Dar anii treceau, iar istoria casei din strada Armenească 20 îmi rămânea inaccesibilă. Până când am publicat în- tr-o zi pe Facebook fotografia acelei vile enigmatice, uni ce ca arhitectură în tot Bucureștiul, mic odor ascuns de un gard din fier forjat, căptușit cu policarbonat, precum și de o mare tăcere. Locuiam aproape, știam o mulțime de amănunte despre casele cartierului, fie din citit, fie ajunse la mine fără ca eu să fi întrebat, pur și simplu prin pulsațiile vieții într-o comunitate niciodată proclamată ca atare, dar existând, numai prin întâmplarea vecinătății.
Despre casa aceasta, însă, nu auzisem nimic, nu găsisem nicio in formație prin cărțile care dezvăluie tainele atâtor alte case bucureștene, nu văzusem niciodată pe cineva intrând sau ieșind de acolo, nu întâlnisem pe nimeni, între zecile de adevărați bucureșteni cunoscuți prin ani, s-o pomenească în poveștile adunate de mine din vecinătatea ei; iar senzația de izolare voită pe care o emana mi-a fost întărită și de faptul că, la un moment dat, porțiunea de trotuar care corespunde deschiderii ei la stradă a fost vopsită în alb. Nu era o idee strălucită, dar în cenușiul obișnuit al asfaltului, pata singulară de culoare îi întărea casei stranietatea și contura un fel de stat în stat. Te făcea să treci cu o anumită sfială pe dinaintea ei. O fotografiam de multă vreme și de multe ori, dar mă sfiam s-o afișez, influențată de tăcerea absolută de care se înconjoară, până într-o zi, când frumusețea ei, așa cum apare dindărătul împrejmuirii, înălțând din sprâncenele ferestrelor și sumețindu-și creasta frontonului, inscripționată Anul 1890, mi-a învins reticențele și m-a determinat să trec peste opreliștile autoimpuse: am publicat-o pe Facebook.
Reacția a fost fulgerătoare, cineva mi-a răspuns imediat: Ooo, asta a fost casa rudelor mele, familia Dr. Ermil Constantinescu, unchiul și nașul meu de botez... Toata copilăria mi-e legată de ea, Doamne, câte amintiri, acolo ne petreceam sărbătorile, cu toată familia! O visez deseori, dar n-am mai intrat în ea de peste 45 de ani. Mi se părea fermecată, o mulțime de cotloane, un pod enorm, camerele de la mansardă unde am dormit de multe ori... O casă superbă! Semna doamna Măriuca Alexandrescu, prietenă întâlnită pe coloanele colorate ale Facebook-ului. Îmi plăceau comentariile domniei sale, le căutam, dar surpriza acestui mesaj mi-a tăiat răsuflarea.
I-am răspuns de îndată doamnei, mărturisindu-i cât mă fermecase frumoasa necunoscută, cu unicitatea și cu taina ei, cu cei peste 130 de ani de când își ocupă locul mereu proaspătă, liniștit albă sub vremuri. Doamna Măriuca Alexandrescu mi-a răspuns, ținea mult să vorbească despre casă, trebuia numai să se gândească, să-și răscolească amintirile, trebuia să avem răbdare. A mai trecut o vreme și, pe 4 noiembrie 2023, de ziua Moșilor de Toamnă, am primit un nou mesaj pe e-mail. După mai bine de două luni de tăcere, cred că v-ați închipuit că am închis cufărul cu amintiri și m-am luat cu altele... Nu l-am închis, am scris încă de atunci cam tot ce mi-a venit în minte, am tot citit și recitit și apoi l-am lăsat „la dospit”, ca să zic așa: nici mi mai adăugam nimic, nici nu mi se părea că ar fi gata să-și ia zborul.
Dar astăzi, după întâlnirea de la biserică cu duhurile celor plecați Dincolo, când mi-i citește Părintele pe toți câți îi știu (am nume și din secolul XVIII...), m-am gândit că cei din Armenească au stat destul, așteptând să mă hotărăsc, și că rândurile scrise despre ei sunt tot un fel de pomenire de Moși-Strămoși. Și astfel s-a înfiripat această noua anfiladă de istorisiri bucureștene. (Victoria Dragu Dimitriu)
Referințe:
- [Victoria Dragu Dimitriu, Din Armenească la Cașin, Editura Vremea, 2025] (volum tipărit) - mențiune numele casei
2014:
