Biserica Sfântul Nicolae – Șelari

Biserica „Sfântul Nicolae" – Șelari, București

Biserica „Sfântul Nicolae" – Șelari este un lăcaș de cult ortodox din centrul vechi al Bucureștiului, clasat în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI B-II-m-B-18174, categoria monument de arhitectură, cu datare în secolul al XVII-lea. Adresa oficială a edificiului este Strada Blănari nr. 16, Sectorul 3, București. Din punct de vedere canonic, parohia aparține Arhiepiscopiei Bucureștilor, Protoieria Sectorului 3 Capitală. Placa de monument istoric instalată pe fațada bisericii înregistrează datarea oficială 1699–1700, sec. XVIII–XIX, identificând lăcașul drept ctitoria lui Șerban Cantacuzino vel paharnic, distrusă în incendiul din 1847 și reconstruită în 1860–1868 în manieră romantică, cu accente neogotice, pictată de Gh. Tattarescu.

Hram și date liturgice

Hramul bisericii este Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, sărbătorit la 6 decembrie. Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae este cel mai important obiect de patrimoniu mobil al lăcașului, venerată de credincioși de mai bine de un secol. Parohia funcționează ca parohie de centru vechi, cu enorie formată din locuitorii și vizitatorii zonei istorice.

Denumirea: „din Șelari" versus adresa „Blănari"

Determinativul „Șelari" din denumirea lăcașului nu se referă la strada pe care se află, ci la mahalaua și la breasla în mijlocul cărora a fost ridicat. Șelarii erau meșteșugari specializați în confecționarea de șei, hamuri, curele, frâie și alte piese de harnașament pentru cai — o breaslă influentă în București în secolele XVII–XVIII. Ulița Șelarilor pornea din apropierea acestei biserici și cobora spre Dâmbovița, aflându-se la aproximativ 8 m spre vest de zidul Curții Vechi. Strada actuală Blănari, pe care se află edificiul la nr. 16, corespunde fostei Ulițe a Blănarilor — o artera paralelă, adiacentă. Denumirile ulițelor care străbăteau mahalaua reflectă breslele instalate în zonă: Ulița Șelarilor, Ulița Bărbierilor, Ulița Papugiilor, Ulița Blănarilor.

Localizare și context urban

Lăcașul este amplasat în centrul vechi al Bucureștiului, la intersecția dintre strada Blănari și strada Șelari, în partea de nord-vest a fostei Curți Domnești, în zona ce se chema în vechime Târgul de Sus — centrul comercial și meșteșugăresc al orașului medieval. Mahalaua Sfântului Nicolae din Șelari, menționată documentar la 4 martie 1678, era parte a vechii Plăși a Târgului, cea mai mare din București. Mahalaua cuprindea numeroase ateliere și prăvălii, dar relativ puține locuințe propriu-zise, întrucât era populată mai ales de negustori și meșteri bulgari.

În imediata vecinătate se concentrează câteva dintre cele mai reprezentative edificii ale centrului vechi: Curtea Veche cu Palatul Voievodal și Biserica Domnească Sfântul Anton, Hanul lui Manuc, Hanul Gabroveni și Hanul cu Tei. Lăcașul este vizibil din strada Șelari, una dintre cele mai vechi artere de circulație din București, care leagă Bulevardul I.C. Brătianu de Curtea Veche. Aproximativ 49% din casele existente pe strada Șelari datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada păstrând cel mai autentic amprenta acelei perioade în aspectul stradal bucureștean, după cum consemna Camelia Ene în studiul publicat în Materiale de Istorie și Muzeografie, XIV (2000). În cartografia istorică, lăcașul apare în planurile ofițerilor austrieci Ferdinand Ernst și F.B. Purcel din 1789–1791, unde este notat cu roșu sub numărul 53 cu explicația „SCHELARY", alături de casele din jur. Planul de perspectivă al maiorului Dimitrie Pappasoglu din 1871 înregistrează de asemenea edificiul și vecinătățile sale comerciale.

Istoricul construcției: cele patru etape

Etapa I — prima biserică, probabil din lemn (sec. XVII)

Prima atestare documentară a unui lăcaș de cult pe acest amplasament datează din 27 aprilie 1664, consemnată în Documentele Mănăstirii Colțea (I. Ionașcu, p. 12–13), fără ca documentul să precizeze anul întemeierii — cu siguranță anterior. Existența lăcașului este pusă uneori în legătură cu Doamna Ilinca, cea de-a doua soție a lui Antonie Vodă din Popești (domn 1669–1672), care este menționată drept ctitoriță a unei biserici „ce se cheamă Sfete Nicolae". La 1670, printre martorii unei afaceri funciare apare „popa Șărban de la doamna" — dacă admitem că Doamna Ilinca este ctitoră a Bisericii Sfântul Nicolae Șelari, atunci lăcașul ar fi o ctitorie domnească, fapt de însemnătate deosebită. Această ipoteză este menționată de cercetătorul Aristide Ștefănescu în studiul publicat în Revista Monumentelor Istorice (nr. 1–2, 1997), dar rămâne neverificată printr-o cercetare sistematică.

Lăcașul este menționat în continuare la 4 martie 1676, în 1677 (condica Mănăstirii Nucet, care amintește de „mahalaua Sf. Nicolae-Șelari"), și la 26 noiembrie 1678. G.I. Ionescu-Gion aprecia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, că prima biserică din lemn fusese ridicată în secolul al XVII-lea și că în anii următori lăcașul era metoh al Mitropoliei. Conform cercetătorului Aristide Ștefănescu, observațiile arheologice din 1995 nu au relevat urme ale vreunei construcții de zid anterioare primilor ani ai secolului al XVIII-lea — ceea ce confirmă că lăcașul inițial a fost din lemn.

