Așezământul monahal Schitu Măgureanu

Mănăstirea Schitu Măgureanu (Biserica Vovidenia)

Mănăstirea Schitu Măgureanu este un lăcaș de cult ortodox situat pe Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 14, sectorul 1, București, aflat în vecinătatea Parcului Cișmigiu, în piațeta din Dealul Cișmigiului. Hramurile bisericii sunt Vovidenia — Intrarea Maicii Domnului în Biserică — și Sfântul Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei. Imobilul este clasat monument istoric, inclus în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-II-m-B-18905, în categoria monumentelor de arhitectură de valoare locală, sectorul 1. Ansamblul aparține Arhiepiscopiei Bucureștilor și funcționează, din 2013, ca schit cu obște de călugări.

Denumirea de Schitu Măgureanu provine de la cel de-al doilea ctitor al lăcașului, marele vistier Mihai Cantacuzino-Măgureanu (1723–1793), care a desăvârșit ctitoria începută de socrul său, marele logofăt Constantin Văcărescu, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Numele s-a extins asupra întregii zone urbane din jurul lăcașului, bulevardul și cartierul purtând și astăzi această denumire.

Actuala construcție datează din perioada 1881–1884, ridicată după demolarea ctitoriei originale din 1880. Edificiul îmbină arhitectura bisericească tradițională cu elemente neoclasice specifice secolului al XIX-lea, cu plan în formă de cruce și două turle hexagonale din lemn — turla principală deasupra naosului și turla-clopotniță deasupra pronaosului. Biserica se află retrasă cu opt metri față de bulevard, cu intrare abruptă din trotuar, înconjurată de o grădină. Din prima ctitorie s-a păstrat pisania originară din piatră sculptată cu litere chirilice, reamplasată pe peretele exterior nordic al actualei biserici, alături de câteva icoane, o cruce și un epitaf din prima ctitorie.

Ansamblul monahal — clădirile secundare

Incinta istorică: ziduri și chilii (sec. XVIII)

Prima ctitorie a Schitului Măgureanu nu se reducea la edificiul de cult propriu-zis. Cel de-al doilea ctitor, marele vistier Mihai Cantacuzino-Măgureanu, și soția sa au construit, odată cu desăvârșirea bisericii de zid, atât incinta de chilii, cât și zidul împrejmuitor al ansamblului. Nu s-au păstrat numele meșterilor și zugravilor care au ridicat și înfrumusețat biserica și celelalte clădiri ale incintei originare. În planurile militare Ernst (1789) și Purcel (1791), schitul apare înconjurat de ziduri și chilii, la fel ca marile mănăstiri bucureștene ale epocii — Sărindar, Mihai-Vodă, Radu-Vodă —, configurând imaginea unui ansamblu monahal compact, cu zid de incintă și corp de chilii perimetrale.

Terenul pe care a fost construit schitul aparținuse inițial Mănăstirii Sărindar, conform hrisovului de danie al logofătului Șerban Greceanu din 20 martie 1710, primit de la domnitorul Constantin Brâncoveanu spre a sădi vii. Împrejurările în care Constantin Văcărescu a ajuns să stăpânească acest teren nu sunt documentate. În 1810, mahalaua și biserica schitului cuprindeau 73 de case, cu 100 de bărbați, 139 de femei — total 239 de persoane —, ceea ce indică un cartier format și activ în jurul ansamblului monahal. Demolarea din 1880 a vizat atât biserica veche, cât și chiliile aflate în stare de degradare, dispărând astfel orice urmă a incintei originare ctitorite de Mihai Cantacuzino-Măgureanu.

Starea actuală a ansamblului

Ansamblul actual al Schitului Măgureanu cuprinde, pe lângă biserica din 1881–1884, două clădiri secundare cu funcțiuni monahale și administrative, pentru care documentarea arhitecturală și istorică disponibilă public este lacunară. Prima dintre ele este o clădire mică — denumită în sursele recente „căsuță cu patru chilii" — existentă în curtea ansamblului la momentul reactivării vieții monahale în 2009. Data construirii, arhitectura și istoricul acestei clădiri nu sunt precizate în sursele consultate. Ea a asigurat spațiul minim de locuire al obștii în primii ani de după reactivare, până la recuperarea imobilului adiacent în 2022.

