# Biserica Buna Vestire - Sfântul Anton (Curtea Veche)

Adresă: Str. Franceza nr. 25-31, Sector 3, Cartierul Centrul Vechi (turistic), București
An construcție: 1559
Tip ansamblu: Creștin-ortodoxe
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Clădiri de cult
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Biserica Curtea Veche (Buna Vestire – Sfântul Anton), situată în București, str. Franceză nr. 33, este cel mai vechi lăcaș de cult păstrat al orașului, ridicat în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1545–1559) pe locul unei biserici din secolul al XV-lea, integrată în ansamblul Curții Domnești; edificiul a avut rol ceremonial și politic major, fiind loc de jurăminte domnești, necropolă și reper central în formarea nucleului urban medieval al capitalei.

## Articol
Biserica Buna Vestire — Sfântul Anton (Curtea Veche)

Biserica Curtea Veche (Buna Vestire – Sfântul Anton), situată în București, str. Franceză nr. 33, este cel mai vechi lăcaș de cult păstrat al orașului, ridicat în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1545–1559) pe locul unei biserici din secolul al XV-lea, integrată în ansamblul Curții Domnești; edificiul a avut rol ceremonial și politic major, fiind loc de jurăminte domnești, necropolă și reper central în formarea nucleului urban medieval al capitalei.

Biserica Curtea Veche, cunoscută astăzi sub hramurile Buna Vestire și Sfântul Anton, trebuie înțeleasă în primul rând în contextul apariției și consolidării Curții Domnești a Bucureștilor, nucleul politic și administrativ al orașului medieval. Amplasată pe malul stâng al Dâmboviței, într-o zonă favorabilă atât din punct de vedere strategic, cât și comercial, Curtea Domnească a fost precedată de o fortificație din secolul al XIV-lea și de cetatea atribuită lui Vlad Țepeș, ridicată în intervalul 1458–1459, atestată documentar la 20 septembrie 1459.

Această zonă, situată la intersecția unor drumuri comerciale majore între Carpați și Dunăre, a devenit rapid un punct de concentrare a vieții urbane timpurii. În jurul curții s-au dezvoltat piețe, ulițe de breaslă și locuințe ale negustorilor și meșteșugarilor, precum cele de pe Ulița Mare (actualele Lipscani, Covaci, Șelari). În acest context, edificarea unei biserici domnești nu era doar o necesitate religioasă, ci și o expresie a autorității politice și a stabilității instituționale a domniei.

Biserica domnească și funcția sa în viața politică și ceremonială

Ridicată în secolul al XVI-lea de către voievodul Mircea Ciobanul, biserica a devenit principalul lăcaș de cult al Curții Domnești, fiind direct integrată în ansamblul palatului voievodal. Ea îndeplinea funcții multiple, depășind rolul strict liturgic, devenind spațiul în care se desfășurau ceremonii esențiale ale vieții politice a Țării Românești. Aici aveau loc jurămintele de credință ale boierilor față de domnitor, precum și alte ritualuri oficiale care legitimau puterea domnească.

Importanța bisericii este ilustrată de evenimente precum ceremonia din 1688, când Constantin Brâncoveanu a fost înscăunat, moment descris în cronica lui Radu Greceanu. Lăcașul a funcționat și ca necropolă pentru familia ctitorului, fiind locul de înmormântare al lui Mircea Ciobanul. Prin aceste funcții, biserica devine un simbol al autorității domnești, un spațiu în care sacralitatea religioasă se împletește cu legitimitatea politică.

Integrarea în ansamblul Curții Vechi și relația cu structura urbană

Biserica Curtea Veche era parte integrantă a unui complex mai amplu, care includea palatul voievodal, dependințele administrative, locuințele curtenilor și spațiile economice. Ansamblul se întindea pe o suprafață considerabilă, delimitată de actualele străzi Franceză, Șelari, Covaci și de zona bulevardului Ion C. Brătianu. În perioada de maximă dezvoltare, în special în epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714), Curtea Domnească reprezenta centrul efectiv al puterii politice și economice din Țara Românească.

Biserica era situată în proximitatea imediată a palatului și a pieței principale a orașului, fiind conectată direct la principalele artere comerciale. Această poziționare reflectă rolul său central în viața cotidiană a curții și a orașului. Relația dintre biserică și trama urbană medievală evidențiază caracterul organic al dezvoltării Bucureștilor, unde funcțiile politice, religioase și comerciale se concentrau în jurul Curții Domnești.

Ctitorie, etape de construcție și evoluție istorică

Istoria Bisericii Curtea Veche începe înaintea edificiului actual, pe același amplasament fiind documentată existența unei construcții de cult încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în legătură directă cu cetatea București ridicată în timpul domniei lui Vlad Țepeș, în intervalul 1458–1459. Cercetările arheologice efectuate în zona Pieței de Flori au identificat urmele unei biserici mai vechi, asociată curții întărite, ceea ce confirmă existența unei funcții religioase încă din faza incipientă a nucleului urban bucureștean.

Această primă biserică domnească, astăzi dispărută, este menționată indirect în surse literare și documentare, inclusiv în tradiția legată de aducerea moaștelor Sfântului Nicodim. Lipsa unor descrieri detaliate nu permite reconstituirea exactă a formei sale, însă contextul general indică un edificiu modest, integrat într-o incintă fortificată. Distrugerea sau abandonarea sa este legată de transformările majore din prima jumătate a secolului al XVI-lea, când vechea curte a fost înlocuită cu un ansamblu voievodal de mai mare amploare.

Ctitoria lui Mircea Ciobanul și intervențiile din secolul al XVI-lea

Edificiul actual al Bisericii Curtea Veche este atribuit voievodului Mircea Ciobanul, domn al Țării Românești în perioadele 1545–1554 și 1558–1559, care a inițiat o amplă reconstrucție a Curții Domnești din București. Pisania din 1715, păstrată deasupra intrării, consemnează explicit faptul că biserica a fost zidită din temelie de Mircea Vodă și înfrumusețată ulterior de fiii săi, Pătrașcu Vodă, Radu și Mircea cel Tânăr, ceea ce indică o continuitate a lucrărilor și o importanță deosebită acordată edificiului.

Construcția noii biserici trebuie înțeleasă în contextul politic al domniei lui Mircea Ciobanul, marcată de conflicte interne și de presiunea Imperiului Otoman. Ridicarea unui edificiu religios monumental avea rolul de a reafirma autoritatea domnească și de a consolida imaginea puterii centrale în fața marii boierimi. Biserica devine astfel nu doar un lăcaș de cult, ci și un instrument simbolic al legitimității politice, integrat organic în ansamblul curții.

Refaceri, distrugeri și transformări în epoca premodernă

De-a lungul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, biserica a fost afectată de numeroase evenimente violente și calamități, care au impus intervenții repetate. În 1595, în timpul campaniei conduse de Sinan Pașa, Bucureștiul a fost devastat, iar Curtea Domnească, inclusiv biserica, a suferit distrugeri importante. În 1611, invazia lui Gabriel Bathori a produs noi pagube, contribuind la degradarea ansamblului. Aceste episoade sunt confirmate de mărturii contemporane care descriu starea precară a clădirilor domnești.

În secolul al XVIII-lea, sub domnia lui Ștefan Cantacuzino, biserica a cunoscut o etapă majoră de restaurare și transformare, fiind adăugate elemente arhitecturale și decorative de influență brâncovenească, inclusiv portalul sculptat în piatră din 1715. În aceeași perioadă, s-au realizat modificări ale spațiului interior, prin desființarea zidului dintre pronaos și naos. Aceste intervenții au redefinit aspectul monumentului, fără a-i altera însă structura fundamentală din secolul al XVI-lea.

Declinul Curții Vechi și evoluția modernă a bisericii

După mutarea reședinței domnești la Curtea Nouă, construită de Alexandru Ipsilanti între 1775 și 1776 pe Dealul Spirii, ansamblul Curții Vechi a intrat într-un proces accelerat de degradare. Biserica a continuat însă să funcționeze, devenind una dintre puținele componente active ale vechiului complex. În această perioadă, termenul „Curtea Veche” începe să fie utilizat oficial, pentru a diferenția vechea reședință de cea nouă.

Secolul al XIX-lea a adus noi transformări, inclusiv refacerea picturii interioare în 1852 de către Constantin Lecca și Mișu Popp, precum și intervenții asupra structurii. Biserica a fost afectată de cutremurele din 1802 și 1838 și de marele incendiu din 1847, care a distrus numeroase clădiri din București. Restaurările din perioada 1928–1935, realizate sub coordonarea Comisiei Monumentelor Istorice, au avut rolul de a conserva monumentul și de a-i reda forma apropiată de cea originară, integrându-l în patrimoniul istoric al capitalei.

Arhitectura și caracteristicile eclesiastice

Planimetrie și volumetrie generală: Biserica Curtea Veche se înscrie în tipologia clasică a bisericilor muntenești de secol XVI, adoptând planul triconc, derivat din modelul consacrat de Mănăstirea Cozia și preluat ulterior în numeroase ctitorii domnești. Edificiul prezintă un pronaos alungit, un naos spațios dominat de o boltă cilindrică și un altar semicircular flancat de proscomidie și diaconicon, organizare care reflectă o sinteză între tradiția bizantină și influențele locale.

Dimensiunile monumentului — aproximativ 25 m lungime și 9 m lățime în zona pronaosului, extinzându-se până la circa 14 m în dreptul absidelor laterale — conferă bisericii o prezență monumentală în raport cu contextul urban medieval. Turla naosului, sprijinită pe pandantivi, marchează centrul compozițional și accentuează verticalitatea volumului, în timp ce acoperirea unitară a spațiului interior contribuie la impresia de continuitate și echilibru arhitectural.

Structură, tehnică de zidărie și decor exterior

Structura bisericii este realizată predominant din cărămidă, utilizată într-o tehnică de zidărie elaborată, caracteristică epocii lui Mircea Ciobanul. Fațadele sunt decorate prin alternanța de registre orizontale de cărămidă aparentă și panouri tencuite, dispuse pe cărămizi retrase, ceea ce creează iluzia unei zidării mixte din piatră și cărămidă. Această tehnică, întâlnită și la alte edificii din secolul al XVI-lea, evidențiază preocuparea pentru efectul vizual și pentru ritmul decorativ al suprafețelor.

Un element deosebit de important îl reprezintă prezența contraforturilor, dispuse pe laturile naosului și în zona altarului, considerate primele exemple de acest tip în arhitectura muntenească. Deși rolul lor structural este limitat, acestea contribuie la articularea volumelor și la dinamica fațadelor, indicând influențe din arhitectura moldovenească, probabil introduse prin intermediul Doamnei Chiajna, fiica lui Petru Rareș. Friza superioară de ocnițe arcuite și cornișa profilată completează repertoriul decorativ al exteriorului.

Portalul și intervențiile brâncovenești

Una dintre cele mai valoroase intervenții ulterioare asupra bisericii este portalul de intrare de pe fațada vestică, realizat în anul 1715 din inițiativa domnitorului Ștefan Cantacuzino. Acesta constituie un exemplu remarcabil al sculpturii în piatră din epoca brâncovenească, integrând elemente clasice precum capiteluri corintiene, pilaștri decorați cu motive vegetale și un timpan ornamentat cu capete de îngeri.

Portalul nu reprezintă doar un element decorativ, ci și o expresie a rafinamentului artistic atins în perioada brâncovenească, caracterizată prin sinteza influențelor orientale și occidentale. Integrarea sa în structura unei biserici mai vechi demonstrează capacitatea arhitecturii locale de a absorbi și adapta stiluri diferite fără a pierde coerența ansamblului, contribuind la definirea identității vizuale a monumentului.

Organizarea spațiului interior și pictura

Interiorul bisericii a suferit transformări semnificative în secolul al XVIII-lea, când zidul despărțitor dintre pronaos și naos a fost înlăturat, fiind înlocuit cu arcade sprijinite pe coloane de piatră. Această intervenție a creat un spațiu unitar, amplificând monumentalitatea interiorului și facilitând desfășurarea ceremoniilor religioase și politice. Pardoseala actuală, realizată în secolul XX, marchează pozițiile elementelor dispărute, oferind indicii asupra configurației inițiale.

Programul iconografic al bisericii reflectă evoluția artistică a monumentului, fiind realizat în mai multe etape. Fragmente din pictura originală din secolul al XVI-lea s-au păstrat în zone restrânse, în timp ce intervenția din 1715 a adus noi elemente decorative. Pictura actuală, realizată în 1852 de Constantin Lecca și Mișu Popp, se înscrie în stilul neoclasic, dar păstrează structura tradițională a scenelor religioase. Tablourile votive, reprezentând ctitorii, constituie un element esențial pentru înțelegerea istoriei monumentului.

Semnificație istorică, simbolică și urbană

Biserica Curtea Veche a funcționat, timp de peste două secole, ca principal lăcaș de cult al Curții Domnești din București, fiind direct implicată în ritualurile fundamentale ale puterii politice. Aici aveau loc ceremonii de învestire, jurăminte de credință ale boierilor și momente esențiale ale vieții instituționale, care consolidau autoritatea domnitorului. Într-un context în care legitimitatea politică era strâns legată de dimensiunea religioasă, biserica devenea spațiul în care se consfințea ordinea socială și politică.

Prezența voievozilor precum Mircea Ciobanul, Pătrașcu cel Bun, Constantin Brâncoveanu sau Ștefan Cantacuzino în acest spațiu sacru subliniază rolul său central în viața statului. Evenimentele ceremoniale desfășurate aici nu aveau doar o funcție religioasă, ci și una publică, fiind percepute ca acte de reprezentare a puterii. Astfel, biserica devine un loc de intersecție între spiritualitate și politică, reflectând structura societății medievale românești.

Biserica și formarea centrului urban al Bucureștiului

Amplasarea bisericii în imediata apropiere a palatului voievodal și a pieței centrale a orașului a contribuit decisiv la configurarea nucleului urban al Bucureștiului. În jurul Curții Domnești s-au dezvoltat principalele artere comerciale, precum Ulița Mare (actualele Lipscani și Covaci), dar și ulițele de breaslă, care reflectau organizarea economică a orașului medieval. Biserica era astfel integrată într-un sistem urban complex, în care funcțiile politice, economice și religioase se susțineau reciproc.

Această concentrare de funcțiuni a determinat evoluția Bucureștiului ca centru administrativ și comercial al Țării Românești. Biserica Curtea Veche nu era doar un reper religios, ci și unul urban, marcând centrul simbolic al orașului. Poziționarea sa în raport cu principalele axe de circulație medievale a influențat dezvoltarea ulterioară a tramei stradale, multe dintre aceste artere păstrându-și traseul până în prezent.

Valoare patrimonială și identitate istorică

Biserica Curtea Veche este considerată cel mai vechi lăcaș de cult păstrat în București în forma sa originară, ceea ce îi conferă o valoare patrimonială excepțională. Ea reprezintă singura componentă integral conservată a vechii Curți Domnești, ansamblu care a stat la baza dezvoltării capitalei. Prin continuitatea sa istorică, monumentul oferă o perspectivă directă asupra evoluției arhitecturii și urbanismului din Țara Românească.

Importanța sa este recunoscută oficial prin includerea în Lista Monumentelor Istorice, în categoria monumentelor de importanță națională. Biserica constituie un reper identitar pentru București, fiind asociată cu începuturile orașului și cu perioada în care acesta a devenit reședință domnească. Valoarea sa nu este doar arhitecturală, ci și simbolică, reprezentând memoria colectivă a unui spațiu urban aflat în continuă transformare.

Situația actuală și rolul în peisajul urban contemporan

În prezent, Biserica Curtea Veche se află în centrul istoric al Bucureștiului, într-o zonă intens frecventată și puternic marcată de activități comerciale și turistice. Deși ansamblul Curții Vechi a suferit degradări și intervenții incomplete în ultimele decenii, biserica continuă să funcționeze ca lăcaș de cult și ca punct de atracție pentru vizitatori. Poziționarea sa în apropierea unor repere precum Hanul lui Manuc și Piața Unirii îi conferă o vizibilitate ridicată în peisajul urban.

Rolul său contemporan depășește funcția religioasă, devenind un element esențial în definirea identității culturale a centrului vechi. Biserica este integrată în circuitul turistic și în discursul patrimonial al orașului, fiind percepută ca un simbol al continuității istorice. În același timp, starea generală a ansamblului Curții Vechi ridică probleme legate de conservare și valorificare, subliniind necesitatea unor intervenții coerente pentru protejarea acestui patrimoniu unic.

Biserica Buna Vestire / Sfântul Anton de la Curtea Veche (sinteză)

Biserica cu hramul Buna Vestire, cunoscută astăzi mai ales sub numele de Curtea Veche sau Sfântul Anton, este cel mai vechi lăcaș de cult din București păstrat în forma sa originară. A fost ridicată de voievodul Mircea Ciobanul — fiul lui Radu cel Mare, supranumit astfel deoarece înainte de domnie se îndeletnicise cu negoțul de oi —, în prima sau în cea de-a doua sa domnie (1545–1554 și 1558–1559), pe locul unei construcții de cult anterioare, din mijlocul secolului al XV-lea, ale cărei urme au fost identificate în zona Pieței de Flori. Pisania din 1715, dăltuită în piatră deasupra ușii de intrare și aflată astăzi in situ, confirmă această ctitorie și consemnează, alături, înfrumusețările aduse ulterior de fiii lui Mircea Ciobanul — Pătrașcu Vodă, Radu și Mircea cel Tânăr —, precum și refacerile din epoca lui Ștefan Cantacuzino.

De la ridicarea sa și până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoria bisericii s-a împletit nemijlocit cu istoria Curții Voievodale pentru care fusese construită. Edificiul a primit jurămintele de credință ale boierilor față de noii domni — cronica lui Radu logofăt Greceanu descrie cu lux de amănunte ceremonia din 1688, când Constantin Brâncoveanu a intrat în scaun —, a funcționat ca necropolă a familiei ctitorului și a adăpostit cele mai de seamă momente ceremoniale ale vieții curții. A trecut, deopotrivă cu palatul, prin aceleași ravagii: pustiit de oștile lui Sinan Pașa în 1595, jefuit de Gabriel Bathori în 1611, afectat de cutremurele din 1802 și 1838, devastat de incendiul din 23 martie 1847 — când a ars împreună cu alte 13 biserici și nenumărate case și prăvălii ale Bucureștilor. Cu prilejul acestui incendiu a dispărut și biserica Sfântul Anton, ridicată în 1735 în zona actualei Piețe de Flori, al cărei hram a trecut de atunci asupra Bisericii Curtea Veche, care poartă de atunci ambele hramuri.

Arhitectura exterioară

Planul bisericii urmează tipologia triconc, derivată din modelul mănăstirii Cozia, cu pronaos acoperit cu boltă semicilindrică dispusă longitudinal — ceea ce determină apariția pe fațada vestică a unui fronton semicircular identic cu cel al Coziei — și cu naos dominat de o boltă cilindrică unitară întreruptă în dreptul absidelor laterale de turla pe pandantivi. Exteriorul măsoară 25 de metri în lungime și 9 metri lățime la nivelul pronaosului, respectiv 14 metri la nivelul absidelor; suprafața construită este de 248 de metri pătrați. Altarul semicircular este flancat de proscomidie și diaconicon, mai scunde decât înălțimea navei, după modelul Sfântului Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș.

Plastica decorativă a fațadelor constituie principala valoare arhitecturală a monumentului. Paramentul este alcătuit din fâșii orizontale alternante de cărămidă aparentă — câte trei rânduri — și zone de tencuială dispuse pe cărămizi retrase față de planul zidului, astfel încât ambele straturi se află la același nivel, creând iluzia unei zidării mixte din cărămidă și piatră. Moisescu identifică această tehnică ca apărând pentru prima dată în Țara Românească la Biserica mănăstirii Valea (1537), ctitorie a lui Radu Paisie terminată de Mircea Ciobanul. Partea superioară a fațadelor este subliniată de o friză de ocnițe arcuite, cu arhivolte din cărămizi puse pe muchie. Soclul este construit din cărămizi semicilindrice de fabricație specială, iar cornișa prezintă profile elegante realizate tot din cărămidă specială.

Cinci contraforturi — din care trei au fost refăcuți în restaurarea din 1935 —, atașați pe fațadele de nord și sud ale naosului și la proscomidie și diaconicon, reprezintă primul exemplu de utilizare a contrafortului în arhitectura muntenească. Moisescu subliniază că, prin poziția lor, acești contraforturi nu îndeplinesc un rol constructiv propriu-zis, ci unul decorativ, și că prezența lor indică influența directă a arhitecturii Moldovei, adusă la Curtea Veche de soția ctitorului, Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareș.

Portalul de intrare pe fațada vestică, executat în 1715 din inițiativa lui Ștefan Cantacuzino, este una dintre capodoperele sculpturii în piatră brâncovenești. Repertoriul său decorativ include capiteluri corintiene, motive florale și vegetale pe câmpul pilaștrilor și al cornișei, și capete de îngeri în timpanul arcului — elemente specifice epocii brâncovenești, care se articulează organic în arhitectura veche a monumentului fără a-i altera proporțiile.

Interiorul

Interiorul prezintă o continuitate spațială obținută în 1715, când Ștefan Cantacuzino a desființat zidul despărțitor dintre naos și pronaos, înlocuindu-l cu trei arcade sprijinite pe coloane de piatră — din care cele angajate în zidurile laterale sunt vizibile și astăzi, încastrate în zid. Naosul și pronaosul formează astfel o singură mare încăpere, sporind impresia de monumentalitate a interiorului. Pardoseala actuală din piatră de Bampotoc, amenajată în restaurarea din 1928–1935, marchează cu plăci de marmură atât locul zidului despărțitor cât și locul coloanelor centrale ale arcadelor desființate în 1852. Stratul originar de pardoseală din cărămizi așezate pe lat, din secolul al XVI-lea, a fost identificat in situ sub pardoselile ulterioare.

În pronaos, cercetările arheologice au descoperit trei cavouri boltite din zidărie de cărămidă, toate profanate la o dată necunoscută. Cavoul cel mare din dreapta este atribuit, pe baza letopisețului cantacuzinesc, lui Mircea Ciobanul, înmormântat în septembrie 1559 în ctitoria sa din București.

Pictura și obiectele de cult

Biserica a fost pictată în trei rânduri distincte. Din prima frescă, executată din porunca fiilor lui Mircea Ciobanul, s-au păstrat fragmente la partea superioară a peretelui sudic al proscomidiei. Din a doua frescă, din vremea lui Ștefan Cantacuzino (1715), câteva fragmente recuperate în cursul restaurărilor sunt montate în nișele din dreapta și stânga intrării. A treia pictură, care acoperă în totalitate interiorul și datează din 1852, a fost executată de Constantin Lecca și Mișu Popp, pictori ardeleni de origine, activi la curtea Munteniei la mijlocul secolului al XIX-lea. Deși stilul lor neoclasic nu depășește un nivel artistic mediu, ei au meritul de a fi redat tablourile votive în manieră medievală. Pe peretele vestic al pronaosului se află portretele ctitorilor: Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna în stânga intrării, Ștefan Cantacuzino și Doamna Păuna în dreapta — probabil copii după pictura originară din 1715.

Catapeteasma din lemn aurit, sculptată de Babic la mijlocul secolului al XIX-lea, păstrează din tâmpla lui Ștefan Cantacuzino o singură icoană originală — a noua din registrul inferior al prăznicarelor, reprezentând arătarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul de la Mamvri. Dintre odoarele de argint aflate în inventarul bisericii, se remarcă două ripide, un potir de metal și un hartofor de argint în formă de bisericuță, dăruite de Alexandru Constantin Moruzi Voevod în 1800, și o tavă de argint cizelată cu ornamente florale și cele patru chipuri ale evangheliștilor, dăruită de Constantin Ipsilanti Voevod în 1806.

Restaurările

Prima intervenție sistematică a fost inițiată în 1914 de Comisiunea Monumentelor Istorice, cu obiectivul de a reda monumentului înfățișarea originară din secolul al XVI-lea, profund alterată de refacerile din 1847–1852 ale arhitectului I. Schlatter. Lucrările, începute sub conducerea arhitectului G. Lupu, au fost întrerupte în 1916 de izbucnirea Primului Război Mondial. Reluate în 1928 sub conducerea arhitectului Horia Teodoru și finalizate în 1935, au constituit cea mai importantă și mai riguroasă intervenție de restaurare efectuată vreodată la monument: a fost îndepărtat stratul gros de tencuială neogotică, refăcute turla, contraforturile, soclul, cornișa și friza de ocnițe, iar urmele construcțiilor dispărute — paraclisele laterale, pridvorul, anexele altarului — au fost marcate la nivelul solului. O intervenție ulterioară de consolidare a avut loc în 1983, urmată de o restaurare a picturii interioare în 1998.

Referințe

- [Panait I. Panait, Aristide Ștefănescu, Muzeul Curtea Veche. Palatul voievodal, Muzeul de Istorie a Municipiului București, 1973] (volum tipărit)
- [Gabriel-Stelian Constantin, De la Curtea Veche la Curtea Nouă a Bucureștilor, Urbanitas • I, Muzeul Municipiului București, 2020] (volum tipărit)
- [Gabriel Constantin, Curtea Domnească din București: întemeiere, evoluție și decădere, Muzeul Municipiului București • XXXI, 2017] (volum tipărit)
- [Vasilica Sandu-Cuculea, Cercetări arheologice pe teritoriul Curții Vechi domnești din București, Cercetări Arheologice în București VIII, Muzeul Municipiului București, 2009] (volum tipărit)
- [Cristian Moisescu, Biserica Curtea Veche, Meridiane, București, 1967] (volum tipărit)
- [Petronel Zahariuc, O biserică veche din București și neamul Doamnei Anca, Studii și Materiale de Istorie Medie, vol. XXV, 2007] (volum tipărit)
- [Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, 1966] (volum tipărit)
- [D. Berindei, Orașul București. Reședință și capitală a țării Românești (1459–1862), Societatea de Științe Istorice și Filologice din România, București, 1962] (volum tipărit)
- [George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990] (volum tipărit)
- [Anton Maria del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Venezia, 1718] (volum tipărit)
- [N. Stoicescu, Repertoriul monumentelor feudale din București, Editura Academiei R.P.R., București, 1960] (volum tipărit)
- [Gh. Mănucu-Adameșteanu, E. Gavrilă, T. Ignat, R.I. Popescu, București Centrul istoric. Punct: strada Gabroveni, Cronica Cercetărilor Arheologice din România — Campania 2008, cIMeC, București, 2009] (volum tipărit)
- Panait I. Panait, Aristide Ștefănescu — Muzeul Curtea Veche. Palatul voievodal (monografie, 1973, digitalizată integral) (Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale — Institutul Național al Patrimoniului)
- Theodor Ignat et al. — De la bordei la palat. Cele mai vechi forme de locuire la Curtea Veche (campania 2019–2020) (ResearchGate)
- Sorin Cleșiu, De la bordei la palat (text integral - Academia.edu)

- Duicu, Sorin Sebastian, Edificiile ecleziastice cantacuzine din Țara Românească. Secolele XVII–XIX, vol. II, 2007.
- Revista București — Materiale de Istorie și Muzeografie (MMB, din 1964, toate numerele digitalizate) (Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale — Institutul Național al Patrimoniului)
- Cercetări Arheologice în București (CAB) — seria Muzeului Municipiului București (Muzeul Municipiului București)
- Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice, nr. V/2019 (MMB) (Academia.edu)
- Palatul Voievodal Curtea Veche — istoricul ansamblului (Muzeul Municipiului București)
- Palatul Voievodal Curtea Veche redat prezentului (Muzeul Municipiului București)
- Curtea Veche — etapele de construcție ale palatului voievodal (București Centenar)
- Curtea Veche și renașterea unui muzeu (Contemporanul)
- Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument al Bucureștiului, este un șantier abandonat (Cultură la Dubă)
- Curtea Veche, cel mai vechi și mai important monument istoric al Capitalei, a fost părăsit de autorități (Digi24)
- Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină (Spotmedia)
- Curtea Veche — Wikipedia (EN) (Wikipedia)
- Centrul istoric al Bucureștiului — Wikipedia (RO) (Wikipedia)
- Biserica Curtea Veche (Sf. Anton — Buna Vestire) — spațiu de istorie și credință (merg.in)
- Palatul Voievodal „Curtea Veche” — Ghidul Muzeelor (cIMeC — Ghidul Muzeelor)
- Ansamblul Curtea Veche — Arhiva de relevee UAUIM (Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu)
- Palatul Voievodal Curtea Veche — prima reședință domnească a Bucureștiului (Ziarul Națiunea)

## Specialiști
**Arhitectură:** Johann Schlatter (reparații 1847); Gheorghe Lupu (restaurare 1914); Horia Teodoru (arhitect coordonator al restaurării 1928-35); Constantin Joja (restaurare); Nicolae Pruncu (restaurare 1967-70)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/biserica-buna-vestire-sfantul-anton-curtea-veche