Etapa II — ctitoria Șerban Cantacuzino vel paharnic (1699–1700)

Pe la 1699–1700, fostul mare paharnic Șerban Cantacuzino a reclădit din piatră lăcașul vechi din Șelari. Pisania originală, conservată și azi în biserică, suna astfel: „Această sfântă și dumnezeiască biserică, întru care se prăznuiește sfântul mare și de minuni făcător Nicolae, este făcută de Șerban Cantacuzino biv vel Paharnic, sin Drăghici Cantacuzino vel Spătar, împreună cu Iorgu staroste și Apostol Lazăr, spre slava lui Dumnezeu, pentru veșnica lui pomenire, a părinților, moșilor și strămoșilor, în zilele luminatului Domnului nostru Io Constantin Basarab, la anul de la zidirea lumei 7208 (1700), meseța august." Un document intern precizează că zidurile s-au ridicat cu cheltuiala negustorului Apostol Lazăr și a soției sale Antița, Iorgu Stan Costea ar fi plătit zugrăveala, iar Șerban Cantacuzino ar fi dăruit tâmpla și icoanele. Tradiția și documentele îl consacră totuși pe paharnicul Cantacuzino drept ctitor principal, el veghind peste timp cu bani și odoare la această biserică.

Șerban Cantacuzino, paharnicul, era fiul marelui spătar Drăghici Cantacuzino și al Păunei Diicu Buicescu, var primar cu fostul domn Șerban Cantacuzino. Fusese căsătorit mai întâi cu Maria, fiica marelui vornic Ghencea Rustea și a Ilincăi Rudeanu — aceasta murise la 5 ianuarie 1696, la nașterea fiicei Maria, pe când Șerban se afla în misiune diplomatică la Constantinopol. S-a recăsătorit cu Andreiana Fălcoianu, dar această căsnicie nu i-a dat urmași. A murit fără urmași direcți, cândva între 1709–1710, și a fost înmormântat la Mănăstirea Comana. Era om „prea straşnic şi cu minte", socotit arbitru al echilibrului dintre Constantin Brâncoveanu și Cantacuzini.

La terminarea lucrărilor din 1700, Șerban Cantacuzino a dăruit anafornița bisericii la 20 decembrie 1709, când ajunsese vel vornic, împreună cu soția sa Andreiana. Circa patru decenii mai târziu, probabil în 1742, lăcașul a primit reparații (fără a fi reclădit), consemnate printr-o nouă inscripție — interpretată greșit de unii istorici drept pisanie a reconstituirii. La 8 martie 1750, Anița Știrbei, fiica lui Radu Golescu fost mare pătar, nepoata lui Apostol Lazăr, a închinat Mitropoliei Neofil biserica, a cărei avere era nechibzuit gospodărită. Mitropolitul Neofit a achiziționat terenuri adiacente și a ridicat un han în jur; din 1750 încoace, pivnița de piatră și casele de piatră din jur aparțineau complexului mănăstiresc planificat de mitropolit. Observațiile arheologice din 1995 (Aristide Ștefănescu, RMI 1997) au stabilit că prima biserică de zid, ctitoria cantacuzină, avea planul navă fără abside laterale, cu altarul absidat poligonal cu 9 fațete — similar multor ctitorii contemporane (Mogoșoaia, Răzvan). Nivelul de călcare al constructorilor din 1700 se afla la −2 m față de nivelul actual.

Etapa III — rezidirea după cutremurul din 1802 (1802–1804)

La marele cutremur din 14 octombrie 1802, Biserica Sfântul Nicolae Șelari a fost năruită din temelie, alături de multe alte lăcașuri vechi din București. Lucrările de rezidire au început imediat, cu ajutor obștesc — „prin osârdia lui Hagi Gheorghe Polizu, Nicolae Zaharia și Gheorghe Dumitru, oameni cu frică lui Dumnezeu și râvnitori spre faceri de bine, mai vârtos la lăcașuri Dumnezeiești". Pisania din 1804, redată de pr. Marin Dumitrescu în Istoricul a 40 de biserici din România (1899), preciza: „Zidită a doua oară... din ajutorul de obște în zilele luminatului nostru domn Constantin Alexandru Ipsilanti Voievod, fiind mitropolit Prea Sfințiia Sa Părintele Dositei (Filitti) ... 1804 s-au zidit biserica."

Noua construcție a adăugat primei ctitorii cantacuzine absidele laterale, care lipsiseră în planul inițial. Aceasta a fost zugrăvită de pictorul Nicolae Polcovnicul, fapt atestat printr-o însemnare din iulie 1823. La 28 august 1804, un incendiu puternic a izbucnit la spițeria din Șelari, arzând sute de case din centrul orașului — dar lăcașul nu a fost grav afectat, continuând să funcționeze. La 1816, în casele din jurul bisericii a fost întemeiată o școală de muzică. La 1820, tipografia de muzică bisericească fondată de Petre Efesul lângă „școala de muzichie" funcționa la Sfântul Nicolae Șelari; în 1827 a fost vândută Mitropoliei, devenind prima tipografie de muzică bisericească din lumea ortodoxă orientală. La mijlocul secolului al XIX-lea, biserica era lăcașul corporației lumânărarilor, bumbăcarilor și bărbierilor. După peste o jumătate de secol de funcționare, starea lăcașului era apreciată în jurul anului 1860 ca precară. Aceasta a fost dărâmată în 1867, în vederea reconstruirii.

Etapa IV — actuala construcție, ctitoria Principelui Carol I (1860–1868)

Actuala construcție a Bisericii Sfântul Nicolae Șelari a fost ridicată în perioada 1860–1868, cu elemente decorative romantice și accente neogotice, conform caracterizării de pe placa de monument. Din dorința și cu ajutorul Principelui Carol I, prin intermedierea lui Ion C. Brătianu, în 1868 construcția a fost finalizată. Prin donația sa personală, Carol I a devenit ctitor al acestei biserici — un gest consemnat de cercetătorul Aristide Ștefănescu în studiul din Revista Monumentelor Istorice (1997). Arhitectul construcției nu este menționat în sursele consultate — lacună documentară.

La încheierea lucrărilor, zidurile tencuite au primit pictura realizată de Gheorghe Tattarescu (1818–1894) — pictorul care a dominat arta religioasă românească a epocii, impunând un stil realist de factură academică. Observațiile arheologice din 1995 au stabilit că la colțurile vestice ale bisericii au fost adăugate în această etapă două turnulețe, a căror decorație diferă de restul edificiului și al căror nivel de construcție este ușor mai sus față de cel al absidelor laterale. La construcția turnulețelor s-a folosit cărămidă groasă de 0,07 m, specifică perioadei 1867–1868. Nivelul de călcare nou, creat în curtea bisericii, suprapune un strat cu multă cenușă și bârne arse, provenit din zona afectată de marele incendiu din 23 martie 1847.

Reparații, restaurări și consolidări (sec. XX)

După realizarea picturii lui Tattarescu, lăcașul a cunoscut mai multe etape de reparații și intervenții. În 1903 au fost efectuate reparații care, deși necesare, au alterat aspectul original al ctitoriei cantacuzine, astfel că la acea dată lăcașul mai amintea cu greu ceva din stilul din secolul al XVIII-lea. Alte lucrări de reparații au urmat în 1921–1925 și în 1940. În 1927–1928, prin osteneala preotului paroh econom Teodor Antohe, ajutat de consilieri și epitropi, a fost construită casa parohială, după proiectul arhitectului Pandele Șerbănescu — informație consemnată pe placa de marmură de pe fațada casei parohiale, conservată până astăzi. În 1971, pictura lui Tattarescu a fost restaurată de pictorul Traian Dâncuș. Ca urmare a cutremurului din 4 martie 1977, biserica a fost restaurată între 1978 și 1985, conform proiectului arhitectului Gh. Naumescu.

Între 1995 și 1998, lăcașul a intrat într-un amplu program de consolidare, executat după proiectele inginerului Constantin Popescu, împreună cu arhitectul Clement Moldoveanu. Pictor restaurator a fost Ioan Grigorescu. Consolidarea — cu centuri și stâlpi din beton armat — a înglobat lăcașul într-o structură în cadre care, după cum a observat Aristide Ștefănescu, a „îngropat" efectiv monumentul, fundația exterioară din beton pe 2 m adâncime acoperind pentru totdeauna nivelurile arheologice anterioare. Proiectul, executat de întreprinderea Metrou, nu a pornit de la o documentație sistematică bazată pe cercetare arheologică prealabilă — o pierdere ireversibilă pentru cunoașterea stratificării istorice a locului.

Arhitectura și descrierea ansamblului

Actuala construcție a Bisericii Sfântul Nicolae Șelari datează din 1860–1868 și reprezintă a patra întruchipare a lăcașului pe același amplasament. Este singura ctitorie a Principelui Carol I în centrul vechi al Bucureștiului și una dintre puținele edificii religioase bucureștene ridicate în stil romantic cu accente neogotice — un curent arhitectural occidental care a marcat scurt timp arhitectura ecleziastică din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Planul și structura generală

Planul Bisericii Sfântul Nicolae Șelari este triconc, cu turlă poligonală peste naos și turn-clopotniță octogonal peste intrare. Structura triconc — cu trei abside (cea a altarului și cele două laterale ale naosului) — este o tipologie tradițională a arhitecturii religioase muntenești, reinterpretată în această etapă în limbajul formal al romantismului neogotic. Observațiile arheologice din 1995 (Aristide Ștefănescu, RMI 1997) au stabilit că absidele laterale lipseau din planul ctitoriei cantacuzine din 1700 și au fost adăugate la rezidirea din 1802–1804. Actuala înfățișare arhitecturală — cu două rânduri de ferestre suprapuse — reflectă tendința generală de a ridica și a acoperi cu niveluri noi construcțiile mai vechi.

Turnul-clopotniță octogonal, amplasat pe pronaos, este elementul de siluetă dominant al lăcașului. Turnurile scării spre clopotniță au în registrul superior ferestre mari, arcuite, subliniate de colonete angajate — element decorativ specific limbajului neogotic. Deasupra turnulețelor vestice ale fațadei, adăugate în etapa 1867–1868, decorația diferă vizibil de restul edificiului, marcând prin materialul și mortarul distinct (cărămidă groasă de 0,07 m) această ultimă intervenție constructivă din etapa Carol I.

Fațadele și registrele decorative

Fațadele bisericii sunt împărțite în două registre printr-un brâu median. În registrul inferior, ferestrele mari sunt de formă dreptunghiulară; în registrul superior, ferestrele sunt închise în arc de cerc sau arc frânt, specific limbajului neogotic adoptat în reconstrucția din 1860–1868. Camelia Ene, în studiul publicat în Materiale de Istorie și Muzeografie XIV (2000), plasează lăcașul în seria monumentelor zonei Șelari, la intersecția dintre funcțiunea religioasă și contextul comercial-meșteșugăresc al străzii.

Brâul median, element decorativ prezent pe fațadele navei, are o semnificație stratigrafică importantă: el marchează nivelul separației dintre zidăria veche și etapele ulterioare. Observațiile din 1995 au arătat că brâul dublu semicircular din cărămizi cu capăt rotunjit, aparținând ctitoriei cantacuzine din 1700, a fost cioplit și parțial acoperit la rezidirea din 1802–1804, când nivelul de călcare din curte a crescut. Pe absidele laterale brâul median din ctitoria din 1802–1804 este prezent, dar nu se regăsește pe turnulețele vestice, care au alt tip de brâu.

Turla și acoperișul

Turla poligonală de deasupra naosului este elementul vertical dominant al compoziției, vizibil din mai multe puncte ale centrului vechi. Forma sa poligonală cu ferestre în registrul superior este specifică arhitecturii muntenești tradiționale, reinterpretată în cheie romantică. Acoperișul în șarpantă are învelitoare din tablă. Curtea bisericii are astăzi un trotuar betonat, la un nivel de călcare mai ridicat față de cel original al ctitoriei cantacuzine (aflat la −2 m față de actualul nivel de călcare), consecință a acumulării succesive a straturilor arheologice și a nivelărilor din 1802–1804 și 1867–1868.

Observații arheologice privind stratificarea constructivă

Studiul arheologic al lui Aristide Ștefănescu, publicat în Revista Monumentelor Istorice (nr. 1–2, 1997), constituie singura cercetare de specialitate a monumentului și furnizează date unice despre stratificarea sa constructivă. Observațiile au fost posibile datorită lucrărilor de consolidare din 1995, care au implicat o săpătură perimetrală la exterior, adâncită până la −2 m față de nivelul actual. La această adâncime s-a constatat că zidul observat al bisericii nu este fundație, ci elevație: nivelul de călcare al constructorilor lui Șerban Cantacuzino de la 1700 se afla la −2 m față de nivelul actual. Până la fereastra de jos, înălțimea exterioară a zidului era de 1,68 m.

Analiza materialului, a tehnicii de construcție și a aspectului general al lăcașului a condus la concluzia că prima biserică de zid — ctitoria cantacuzină din 1700 — nu poate fi atribuită altui moment constructiv. Ea avea planul navă fără abside laterale, cu altarul absidat poligonal cu 9 fațete, fără ușă la altar spre sud. Rezidită după cutremurul din 1802, construcția din 1804 a adăugat absidele laterale pe lângă nucleul inițial rămas, zidul absidelor folosind mortar cu compoziție diferită față de cel din nava originară: mai subțire, cu var, nisip și ocazional pietricele mici, de culoare mai închisă. Nivelul de fundație al absidelor este cu mult mai sus față de cel al navei, dar anterior nivelului marcat de arsura incendiului din 1847. La rezidire s-a recuperat și refolosit materialul cărămizilor din construcția anterioară.

La consolidarea din 1995–1998, fundația exterioară în beton pe o adâncime de 2 m față de actualul nivel de călcare, înfășurând tot perimetrul exterior, a acoperit definitiv toate nivelurile arheologice anterioare. S-a turnat un nivel de beton de egalizare la −2 m, s-au fixat centuri de beton armat și stâlpi verticali îngroșați în grosimea zidurilor. Proiectul, semnat de ing. Nădejde și executat de întreprinderea Metrou, nu a pornit de la o documentație arhivistică și arheologică sistematică, excluderea cercetării prealabile constituind o pierdere ireversibilă, semnalată explicit de Aristide Ștefănescu.

Interiorul și decorația

Interiorul lăcașului este dominat de pictura lui Gheorghe Tattarescu, executată la finalizarea construcției în 1868 și restaurată în 1971 de Traian Dâncuș, respectiv în 1995–1998 de Ioan Grigorescu. Registrul inferior al pereților prezintă decorație de tip imitație marmură — manieră curentă în pictura ecleziastică românească a epocii. Pe peretele de vest al naosului se află tabloul votiv cu portretele ctitorilor — element iconografic tradițional care documentează vizual donatorii construcției. Icoana Sfântului Mare Ierarh Nicolae, veche și ferecată în argint, și icoana Sfântului Apostol Andrei, patronul breslei bumbăcarilor, ferecată în argint aurit, sunt principalele obiecte de patrimoniu mobil, documentate de preotul Marin Dumitrescu la 1899.

Casa parohială (1927–1928)

Casa parohială a fost ridicată în 1927–1928, prin osteneala preotului paroh econom Teodor Antohe, ajutat de consilieri și epitropi, după proiectul arhitectului Pandele Șerbănescu. Inscripția de pe placa de marmură de pe fațada casei parohiale, conservată până astăzi, consemnează: „Clăditu-sa această casă parohială în anul 1927–1928 prin osteneala și stăruința preotului paroh economul Teodor Antohe, ajutat de consilieri și epitropi. Arhitect Pandele Șerbănescu." Pandele Șerbănescu a fost un arhitect activ în București în perioada interbelică, ale cărui lucrări se înscriu în curentul eclectic târziu și neo-românesc al epocii. Casa parohială formează împreună cu biserica ansamblul de la Str. Blănari nr. 16, clasat LMI B-II-m-B-18174.

Pictura și patrimoniul mobil

Pictura lui Gheorghe Tattarescu (1868)

Pictura murală interioară a actualei Biserici Sfântul Nicolae Șelari a fost realizată în 1868 de Gheorghe Tattarescu (1818–1894), la finalizarea construcției ctitoriei Principelui Carol I. Tattarescu este unul dintre cei mai importanți pictori români ai secolului al XIX-lea și pictorul care a marcat decisiv arta religioasă românească a epocii, impunând un stil realist de factură academică occidentală, influențat de pictura italiană pe care a studiat-o la Roma între 1845 și 1858. A pictat sau repictat un număr considerabil de lăcașuri de cult din București și din toată Țara Românească, între care Mitropolia Ungrovlahiei, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Mănăstirea Văcărești și numeroase altele. La Sfântul Nicolae Șelari, pictura sa acoperă integral interiorul lăcașului: registrul inferior al pereților prezintă decorație de tip imitație marmură, specific esteticii ecleziastice a epocii; în altar se concentrează principala decorație cu scene biblice, figuri de sfinți și motive vegetale.

Pe peretele de vest al naosului se află tabloul votiv cu portretele ctitorilor — element iconografic tradițional în pictura ortodoxă românească, care documentează vizual donatorii și ctitorii construcției. Eruditul preot Petre Gârboviceanu, analizând această ctitorie la sfârșitul secolului al XIX-lea, o considera a treia reclădire (față de cea din 1700 și cea din 1802–1804) a bisericii pe locul celui dintâi lăcaș din lemn. Icoana veche, ferecată în argint, a Sfântului Nicolae, și tabloul votiv erau admirate la 1899 de preotul Marin Dumitrescu, care le consemna în lucrarea sa Istoricul a 40 de biserici din România (vol. I, București, 1899, p. 128–129).

Restaurarea picturii de Traian Dâncuș (1971)

La 1971, pictura lui Tattarescu a suferit o restaurare executată de pictorul Traian Dâncuș. Aceasta a constituit prima intervenție de conservare a patrimoniului pictural al lăcașului în era modernă și a urmărit readucerea la parametri vizuali a picturii din 1868, deteriorată în urma cutremurelor și a trecerii timpului.

Restaurarea picturii de Ioan Grigorescu (1995–1998)

În cadrul programului amplu de consolidare și restaurare din 1995–1998 — desfășurat după proiectele inginerului Constantin Popescu și ale arhitectului Clement Moldoveanu — pictura murală a fost restaurată de pictorul Ioan Grigorescu. Această a doua restaurare modernă a picturii a intervenit atât asupra suprafețelor zugrăvite de Tattarescu, cât și asupra decorației arhitecturale interioare. Lucrările s-au desfășurat în paralel cu consolidarea structurală a edificiului, care a modificat ireversibil raportul dintre construcție și stratificarea sa arheologică.

Icoanele și obiectele de patrimoniu mobil

Cel mai important obiect de patrimoniu mobil al lăcașului este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae, venerată de credincioși de mai bine de un secol și menționată de toate sursele documentare referitoare la parohie. Icoana veche ferecată în argint a Sfântului Nicolae, admirată de preotul Marin Dumitrescu la 1899, este cea mai timpuriu atestată piesă de patrimoniu mobil conservată. O altă icoană de valoare este cea a Sfântului Apostol Andrei, patronul breslei bumbăcarilor, „frumos ferecată în argint aurit" — după caracterizarea aceluiași Dumitrescu —, provenită din donația breslei bumbăcarilor, care frecventa lăcașul la mijlocul secolului al XIX-lea, alături de breasla lumânărarilor și a bărbierilor.

Anafornița dăruită de Șerban Cantacuzino la 20 decembrie 1709, consemnată în Inscripțiile medievale ale României, vol. I — Orașul București (Al. Elian și colaboratori, Ed. Academiei, București, 1965, p. 431), este unul dintre puținele obiecte de patrimoniu mobil anterioare construcției actuale care au supraviețuit. Faptul că a fost dăruită nu în 1700, ci în 1709 — când Cantacuzino ajunsese deja vel vornic — ilustrează grija îndelungată a ctitorului față de lăcașul de la Șelari, de-a lungul aproape unui deceniu.

Tipografia de muzică bisericească (1820–1827): patrimoniu imaterial

Un capitol distinct în patrimoniul cultural al Bisericii Sfântul Nicolae Șelari îl reprezintă activitatea tipografică și muzicală desfășurată în casele din jurul lăcașului în primele decenii ale secolului al XIX-lea. La 1816, în aceste case a fost întemeiată o școală de muzică. La 1820, Petre Manuil Efesul — psalt de origine constantinopolitană venit la București în 1816 — a fondat lângă această „școală de muzichie" o tipografie de muzică bisericească. La această tipografie a lucrat și Anton Pann (cca 1796–1854), cel mai important muzician și scriitor de muzică psaltică din Principatele Române ale primei jumătăți a secolului al XIX-lea, autor al culegerii de cântece populare „Spitalul Amorului" și al imnului „Deșteaptă-te, române". Tipografia a funcționat la Sfântul Nicolae Șelari până în 1827, când a fost vândută Mitropoliei, devenind prima tipografie de muzică bisericească ortodoxă orientală din lume — o preeminență istorică de importanță majoră, consemnată în Istoria orașului București (vol. I, 1965, p. 215).

Absența altor obiecte de valoare medievale

Spre deosebire de alte lăcașuri bucureștene, Biserica Sfântul Nicolae Șelari nu deține obiecte de patrimoniu mobil medieval de referință, în afara anaforniței din 1709. Această situație este explicată de natura turbulentă a istoriei lăcașului: distrugerea din cutremurul de la 1802 — care a prăbușit construcția din temelie — și evenimentele ulterioare (incendiul din august 1804, care a afectat clădirile înconjurătoare) au dus la pierderea fondului de patrimoniu acumulat în prima și a doua perioadă constructivă. Reconstrucțiile succesive din 1804 și 1868 au adus cu ele mobilier și obiecte de cult proprii epocii respective, fără a se conserva decât excepțional elemente din perioadele anterioare.

Mahalaua Șelarilor și contextul urban

Breasla șelarilor și originea toponimului

Șelarii erau meșteșugari specializați în confecționarea și repararea de șei de cai, hamuri, hățuri, frâie, curele și alte piese de harnașament. Prezența lor în zona centrală a Bucureștiului este atestată în veacul al XVII-lea; un călător german, Paul Strassburg, sol al regelui Suediei Gustav al II-lea Adolf, trecând la 1632 prin București și fiind primit la Curte de Leon Vodă Tomșa (1629–1632), era impresionat, printre altele, de „marele lux în îmbrăcămintea cailor" — o mărturie indirectă a prosperității meșterilor șelari. Destul de numeroși în veacurile XVII–XVIII, numărul șelarilor scade simțitor în prima jumătate a secolului al XIX-lea: în primele decenii ale acelui veac, documentele atestă doar 16 șelari în București, locul atelierelor și prăvăliilor lor luând comerțul cu obiecte textile.

Mahalaua Șelarilor, menționată documentar la 4 martie 1678, era așezată în vatra veche a orașului, în apropierea Curții Domnești, în zona numită în vechime Târgul de Sus. Ea făcea parte din vechea Plasă a Târgului, cea mai mare din București. Ulița Șelarilor pornea din apropierea Bisericii Sfântul Nicolae și cobora până spre Dâmbovița, aflându-se la aproximativ 8 m spre vest de zidul Curții Vechi. Deși apare în documentele secolului al XVIII-lea cu denumirea de „Ulița cea mare a Șelarilor", ea nu depășea în lățime 4 m. Cu ocazia săpăturilor edilitare efectuate la intersecția cu strada Gabroveni s-a putut stabili lățimea străzii vechi, flancate în această zonă cu rânduri de case din cărămidă, consemnând și cel mai vechi sistem de pavare cu bârne de stejar.

Strada Șelari: pavaj, canalizare, iluminat

Strada Șelari face parte din cele mai vechi artere de circulație din București, cu o istorie a infrastructurii edilitare bine documentată de Camelia Ene în studiul publicat în Materiale de Istorie și Muzeografie XIV (2000). Pavajul inițial era cu bârne de stejar, sistem comun în centrul vechi al Bucureștiului și atestat prin săpăturile la intersecția cu strada Gabroveni. Abia după 1824 a fost înlocuit sistemul de pavare, folosindu-se piatră de râu; între 1830 și 1831, strada Șelari a fost pavată cu bolovani de râu din Ialomița, Teleajen și Prahova. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, începând cu 1860–1862, s-a încercat, pe porțiuni mai mici, primul pavaj sistematic din piatră cubică, cioplită, extrasă de la Comarnic și Văleni — aceleași străzi indicându-se și pentru prima lucrare de canalizare sistematică din București.

Iluminatul Uliței Șelari reprezenta o preocupare constantă a edililor. La 6 iulie 1814, Domnitorul Ioan Vodă Caragea poruncea să se pună stâlpi cu felinare pe capul Podului Mogoșoaiei până la Curtea Veche. La 1830, un proiect de înfrumusețare a Bucureștilor, întocmit de ing. M. von Ott și arh. I. Hartl, prevedea iluminarea străzii Șelari, alături de Covaci, Gabroveni și altele. Lampa electrică a ajuns în zona comercială centrală abia în deceniile finale ale secolului al XIX-lea.

Hanurile din zona Șelari

Ulița Șelari a găzduit de-a lungul secolelor nu mai puțin de patru hanuri, ilustrând caracterul intens comercial al acestei zone a centrului vechi. Hanul Neofit, amenajat la mijlocul veacului al XVIII-lea în fața Bisericii Sfântul Nicolae Șelari de însuși mitropolitul Neofit, după ce acesta cumpărase mai multe locuri adiacente lăcașului și ridicase o pivniță de piatră și case de piatră din 1750, a dispărut în cursul secolului al XIX-lea. Hanul Stăncescu, atestat pentru prima oară la 22 aprilie 1710, este indicat în apropierea Bisericii Sfântul Nicolae Șelari și într-un document din martie 1731; a dispărut probabil încă din veacul al XVIII-lea.

Hanul Roșu ocupa intersecția Uliței Șelari cu actuala stradă Iuliu Maniu, ridicat peste zidurile turnului Porții de sus a Curții Vechi, după scoaterea la mezat a teritoriului domnesc din 1798. A cunoscut o istorie agitată: avariat de incendiul din 1838, reparat, transformat în 1846 cu hotel la etaj și cafenea la parter; la 1856, fotograful Angerer documenta pe fațada sa din Șelari medalioane cu chipul lui Mihai Viteazul. Hanul Verde a fost ridicat pe terenul de la intersecția Uliței Șelari cu actuala stradă Iuliu Maniu, vizavi de Hanul Roșu, după aceeași scoatere la mezat a Curții Vechi. La 1934, pe locul său a fost construit blocul „Potcoava".

Strada Șelari în a doua jumătate a sec. XIX: hoteluri, bursa și activitate comercială

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, strada Șelari polarizează comerțul cu obiecte de îmbrăcăminte, textile, încălțăminte, devenind al doilea vad comercial după Lipscani. Hotelul Victoria (nr. 4) și Hotelul Fieschi (nr. 9) sunt cele două edificii hoteliere reprezentative ale epocii. Hotelul Fieschi, deschis în 1858 de Giovani Fieschi pe un loc cumpărat cu 5.500 galbeni, îngloba pe latura sa de est Palatul Doamnei, ridicat de Ștefan Cantacuzino în scurta sa domnie (1714–1715). Era dotat cu restaurant, cafenea și apartamente, și asigura legătura cu birourile diligențelor spre Brașov și Giurgiu. Clădirea s-a păstrat până astăzi, la nr. 9 din strada Șelari.

În pasajul Șelari, restrâns în jurul anilor 1900 prin ridicarea caselor ce-l mărginesc, a funcționat timp de mai multe decenii Bursa din București. Aproximativ 49% din casele existente pe strada Șelari datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada păstrând cel mai autentic amprenta acelei perioade în aspectul stradal. Pe strada Șelari nr. 9 și-a avut redacția „Buletinul funcționarilor comerciali", organ al sindicatului funcționarilor din București, și la nr. 10 publicația „Cultura proletară" (1926–1928). În perioada interbelică, pe stradă se stabiliseră ateliere de marochinărie, fabrici de umbrele, corsete, bastoane.

Colțea Doicescu și proprietățile din zonă

O notă specială a contextului urban al Bisericii Sfântul Nicolae Șelari o reprezintă legătura istorică cu familia Doiceștilor. George D. Florescu, în lucrarea Din vechiul București (1935), consemna că în veacul al XVII-lea Colțea Doicescu își avea întinse proprietăți în perimetrul cuprins între așezământul spitalicesc Colțea și strada Blănari. Proprietățile Doiceștilor se extindeau astfel până în apropierea Uliței Șelarilor, într-o zonă care concentra proprietăți boierești, comerciale și lăcașuri de cult — nucleul urban cel mai dens al Bucureștiului de secol XVII. O notă documentară din 25 august 1805, menționată în Anaforaua de la acea dată, amintea de o stradă „din dosul zidului Hanului Colței care mergea spre altarul bisericii Sf. Nicolae" — o alee urbană fără denumire proprie, care lega cele două lăcașuri și confirma coexistența lor într-un perimetru strâns.

Lăcașul și Curtea Veche: topografie istorică

Studiul lui Aristide Ștefănescu (RMI 1997) semnalează că nivelarea surprinsă în 1995 la sudul Bisericii Sfântul Nicolae Șelari, dar și spre sud-est în zona Hanului cu Tei, readuce în discuție probleme de topografie istorică, implicând poziția vechii Curți Domnești „într-o altă realitate planimetrică, conferindu-i caracterul de poziție strategică, modificată total în ultimele două secole". Preocuparea pentru raportul dintre lăcaș și Curtea Veche este prezentă și în studiul Cameliei Ene (MMB 2000), care subliniază că centrul vechi al Bucureștiului este „o imensă cantitate de moloz perforată de tot ceea ce viața edilitară modernă a impus de-a lungul unui veac și jumătate" — observație cu atât mai pertinentă în cazul unui monument a cărui stratificatie a fost ireversibil acoperită la consolidarea din 1995–1998.

Lista arhitecților și specialiștilor

Sunt menționați mai jos ctitorii, donatorii, constructorii, restauratorii, arhitecții, pictorii, istoricii și cercetătorii documentați în legătură cu edificarea, restaurarea și studiul Bisericii „Sfântul Nicolae" – Șelari din București.

Ctitori și donatori

• Șerban Cantacuzino, biv vel paharnic († 1709–1710) ctitorul principal al primei biserici de zid de pe amplasament (1699–1700). Fiul marelui spătar Drăghici Cantacuzino, var primar cu fostul domn Șerban Cantacuzino. A donat tâmpla și icoanele; a vegheat și contribuit cu bani și odoare pe parcursul aproape unui deceniu. A dăruit lăcașului o anaforniță la 20 decembrie 1709. Membru proeminent al familiei Cantacuzine, participant la misiuni diplomatice la Viena (1688) și Constantinopol (1696). Ctitor a 10 lăcașuri de cult din Muntenia și Oltenia.
• Apostol Lazăr (Lazo), negustor bogat, colaborator al lui Constantin Brâncoveanu, "zaraf" (bancher). A finanțat ridicarea zidurilor bisericii din 1700, împreună cu soția sa Antița. Pomelnicul bisericii îl consacră drept constructor principal al zidăriei.
• Iorgu Stan Costea, negustor, al treilea co-ctitor al bisericii din 1700; a plătit zugrăveala lăcașului.
• Hagi Gheorghe Polizu, Nicolae Zaharia, Gheorghe Dumitru, cei trei asociați care au finanțat rezidirea lăcașului după cutremurul din 1802, menționați în pisania din 1804.
• Principele Carol I (1839–1914) ctitor al celei de-a patra și actuale construcții a Bisericii Sfântul Nicolae Șelari, prin donația sa personală din 1868, intermediată de Ion C. Brătianu. Singura sa ctitorie în centrul vechi al Bucureștiului.
• Doamna Ilinca, soția lui Antonie Vodă din Popești (domn 1669–1672), menționată ca posibilă ctitoriță a unui lăcaș "ce se cheamă Sfete Nicolae" — ipoteză formulată de C.C. Giurescu și menționată de Aristide Ștefănescu (RMI 1997), neconfirmată documentar direct.
• Anița Știrbei, fiica lui Radu Golescu, nepoata lui Apostol Lazăr, căsătorită Știrbei; a închinat biserica Mitropoliei la 8 martie 1750, în perioadă de dificultăți financiare.

Arhitecți și constructori

• Pandele Șerbănescu, arhitect, autorul proiectului casei parohiale (1927–1928), construită prin osteneala preotului paroh econom Teodor Antohe. Activ în București în perioada interbelică, lucrările sale se înscriu în curentul eclectic târziu și neo-românesc.
• Naumescu, arhitect, autorul proiectului de restaurare a bisericii din 1978–1985, după cutremurul din 4 martie 1977.
• Clement Moldoveanu, arhitect, co-autor al proiectului de consolidare și restaurare din 1995–1998, alături de ing. Constantin Popescu.
• Constantin Popescu, inginer, co-autor al proiectului de consolidare din 1995–1998. Consolidarea cu centuri și stâlpi de beton armat a înglobat lăcașul într-o structură în cadre, acoperind ireversibil nivelurile arheologice la o adâncime de 2 m.

Pictori și restauratori

• Nicolae Polcovnicul, zugrav, autorul picturii interioare a lăcașului ridicat după cutremurul din 1802. Atestarea sa este consemnată într-o însemnare din iulie 1823, documentată de Nicolae Stoicescu în Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București (1961, p. 293).
• Gheorghe Tattarescu — (1818–1894) — pictor român, autorul picturii interioare a actualei construcții (1868). Studii la Roma 1845–1858. A dominat arta religioasă românească a epocii, impunând un stil realist-academic. A pictat sau repictat numeroase lăcașuri din București și Muntenia.
• Traian Dâncuș, pictor restaurator, autorul restaurării picturii lui Tattarescu în 1971.
• Ioan Grigorescu, pictor restaurator, autorul restaurării picturii în cadrul programului de consolidare din 1995–1998.

Preoți

• Teodor Antohe, preot paroh econom, inițiatorul și coordonatorul construirii casei parohiale în 1927–1928, menționat pe placa de marmură de pe fațada casei parohiale.

Personalități culturale legate de lăcaș

• Petre Manuil Efesul, psalt de origine constantinopolitană, sosit la București în 1816. Fondatorul tipografiei de muzică bisericească de la Sfântul Nicolae Șelari (1820), vândută Mitropoliei în 1827. Prima tipografie de muzică bisericească ortodoxă orientală din lume.
• Anton Pann — (cca 1796–1854) — muzician, scriitor și poet român, autorul culegerii Spitalul Amorului și al imnului național Deșteaptă-te, române. A lucrat la tipografia de muzică de la Sfântul Nicolae Șelari (1820–1827).

Istorici și cercetători

• I. Ionescu-Gion (1857–1899) istoric și publicist, autorul Istoriei Bucurescilor (1899), care conține prima apreciere modernă despre prima biserică din lemn din Șelari (sec. XVII, metoh al Mitropoliei).
• George D. Florescu, secretar al Muzeului Municipal, genealogist și istoriograf, autorul lucrării Din vechiul București (1935), care documentează proprietățile Doiceștilor în zona Colțea–Blănari și relațiile lor cu lăcașul din Șelari.
• Marin Dumitrescu, preot și istoriograf, autorul lucrării Istoricul a 40 de biserici din România, vol. I (București, 1899), care descrie interior și patrimoniul mobil al lăcașului la finele secolului al XIX-lea.
• Nicolae Stoicescu, cercetător, autorul Repertoriului bibliografic al monumentelor feudale din București (Ed. Academiei RPR, 1961), lucrare de referință pentru istoria documentară a monumentului.
• Aristide Ștefănescu, cercetător, arheolog, autorul studiului Observații arheologice privind Biserica Sf. Nicolae-Șelari, publicat în Revista Monumentelor Istorice, nr. 1–2, 1997, p. 29–32. Singura cercetare de specialitate a monumentului, efectuată cu ocazia lucrărilor de consolidare din 1995. A semnalat caracterul ireversibil al consolidării fără cercetare prealabilă.
• Camelia Ene, cercetătoare, autoarea studiului Documentar istoric și edilitar urbanistic privind zona Șelari – Pasajul Marchitanilor, publicat în Materiale de Istorie și Muzeografie, XIV, Muzeul Municipiului București, 2000, p. 195–204. Plasează lăcașul în contextul evoluției Ulitei Șelarilor și al hanurilor din zonă.
• Pavel-Mircea Florea, Aurelian-Cătălin Negreanu, Pr. Grigore Andronescu, autorii monografiei Vechile biserici ale Bucureștiului. Biserica Sfântul Nicolae Șelari, București, 2003.
• Lucia Stoica și Neculai Ionescu-Ghinea, autorii Enciclopediei lăcașurilor de cult din București, vol. I (Ed. Universalia, București, 2005), care include o fișă a Bisericii Sfântul Nicolae Șelari.

*

Hramul bisericii este Sf. Ierarh Nicolae. O primă biserică, probabil din lemn, a existat pe aceste locuri, încă din secolul XVII-lea sau XVI; cea mai veche biserică este  pomenită la 1664 cu numele de "Sf. Nicolae din mahalaua șelarilor". Aceasta a fost rectitorită pe la 1699-1700 de către Şerban Cantacuzino marele paharnic, împreună cu negustorii Iorgu Stan staroste şi Apostol Lazăr. După cutremurul din 1802 a fost refăcută a doua oară până la 1804, în zilele Domnului Constantin Alexandru Ipsilante, când i se adaugă absidele. Pictarea lăcaşului s-a efectuat la 1823 de către reputatul pictor Nicolae Polcovnicul. Fiind deteriorată grav de Focul cel Mare la 1847, a fost dărâmată în 1860, în acelaşi an începându-se reconstrucţia în forma de astăzi, cu elemente decorative neoclasice şi neogotice.

În 1868, Prinţul Carol I face o donație personală, devenind ctitor al bisericii. Tot atunci este pictată  în interior de Gheorghe Tattarăscu.  A mai fost reparată, în 1903, 1921-1925, 1940 şi în 1971, când pictura a fost restaurată de către pictorul Traian Dâncuş. După cutremurul din 1977, biserica este restaurată între 1978-1985, conform proiectului arh. Gh. Naumescu. Între 1995-1998 s-a consolidat după proiectele ing. Constantin Popescu, împreună cu arh. Clement Moldoveanu, iar pictor restaurator a fost Ioan Grigorescu. Consolidarea  cu centuri şi stâlpi din beton armat  a înglobat-o într-o structură în cadre.

Biserica are planul triconc cu turlă poligonală peste naos şi turn-clopotniţă octogonal peste intrare. Turnurile scării spre clopotniță au în registrul superior ferestre mari, arcuite, subliniate de colonete angajate. Faţadele sunt împărţite în două registre, printr-un brâu. În registrul inferior ferestrele mari sunt de formă dreptunghiulară, iar cele din registrul superior sunt închise în arc de cerc. Faţada vestică este decorată cu pilaştri, puternic reliefaţi, desfăşuraţi pe ambele registre, o rozasă centrală, un mic fronton triunghiular. Are un portal de intrare ridicat pe trepte, având o arcadă sprijinită pe două coloane din marmură. (Arh. L. S., extras din: Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea: „Enciclopedia lăcaşurilor de cult din București”, vol.1, Edit. Universalia, 2005 – via Monumenteromania.ro)

Bibliografie

• Florea, Pavel-Mircea; Negreanu, Aurelian-Cătălin; Andronescu, Pr. Grigore, Vechile biserici ale Bucureștiului. Biserica Sfântul Nicolae Șelari, București, 2003. • (volum tipărit)
• Stoica, Lucia; Ionescu-Ghinea, Neculai, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, Universalia, București, 2005. • (volum tipărit)
• Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Academiei RPR, București, 1961. • (volum tipărit)
• Ionescu-Gion, G.I., Istoria Bucurescilor, București, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, 1899. • (volum tipărit)
• Florescu, George D., Din vechiul București. Biserici, curți boierești și hanuri între anii 1790–1791 după două planuri inedite, București, 1935. • (volum tipărit)
• Dumitrescu, Marin, Istoricul a 40 de biserici din România, vol. I, București, 1899. • (volum tipărit)
• Ionașcu, I., Documentele Mănăstirii Colțea, București. • (volum tipărit)
• Elian, Alexandru și colaboratori, Inscripțiile medievale ale României, vol. I — Orașul București (1395–1800), Academiei RSR, București, 1965. • (volum tipărit)
• Ene, Camelia, "Documentar istoric și edilitar urbanistic privind zona Șelari – Pasajul Marchitanilor", în Materiale de Istorie și Muzeografie, XIV, Muzeul Municipiului București, 2000, p. 195–204. • (volum tipărit)
• Ștefănescu, Aristide, "Observații arheologice privind Biserica Sf. Nicolae-Șelari", în Revista Monumentelor Istorice, nr. 1–2, 1997, p. 29–32. • (volum tipărit)
• Istoria orașului București, vol. I, M.I.O.B., București, 1965. • (volum tipărit)
• Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureștilor, pentru Literatură, București, 1966. • (volum tipărit)
• Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1594–1821), vol. I, București, 1961. • (volum tipărit)
• Parohia Sf. Nicolae Șelari (Protoieria Sectorului 3 Capitală)
• Biserica Sfântul Nicolae-Șelari (București) (OrthodoxWiki)
• Biserica Sfântul Nicolae Șelari (Wikipedia)
• Arhivele Naționale ale României, Serviciul Municipiului București (SMBAN). Arhivele Bibliotecii Academiei Române (BAR) — Stampe și Hărți: planul F.B. Purcel (1789), planul Ferdinand Ernst (1791), planul Rudolf Borroczyn (1847–1852), planul Pappasoglu (1871).

Septembrie 2023: