sprijină pe zidurile portante. Faţada principală, cea dinspre strada Bărăţiei, are două registre corespunzătoare celor două niveluri, separate printr-un brâu puternic profilat iar faţada etajului are o uşoară retragere faţă de linia parterului.

Arhitectura primului nivel păstrează deschiderile originare cu arce de cărămidă, care au fost parţial umplute pentru a fi realizate câte două ferestre înalte. Plastica ornamentală constă în: arcuri de cerc deasupra terminaţiilor din partea de sus a ferestrelor cu câte un element decorativ în interior şi casetă decorativă sub fiecare pervaz. Ferestrele etajului alternează ritmat cu pilaştrii nedecoraţi. În interior încăperile au tavanul boltit iar comunicarea între acestea se efectuează prin goluri cu arce.

Accesul în turn se realizează astăzi printr-una dintre încăperile de la etaj. Pridvorul cu stâlpi de lemn, care s-a creat „deasupra terasei existente”, precum şi actualul acces în Turn au fost executate în cursul restaurării din anul 1982.

Arhitectura parterului acestui corp a fost de la bun început de tip comercial şi această destinaţie s-a păstrat până astăzi, acolo fiind amenajate magazine cu intrări din strada Bărăţiei. Într-o imagine de epocă, realizată la începutul secolului XX de către Frédéric Damé, turnul Bărăţiei apare flancat atât spre Sud cât şi spre Nord de fronturi de clădiri cu destinaţie comercială. În anii 1981-1982 corpul adosat turnului a fost restaurat într-o manieră considerată stilistic specifică epocii şi zonei în care a fost construit. Acest corp, care datează de la jumătatea secolului al XIX-lea, reprezintă doar o aripă din fostele clădiri ale mănăstirii franciscane. (Alexandra Ţânţăreanu)

*

Biserica Romano-Catolică "Sfânta Maria" - "Bărăţia" este situată în centrul Bucureştilor, între Piaţa Universităţii şi Piaţa Unirii, la capătul dinspre bd. Brătianu al străzii Bărăţiei. Existenţa Bărăţiei este consemnată încă din secolul XIV, odată cu primele aşezări de pe malurile Dâmboviţei şi a dezvoltării negoţului aici. Atestarea documentară certă a ecleziei este din anul 1558. După 1595, este incendiată de turci şi apoi părăsită. În 1629, catolicii din Bucureşti capătă aprobare de la Sultan să-şi ridice o nouă biserică. În 1633, bogatul negustor veneţian Bartolomeo Locadelli, împreună cu Pietro Paolo Bruni din Perugia, având sprijinul principelui-domnitor Matei Basarab, construiesc o nouă biserică. În 1659 este arsă de tătari. Misionarul Thomassi, cu contribuţia negustorilor şi meşterilor din „Provincia Bulgaria” ajută la refacerea bisericii din lemn între 1664-1666 şi la reconstruirea ei parţial din zid. Au urmat repetate incendii, după care biserica este refăcută succesiv în anii 1812, între 1828-1833, după 1847.

În 1928 arhitectul Carol Cortobius restaurează biserica şi turnul, conferindu-le aspectul păstrat şi astăzi. În 1952, ansamblul a fost renovat. În acest lăcaş, Sfânta Liturghie este celebrată pe rând, în limbile română şi maghiară. Biserica este de tip bazilică uninavată, alcătuită din nartex, naos şi Sf. Altar. Vestibulul este flancat de o capelă mică şi de accesul la cor. Nava dreptunghiulară a bisericii este acoperită cu boltă în leagăn, pictată în chip de cer înstelat. În interior se află numeroase statui, între care se disting: cea a Regelui Ştefan cel Sfânt al Ungariei şi cele 14 panouri în basorelief reprezentând Calea Crucii.

Din punct de vedere stilistic, actuala biserică este de tradiţie romanică, la care se adaugă accente „Art-Déco”. Faţada vestică este simplă, iar cele de sud şi nord sunt strânse între clădiri.

Ansamblul Bărăţia mai cuprinde pe latura sudică, o sală de conferinţe şi casa parohială. Construcţia alipită în dreapta turnului, cuprinde la parter „Librăria Surorile Pauline”, iar la etaj o grădiniţă de copii şi policlinică de parohie. Turnul Bărăţiei datează, în forma actuală, din 1855. Este de formă pătrată în plan, cu gang de trecere la parter, are deasupra cinci caturi totalizând 35 m înălţime.

După cutremurul din 1977, între 1979-1982, casa parohială, prăvăliile şi turnul-clopotniţă au fost restaurate. (Extras din „Enciclopedia Lăcaşurilor de Cult din Bucureşti” de Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, Vol.2, Ed. Universalia 2005.)

*

Baratia sau Biserica Catolicilor s-a fondat de un italian, anume Delcioaro, in vremea lui Stefan Voda Cantacuzino, cu berat de la Poarta Otomana, si de aceea i s-a pus numele de Baratie, adica document, autorizatie. Conditia era sa nu se ridice turnul inalt, nici sa se aseze clopote (ordinul sultanului Mahmud al IV-lea). Dimitrie Papazoglu - "Istoria fondarei orasului Bucuresti"

Bibliografie

• Țânțăreanu, Alexandra, "Ansamblul Romano-Catolic Bărăția din București", în Materiale de Istorie și Muzeografie, Muzeul Municipiului București. • (volum tipărit)
• Auner, Karl (Carol), "Istoria Bărăției din București" (conferință ținută la 1 mai 1904), traducere din lb. germ. de Daniel Banner, București, 1904. • (volum tipărit)
• Călători străini despre țările Române, vol. 5 (editori Maria Holban coord., Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu), București, Ed. Științifică, 1973. • (volum tipărit)
• Călători străini despre țările Române, vol. 7, București, Ed. Științifică, 1980. • (volum tipărit)
• Călători străini despre țările Române, vol. 9, București, Ed. Academiei Române, 1997. • (volum tipărit)
• Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, București, Ed. Socec, 1898. • (volum tipărit)
• Inscripțiile medievale ale României, vol. I Orașul București (1395–1800) (editori Alexandru Elian coord., Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu), București, Ed. Academiei R.S.R., 1965. • (volum tipărit)
• Ionescu-Gion, G.I., Istoria Bucureșcilor, București, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, 1899. • (volum tipărit)
• Iorga, Nicolae, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. II — Acte relative la istoria cultului catolic în Principate, București, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, 1901. • (volum tipărit)
• Iorga, Nicolae, Contribuțiuni la istoria Munteniei, București, 1896. (volum tipărit)
• Netzhammer, Raymund (arhiepiscop), Reședința episcopală din București, o contribuțiune la istoria arhidiozcezei, București, Atelierele Grafice SOCEC et comp., 1923. • (volum tipărit)
• Papazoglu, Dimitrie, Istoria fondărei orașului Bucureșcī, astădī capitala Românieī, Tipografia Ion Weiss, București, 1870. • (volum tipărit)
• Pall, Francisc, Les Consuls des Puissances étrangères et le clergé catholique en Valachie au début du XIX-e siècle, București, 1940 (Extrait des "Mélanges de l’École Roumaine en France", XV, 1939–1940). • (volum tipărit)
• Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor medievale din București, București, Ed. Academiei RPR, 1961. • (volum tipărit)
• Stoica, Lucia; Ionescu-Ghinea, Neculai, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. II, Ed. Universalia, București, 2005. • (volum tipărit)
• Buiumaci, Cezar Petre, "Colțea: de la uliță la bulevard", în catalogul expoziției "Călătorie în orașul pictat — vechea stradă a Colței", Muzeul Municipiului București, București, 2024. • (volum tipărit)
• "Monitorul Comunal", București, an LXVIII, nr. 38, 1943. • (volum tipărit)
• Ciocîltan, Alexandru, "Catolicismul în țara Românească în relatări edite și inedite ale episcopului de Sofia Petru Bogdan Bakšić (1663, 1668, 1670)", în Revista Istorică. Serie Nouă, XVIII, nr. 1–2, București, 2007. • (volum tipărit)
• Parohia Sancta Maria Gratiarum / Sfânta Maria a Harurilor (Bărăția) (Arhidieceza Romano-Catolică București)
• Mănăstirile franciscane din țara Românească: claustrul Bărăției din București (I), Marius Oanță (ALTculture Magazine)
• Bărăția: o singură biserică, trei comunități (papalabucuresti.ro)
• Romano-catolicii Capitalei și "bunul român" Netzhammer (Dilema Veche)
• Strada Bărăției (Wikipedia)
• Biserica Bărăția din București (Wikipedia)
• Marele incendiu din București (Wikipedia)
• Memoria cărții poștale — strada Bărăței din municipiul București (Cronopedia)
• Ansamblul Romano-Catolic „Bărăția” din București (Alexandra Tânțăreanu)
• Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia Lăcaşurilor de Cult din Bucureşti, Vol. 2, Ed. Universalia 2005.
• Biserica Sf. Maria a Darurilor - Bărăţiei (foto)
• Biserica Romano-Catolică "Sfânta Maria" - "Bărăţia" (Agerpres)
• ATUNCI SI ACUM: Biserica Bărătia
• Institutul Național al Patrimoniului (INP), fond DMI, ds. 1703/1967–1984 și 1706/1981; fond DMASI, Proiect de reamenajare și modernizare ansamblul Bărăția, 1993. Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale (SMBAN), fond Primaria Municipiului București — Alinieri, ds. 639/1913; fond Arhiepiscopia Romano-Catolică din București, ds. 66/1833 și 432/1900.