A doua clădire este un imobil aflat la circa 10–15 metri de biserică, recuperat de schit în februarie 2022 după ce fusese înstrăinat la o dată neprecizată din proprietatea mănăstirii. În intervalul înstrăinării, imobilul a avut mai multe destinații, printre care și cea de restaurant. Recuperarea sa a fost prezentată de starețul Arhimandrit Antim David ca o necesitate dublă: de spațiu și de stabilitate a așezământului monahal, întrucât proximitatea față de un local de alimentație publică era incompatibilă cu viața monahală. La 21 noiembrie 2022, cu prilejul hramului principal al schitului, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, a binecuvântat noua casă monahală, în care au fost amenajate chilii pentru viețuitorii mănăstirii și spații administrative (Ziarul Lumina, 21 noiembrie 2022). Datele de construcție, arhitectura și istoricul complet al înstrăinării acestui imobil nu sunt disponibile în sursele publice consultate.

Niciuna dintre cele două clădiri secundare nu este înregistrată separat în Lista Monumentelor Istorice și nu face obiectul unor studii monografice sau de arhitectură publicate. Documentarea completă a ansamblului, inclusiv datarea și istoricul clădirilor secundare, rămâne o direcție deschisă de cercetare, accesibilă prin arhivele Arhiepiscopiei Bucureștilor și prin documentele cadastrale ale imobilului.

Istoricul amplasamentului și prima ctitorie (sec. XVII–XVIII)

Prima atestare documentară — schitul de lemn (sec. XVII)

Amplasamentul actualei Mănăstiri Schitu Măgureanu era locuit monahal din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Prima atestare documentară menționează un lăcaș de cult din lemn, cu o singură turlă, acoperit cu șindrilă, funcționând ca o chinovie de călugări. Documentele istorice consemnează că în lacul lui Dura Neguțătorul — viitorul Parc Cișmigiu —, pe vremea lui Matei Basarab (1632–1654), pescuiau călugării din Mănăstirea Sărindar și cei din Schitul Măgureanu, ceea ce plasează existența unui așezământ monahal pe această colină încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Locul ales era, în acea epocă, la marginea nordică a Bucureștilor, pe dealul de deasupra bălții lui Gheorghe Dura zis „Neguțătorul".

În cursul secolului al XVIII-lea, lăcașul este menționat ca schit de maici, nu de călugări, fără a se cunoaște cu precizie momentul și împrejurările acestei transformări. O mărturie din epocă îl descrie drept: „Biserica Schitul Măgureanu, ridicată pe dealul unde se află, lângă lacul Cișmigiului, în marginea Bucureștilor, a fost făcută chinovie de călugărițe de către vechea și boiereasca familie a Măgurenilor, înrudită cu împărăteasca familie a Cantacuzinilor." Catagrafia poliției Bucureștilor din 1798 plasează Schitul Măgureanu în plasa Gorganului, alături de biserica Sfântul Ilie, considerată a fi ctitoria voievodului Șerban Cantacuzino. Planul baronului Franz Purcel din 1791 localizează corect biserica și, datorită confesiunii sale, o denumește „Sv. Marie", adică Sfânta Maria.

Ctitorii și construirea bisericii de zid (cca. 1751–1757)

Primul ctitor al bisericii de zid a fost marele logofăt Constantin Văcărescu, fiul martirului Ianache Văcărescu — sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu —, căsătorit cu Maria (Marica), fiica vornicului Iordache Crețulescu și a Saftei, născută Brâncoveanu. Cei doi soți au început construirea lăcașului de zid pe terenul familiei Văcărescu aflat deasupra bălții lui Gheorghe Dura Neguțătorul, atunci la marginea orașului. Ctitoria era cunoscută în epocă drept Vovidenia Văcărescului sau Biserica Sfintei Marii. Constantin Văcărescu s-a săvârșit din viață în 1732, înainte de terminarea construcției, iar fiica sa Maria a murit de ciumă în 1740, împreună cu al doilea soț, vistierul Costandin Ramada.

Desăvârșirea ctitoriei a revenit celui de-al doilea ctitor, marele vistier Mihai Cantacuzino-Măgureanu (1723–1793), autorul lucrării genealogice cunoscute drept „Genealogia Cantacuzinilor". Mihai Cantacuzino era ginerele lui Constantin Văcărescu, căsătorit în 1747 cu Elena (Ilinca), fiica Mariei și a lui Constantin Văcărescu, crescută de bunica maternă. El a isprăvit și a înfrumusețat ctitoria „cu toată podoaba ei", în zilele domnului Ion Costandin Mihai Racoviță Voievod, avându-l ca ostenitor pe ieromonahul Sofronie, egumenul Mănăstirii Sărindar. De la cel de-al doilea ctitor și-a primit lăcașul hramul Vovedeniei — Intrarea Maicii Domnului în Biserică — și pe al Sfântului Sfințit Mucenic Visarion, precum și denumirea actuală: Schitul Măgureanu. Schitul a devenit ulterior metoc al Mănăstirii Sărindar, ca așezământ monahal dependent de aceasta, cel mai probabil la inițiativa lui Mihai Cantacuzino înaintea pribegiei sale în Rusia.

Neincluderea explicită a lăcașului de către co-ctitor în lista bisericilor cuprinse în istoria pe care a scris-o, Istoria Politică și geografică a Țerei Românești (dată la lumină în grecește în 1806 de frații Tunusli și tradusă de George Sion), nu poate fi înțeleasă decât ca o greșeală de tipar a fraților Tunusli sau, mai puțin probabil, ca o includere a autorului la „Gorganii". Dionisiu Fotino, în istoria sa a Daciei redactată până circa 1818, identifică lăcașul în „Plasa de susu" sub denumirea de „Schitul Vistierului" — referire directă la rangul lui Mihai Cantacuzino (Sorin Sebastian Duicu, Edificiile ecleziastice cantacuzine din Țara Românească, Secolele XVII–XIX, vol. II, 2007, p. 251–254).

Pisania originară și datarea controversată

Documentul principal pentru istoria ctitoriei este pisania din piatră sculptată, cuprinsă într-un câmp de 0,515 × 1,30 m, reamplasată pe exteriorul absidei de nord a actualei biserici. Textul pisaniei, incomplet — lipsindu-i finalul cu datarea — a generat o dispută istoriografică îndelungată. Textul păstrat consemnează că lăcașul a fost zidit din temelie de „răposatul și pururea pomenitul Constandin Văcărescul Vel Logofătu", rămânând neisprăvit după moartea acestuia, și desăvârșit și înfrumusețat de „ginerele dumisale, Dumnealui Mihai Cantacuzino Vel Vistier", cinstindu-se cu hramul Vovedeniei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și al Sfântului Sfințit Mucenic Visarion, cu ostenitor „Sfințiea Sa părintele Chir Sofronie, Egumenu de la Sărindar".

Datarea pisaniei a suscitat interpretări divergente. Prima publicare, realizată de Grigore Musceleanu cu 25 de ani înainte de demolare, consemnează: „Octombrie ... leat 7266", adică 1757. O transcriere ulterioară, realizată probabil imediat după demolare, menționează luna „Octombrie", cu explicația că „leatul fiindu ruptu de la începutu se cunosc numai No. 66". Preotul Marin Dumitrescu, în două publicări succesive, notează la final: „Octombre, leatul (șters)." Prima istorie propriu-zisă a capitalei, George I. Ionescu Gion, datează ctitoria „... adică pe la «anul 1764»", formulă preluată de alte lucrări. Nicolae Iorga publică finalul datării în varianta „OCT. 5 Z., V LEAT 7265 (1756)", soluție adoptată și de corpusul de inscripții al orașului București, cu observația că data lui Iorga nu corespunde perioadei domniei lui Constantin Racoviță și că biserica a fost isprăvită în timpul lui Constantin Mavrocordat (a V-a domnie în Țara Românească, 8/19 februarie 1756 – august 1758). Sorin Sebastian Duicu, analizând toate variantele, opinează pentru datarea „Octombrie, leat 7266" (1757), considerând că Grigore Musceleanu, cercetător efectiv al bisericilor cu îndelungată activitate, nu a greșit citirea pisaniei (Duicu, op. cit., p. 252–253).

Descrierea primei biserici de piatră

Deși prima ctitorie a fost demolată în 1880, imaginea ei poate fi reconstituită din două surse complementare: acuarela pictorului maltez Amedeo Preziosi, semnată și datată „Preziosi, Magoreli, 14 juillet 1868" (0,346 × 0,523 m, aflată la Cabinetul de Stampe al Academiei Române, cu o reproducere la Muzeul de Artă al României, interpretată de Carol Popp Szathmáry), și decalcul tabloului votiv publicat în Albumul familiei Cantacuzino (Ed. Minerva, 1902).

Conform celor două surse, biserica era construită din piatră, mică ca dimensiuni, mononavată, cu o turlă-clopotniță pe pronaos, accesibilă printr-o scară din zidărie adosată laturii de nord. Pe latura de vest, edificiul se completa cu un pridvor deschis, susținut de patru coloane cilindrice din zidărie așezate pe socluri, câte două și două, care sprijineau arce în plin centru; la nord și la sud, se racordau prin pilaștri la extremitățile laturilor de vest. Paramentul era decorat cu ocnițe pe întreaga înălțime a zidului, cu părțile superioare ogivat-lobate, iar cornișele navei și ale bazei turlei aveau două rânduri de „dinți de fierăstrău" pictați; frontonul era de asemenea pictat. Deasupra ușii de acces se afla pisania, probabil în două caturi. Edificiul era acoperit cu șiță. La arcul de nord se putea observa o fisură semnificativă, iar turla, în discordanță cu suprafața bazei, indica o refacere ulterioară la o scară mult mai mică.

Comparând imaginea din tabloul votiv cu acuarela lui Preziosi, Sorin Sebastian Duicu identifică importante deosebiri, trăgând concluzia că acuarela a înregistrat monumentul după o intervenție ulterioară: macheta din tabloul votiv arată absida altarului semicirculară pe exterior, urmată spre naos de un decroș vertical care se continuă orizontal până la latura de vest, iar ferestrele nu se corelează cu spațiul interior. Turla refăcută la scară mai mică și aceste neconcordanțe rămân, în absența unor mărturii suplimentare, întrebări fără răspuns definitiv (Duicu, op. cit., p. 255–257).

Tabloul votiv al primei ctitorii

Decalcul tabloului votiv al primei biserici — realizat înaintea demolării din 1880 și publicat în Albumul familiei Cantacuzino (Ed. Minerva, 1902) — redă un ansamblu de 29 de personaje, specific ctitoriilor cantacuzine. Cei doi ctitori susțin macheta bisericii deasupra ușii de acces în pronaos, flancați de familiile lor. Pe segmentul principal, de vest, sunt reprezentate familiile Văcărescu (pozițiile 6–11) și Cantacuzino (pozițiile 12–17), adulți urmați de șapte copii. Extensia de pe latura de sud cuprinde personajele 1–5, iar cele trei perechi de pe latura de nord a pronaosului (pozițiile 19–22) nu mai puteau fi citite la momentul publicării.

Personajele identificate în tabloul votiv, conform publicației Albumului familiei Cantacuzino, sunt: Pârvu Stolnicul, fiul lui Drăghici și nepotul lui Constantin Postelnicul (1); Ilinca lui Mareș Băjescu, soția lui (2); Matei Banul, fiul lui Pârvu (3); Păuna lui Ghencea (Ghirasie) Rustea, soția lui Matei (4); Maria Fărcășanu, fiica lor, văduvă (5); Ianachi Văcărescu Aga (6); Stanca, soția lui, sora lui Bârcă Cojăscu Logofăt (7); Iordachi Crețulescu, Vornic (8); soția lui, Domnița Safta Brâncoveanu (9); Constantin Văcărescu Logofăt (10); soția lui, Maria, fiica Vornicului Iordachi Crețulescu (11); Mihai Vistierul Cantacuzino, autorul „Genealogiei" (12); soția sa Elena, fiica lui Constantin Văcărescu (13); Maria, fiica lor, soția lui Emanuel Vatafe (14); Păuna (Păunica), sora acesteia și soția lui Constantin, fiul lui Matei, fiul lui Gheorghe beizadea Cantacuzino (15); Smaranda, a treia fată a lui Mihai Cantacuzino, măritată după 1788 în Rusia cu Nicolae Cozzaro (16); Luxandra, cea mai mică fată a aceluiași, soția, în 1788, a lui Alexie Melissino, grec în serviciul militar al Rusiei (17).

Demolarea din 1880 și reconstruirea (1881–1884)

Demolarea ctitoriei originale (1880) și consecințele sale istoriografice

În 1880 s-a decis dărâmarea bisericii vechi și a chiliilor aflate în stare de degradare, impusă și de trasarea noului bulevard care reclama alinierea clădirilor din zonă. Noua construcție urma să fie ridicată în alt stil, pe un aliniament retras cu opt metri față de bulevard. Demolarea s-a produs fără documentarea prealabilă corespunzătoare a monumentului, declanșând reacția specialiștilor vremii. Raportul înaintat ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice de istoricul Gr. G. Tocilescu și de pictorul Th. Aman sublinia regretul că „printr-o nepăsare culpabilă, Capitala României a pierdut încă un edificiu ce adăuga la aspectul ei monumental [...] o bisericuță caracteristică prin formă și impunătoare în simplitatea sa".

Pierderea ctitoriei Văcărescu-Cantacuzino a constituit, paradoxal, un impuls legislativ major pentru protecția patrimoniului: demolarea Schitului Măgureanu l-a convins pe ministrul Cultelor, V.A. Urechia, să întocmească un „Proiect de lege pentru conservarea monumentelor naționale". Din prima ctitorie s-a salvat pisania originară din piatră sculptată cu litere chirilice, reamplasată ulterior pe peretele nordic al noii biserici. Prin Decretul nr. 1699/1943, biserica Schitu Măgureanu a fost scoasă din rândul monumentelor istorice — întrucât edificiul de sec. XIX înlocuise cel original —, însă pisania a fost declarată obiect istoric prin Temeiul nr. 2244/1942, la propunerea lui Victor Brătulescu.

Din prima ctitorie s-au mai păstrat, în afara pisaniei, câteva obiecte de cult: icoanele împărătești rânduite la intrarea în biserică, Sfânta Cruce din Sfântul Altar, icoana Sfântului Visarion și icoana Cuvioasei Paraschiva cu ornamente de argint, un epitaf cusut în fir donat de „Scarlat și Elena cu fii lor" cu dedicație în limbă greacă.

Construirea actualei biserici (1881–1884)

Reconstruirea noii biserici a început în 1881, cu „încuviințarea Primăriei", prin grija Epitropiei și cu contribuția credincioșilor. Proiectul a aparținut meșterului Dumitrache Nicolau, constructori fiind inginerii Marcu Hecht și B. Iancovici. Valoarea totală a lucrărilor s-a ridicat la 29.158 lei. Temelia a fost pusă în 1881, an în care România se proclamase independentă și regat, iar Carol I devenise primul rege al țării — împrejurări consemnate explicit în pisania celei de-a doua ctitorii. Lucrările s-au finalizat în 1884, iar lăcașul a fost sfințit și dat cultului la 14 septembrie 1884, preot slujitor fiind părintele Hristache Mihăescu.

Întreținerea noului lăcaș s-a datorat în mare parte primei donatoare, răposata Anica Văcărescu, născută Băbeanu, care a dăruit un loc cu proprietatea pe el. Efortul epitropilor a fost consemnat explicit în pisania noii ctitorii, aflată pe latura de vest a actualei biserici: epitropii Preotul Cristache Mihăescu, Constantin Angelescu și Chivu George sunt menționați ca principali organizatori ai reconstrucției, alături de contribuția obștei.

A doua pisanie, plasată deasupra intrării actuale a bisericii, pe latura de vest, consemnează: „Spre mărire Celui în Treime se adoară, și cu bine cuvântarea Prea SF. Sale Mitropolit Primat Calinic Miclescu, s-a zidit pentru a doua oară această SF. Biserică cu Patronul Sfinților Erarhi Visarion și Doctor Pateleimon. Temelia reclădirei s-a pus la 1881, când România s-a proclamat independentă și Regat, iar Domnul său Carol I de primul Rege al ei. Și s-a terminat la 1884, cu concursul bine-voitor al obștei și stăruințele neo-bosite ale Epitropilor, Preotul Cristache Mihăescu, Constantin Angelescu și Chivn George. Întreținrea acestui SF. locaș se datoresce în mare parte primei sale donatoare, cu un loc cu proprietate pe dânsul, dăruit de bine-voitorea răposata Anica Văcărescu născută Băbeanu. Fie-i țărâna ușoară."

Statutul lăcașului între sec. XIX și XX

Schitul și-a continuat existența ca metoc al Mănăstirii Sărindar, adică de așezământ monahal dependent de aceasta, dar și ca biserică a mahalalei ce creștea în jur. După „lepădarea de către Sărindar" și secularizarea averilor mănăstirești (Legea secularizării din 1863), Schitul Măgureanu a funcționat ca biserică de mir sub numele pe care l-a transmis și cartierului din jur. În 1894 este menționat împreună cu alte lăcașuri de cult din zona centrală a Bucureștilor într-un inventar al proprietăților ecleziastice ale Mitropoliei, reconfirmând continuitatea funcției sale parohiale.

Perioada interbelică, deși marcată de frământări politice, nu a afectat major lăcașul. Deciziile administrative din 1942–1943 privind statutul de monument al bisericii — și excepția pisaniei declarate obiect istoric — reflectă o abordare contradictorie față de patrimoniul din epocă. Edificiul și-a păstrat funcția de lăcaș de cult pe toată durata regimului comunist, fără desecularizări sau transformări de destinație, spre deosebire de numeroase alte ansambluri mănăstirești din București.

Arhitectura și decorația actualei biserici

Planul și volumetria

Actuala Biserică a Schitului Măgureanu, construită între 1881 și 1884 după planurile meșterului Dumitrache Nicolau, îmbină arhitectura bisericească tradițională cu elemente neoclasice specifice secolului al XIX-lea. Planul are forma de cruce, cu naosul și pronaosul articulate simetric față de axul longitudinal est-vest. Amplasamentul este retras cu opt metri față de bulevard, față de aliniamentul vechii ctitorii, cu intrare abruptă din trotuarul Bulevardului Schitu Măgureanu. Lăcașul este înconjurat de o grădină care a păstrat caracterul de spațiu verde al ansamblului monahal inițial.

Elevația este marcată de două turle hexagonale din lemn: turla principală, de dimensiuni mai mari, este amplasată deasupra naosului, conferind edificiului dominanta verticală specifică tipologiei bisericilor muntene; turla secundară, de dimensiuni mai reduse, plasată deasupra pronaosului, îndeplinește rolul de clopotniță. Ambele turle sunt realizate din lemn, în contrast cu zidăria corpului principal al bisericii, și conferă edificiului o siluetă specifică arhitecturii ecleziastice bucureștene de secol XIX care îmbina tradiția constructivă locală cu influențele neoclasice venite din Occident.

Pictura murală

Pictura murală a actualei biserici a fost realizată în 1884, în tehnica uleiului, de pictorul Gheorghe Ioanid (Ioanide), elev al lui Gheorghe Tattarescu. Ioanid și Tattarescu inaugurau în pictura religioasă românească, după școala italiană, un curent nou: pictura realistă, care se îndepărta de iconografia tradițională bizantină în favoarea unei tratări tridimensionale a figurilor, cu modelare anatomică și perspectivă de influență occidentală. Pictura Schitului Măgureanu se înscrie astfel în seria lăcașurilor de cult bucureștene decorate în această manieră în deceniile din jurul anului 1884, alături de lucrările acelorași pictori la alte biserici din capitală.

Icoanele catapetesmei au fost de asemenea pictate de Gheorghe Ioanid, tot în tehnica uleiului, în același an 1884. Programul iconografic al catapetesmei respectă ierarhia tradițională a registrelor, cu icoanele împărătești la baza catapetesmei, rândul apostolilor și cel al prorocilor deasupra. Unitatea de concepție dintre pictura murală și cea a catapetesmei — ambele executate de același artist în același an — conferă interiorului o coerență stilistică caracteristică.

Catapeteasma și mobilierul

Catapeteasma și mobilierul liturgic al actualei biserici au fost sculptate în stil bizantin în 1884 de sculptorul Costache Georgescu. Catapeteasma este remarcată de sursele contemporane pentru deosebitul simț artistic al sculptorului, care a reușit să îmbine vocabularul decorativ al tradiției bizantine — cu motivele vegetale, geometrice și zoomorfe specifice — cu precizia și finețea execuției caracteristice artizanilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mobilierul — stranele, analogul, tronul arhieresc — a fost realizat în același an, în același stil, asigurând coerența decorativă a interiorului.

Elemente păstrate din prima ctitorie

Legătura cu ctitoria originală din 1757 este asigurată de câteva obiecte de cult și documente materiale transferate în noua construcție. Cel mai important este pisania originară din piatră sculptată cu litere chirilice, reamplasată pe peretele exterior nordic al actualei biserici, la câmpul de 0,515 × 1,30 m. Prin Temeiul nr. 2244/1942, la propunerea lui Victor Brătulescu de la Comisiunea Monumentelor Istorice, pisania a fost declarată obiect istoric, chiar și în contextul în care edificiul de sec. XIX fusese scos din Lista Monumentelor Istorice prin Decretul nr. 1699/1943.

În interiorul actualei biserici, la intrare, sunt rânduite icoanele împărătești provenite din prima ctitorie. Din Sfântul Altar se păstrează Sfânta Cruce din prima construcție. Icoana Sfântului Visarion și icoana Cuvioasei Paraschiva, ambele cu ornamente de argint, completează patrimoniul mobil transferat din ctitoria Văcărescu-Cantacuzino. Un epitaf cusut în fir, donat de „Scarlat și Elena cu fii lor" cu dedicație în limbă greacă, reprezintă o altă mărturie a legăturii cu tradiția monahală a locului și cu familia ctitoricească.

Statutul monahal și evoluția recentă

De la metoc la biserică de mir (sec. XIX)

Schitul Măgureanu a funcționat ca metoc al Mănăstirii Sărindar din secolul al XVIII-lea, dependent de aceasta din punct de vedere administrativ și monahal. Mănăstirea Sărindar, ctitorie a familiei Cantacuzino situată pe Podul Mogoșoaiei, a exercitat tutela asupra schitului până la mijlocul secolului al XIX-lea. Secularizarea averilor mănăstirești prin Legea din decembrie 1863, adoptată în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a determinat trecerea bunurilor mănăstirești în proprietatea statului și a dus, indirect, la desființarea regimului de metoc al Schitului Măgureanu față de Sărindar. Lăcașul a continuat să funcționeze ca biserică parohială de mir sub numele Schitu Măgureanu — denumire preluată de cartierul din jur și păstrată până astăzi în toponimia Bucureștiului.

Demolarea Mănăstirii Sărindar în 1894, pentru lărgirea Căii Victoriei, a rupt definitiv legătura instituțională cu ctitoria-mamă. Schitul Măgureanu a rămas astfel singurul lăcaș de cult care păstrează memoria directă a familiei Văcărescu-Cantacuzino în zona centrală a Bucureștiului, prin pisania originară și prin obiectele de cult transferate din prima ctitorie.

Reactivarea ca mănăstire și reorganizarea (2009–2013)

Viața monahală la Schitul Măgureanu a fost reluată la 17 noiembrie 2009, când Permanența Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor a aprobat reactivarea lăcașului cu statut de mănăstire de maici, „pentru respectarea dorinței ctitorilor și spre împlinirea unui act de dreptate față de aceștia". Maica stareță Nectaria Manea, venită de la Mănăstirea Suzana din județul Prahova, a condus obștea de maici în primii ani ai reactivării.

În 2013 ansamblul a fost reorganizat: schitul a fost transformat din schit cu obște de maici în schit cu obște de călugări, statut pe care îl păstrează în prezent. Stareț al Schitului Măgureanu este Arhimandritul Antim David. Adresa poștală actuală este Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 14, sectorul 1, București. Datele de contact: telefon +40 314 256 488, e-mail [email protected].

Lucrări de consolidare și restaurare

Actuala perioadă de viețuire monahală coincide cu un amplu proces de renovare, consolidare și înfrumusețare a complexului, în curs de desfășurare. Lucrările vizează atât consolidarea structurală a edificiului de secol XIX, cât și restaurarea picturii murale în ulei din 1884, realizată de Gheorghe Ioanid, și conservarea catapetesmei sculptate de Costache Georgescu. Grădina înconjurătoare a lăcașului, menționată în sursele istorice ca unul din elementele distinctive ale ansamblului, face și ea obiectul unor lucrări de amenajare.

Ctitori, arhitecți, meșteri, artiști

• Constantin Văcărescu (decedat 1732), mare logofăt, primul ctitor al bisericii de zid, fiul lui Ianache Văcărescu — sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu. A început construcția ctitoriei, rămasă neterminată la decesul său.
• Mihai Cantacuzino-Măgureanu (1723–1793), mare vistier, al doilea ctitor și finalizatorul ctitoriei. Ginerele lui Constantin Văcărescu, soțul Elenei (Ilinca) Văcărescu. Autorul lucrării „Genealogia Cantacuzinilor". A dat lăcașului hramul Vovedeniei și hramul Sfântului Visarion, precum și denumirea de Schitu Măgureanu. A pribegit în Rusia, schitul rămânând sub tutela Mănăstirii Sărindar.
• Dumitrache Nicolau (activ București cca. 1880), meșter constructor, autorul planurilor actualei biserici (1881–1884).
• Marcu Hecht (activ București cca. 1880–1884), inginer constructor, executant al lucrărilor de construire a actualei biserici (1881–1884), alături de B. Iancovici.
• Iancovici (activ București cca. 1880–1884), inginer constructor, coexecutant al lucrărilor de construire a actualei biserici (1881–1884), alături de Marcu Hecht. Valoarea totală a lucrărilor: 29.158 lei.
• Gheorghe Ioanid [Ioanide] (activ a doua jumătate a sec. XIX), pictor, elev al lui Gheorghe Tattarescu. A realizat pictura murală și icoanele catapetesmei în tehnica uleiului în 1884. Reprezentant al curentului realist de factură italiană în pictura religioasă românească, alături de contemporanul său Tattarescu.
• Costache Georgescu (activ a doua jumătate a sec. XIX), sculptor, autorul catapetesmei și al mobilierului liturgic al actualei biserici, sculptate în stil bizantin în 1884.
• Amedeo Preziosi (1816–1882), pictor maltez, autorul acuarelei (0,346 × 0,523 m) care reprezintă prima ctitorie a Schitului Măgureanu, semnată și datată „Preziosi, Magoreli, 14 juillet 1868". Acuarela se află la Cabinetul de Stampe al Academiei Române; o reproducere interpretată de Carol Popp Szathmáry este păstrată la Muzeul de Artă al României.
• Carol Popp Szathmáry (1812–1887), pictor și fotograf de origine maghiară, activ la București. A realizat o reproducere interpretativă a acuarelei lui Preziosi cu prima ctitorie a Schitului Măgureanu, păstrată la Muzeul de Artă al României.
• Sorin Sebastian Duicu, cercetător și istoric de artă, autorul monografiei

Bibliografie

• Busuioceanu, Alexandru, Acuarelele lui Preziosi. Extras din Studii Italiene I, București, 1934. (volum tipărit)
• Busuioceanu, Alexandru, Preziosi, București, 1935. (volum tipărit)
• Duicu, Sorin Sebastian, Edificiile ecleziastice cantacuzine din Țara Românească, Secolele XVII–XIX, vol. II, 2007, p. 250–257. (volum tipărit)
• Dumitrescu, Marin (preot), „Biserica Schitul Măgureanu", Consolatorul, 1899, nr. 9, p. 333–334. (volum tipărit)
• Dumitrescu, Marin (preot), Istoricul a 40 de biserici din România, vol. II, Bucuresci, 1902, p. 104. (volum tipărit)
• Elian, Al.; Bălan, C.; Chirică, N.; Diaconescu, O., Inscripții medievale ale României. Orașul București, vol. I, 1395–1800, București, 1965, p. 366. (volum tipărit)
• Florescu, George D., Din vechiul București. Biserici, curți boierești și hanuri între anii 1790–1791 după două planuri inedite, București, 1935, p. 24. (volum tipărit)
• Ionescu Gion, George I., Istoria Bucurescilor, Ed. Socec, Bucuresci, 1899, p. 215. (volum tipărit)
• Iorga, Nicolae, Inscripții din bisericile României adunate, adnotate și publicate de ..., Fascicula I, București, 1905, p. 297. (volum tipărit)
• Musceleanu, Grigore, „N. 10. Biserica Schitu Măgureanu", Calendar Antic pentru anul de la Christos, 1866, p. 72. (volum tipărit)
• Nicolau-Golfin, Marin, Preziosi, București, 1976. (volum tipărit)
• * *, Albumul familiei Cantacuzino, cuprinzând o alegere de portrete și documente relative la colecțiile d-lui G. Gr. Cantacuzino, Ed. Minerva, București, 1902. (volum tipărit)
• Schitul Măgureanu (Arhiepiscopia Bucureștilor)
• Hramul Schitului Măgureanu din Capitală (Arhiepiscopia Bucureștilor)
• Schitul Măgureanu — istoric (schitul-magureanu.ro)
• Schitul Măgureanu — București (Doxologia.ro)
• Mănăstirea Schitul Măgureanu (Viață Curată)
• Hramul Mănăstirii „Schitul Măgureanu" (Basilica.ro)
• Schitul Măgureanu, mănăstirea de maici reactivată după aproape 300 de ani de la întemeiere (Arhiepiscopia Bucureștilor)
• Mănăstirea Schitu Măgureanu — București (CrestinOrtodox.ro)

August 2023: