# Ansamblul monumental Iuliu Maniu

Adresă: Piata Revolutiei, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București
An construcție: 1999
Tip ansamblu: Monumente
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: Monumente
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Iuliu Maniu, Piața Revoluției, București — ansamblu monumental din bronz (statuie + trunchi stilizat de copac), autor Mircea Corneliu Spătaru (1937–2011), rector al Universității Naționale de Arte din București. Inaugurat la 1 decembrie 1998, de Ziua Națională a României, în prezența președintelui Emil Constantinescu. Amplasat vis-à-vis de Biserica Kretzulescu, cu privirea spre bustul lui Corneliu Coposu; conectat prin alee pavată cu Memorialul Renașterii.

## Articol
Iuliu Maniu — Ansamblu monumental (statuie și copac)

Ansamblul monumental Iuliu Maniu este o lucrare de for public realizată din bronz, compusă din două elemente: statuia lui Iuliu Maniu și un trunchi stilizat de copac, amplasate pe un soclu comun. Lucrarea este situată în Piața Revoluției (fostă Piața Palatului), sectorul 1, București, pe scuarul rectangular care separă Calea Victoriei de piața propriu-zisă, în fața fostului sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ansamblul este înscris în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI B-III-m-B-20027, în categoria monumentelor de for public din Municipiul București. Autorul ansamblului este sculptorul Mircea Corneliu Spătaru (27 iulie 1937, Epureni, județul Vaslui — 1 septembrie 2011, Cluj-Napoca). Inaugurarea a avut loc la 1 decembrie 1998, de Ziua Națională a României.

Statuia îl înfățișează pe Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873, Șimleu Silvaniei — 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) șezând pe soclu, cu capul tratat realist și sever, cu o retorică gestuală a mâinilor și cu membrele inferioare de o prezență plastică pronunțată. Alături de statuia propriu-zisă, ansamblul include un trunchi stilizat de copac din bronz — cel de-al doilea element al compoziției —, cu valoare simbolică proprie: un arbore retezat, a cărui creștere a fost oprită brutal, imagine a existenței politice și umane curmate prin represiune. Monumentul beneficiază de iluminare specială în timpul nopții.

Ansamblul este amplasat vis-à-vis de Biserica Kretzulescu, cu privirea statuii orientată spre bustul lui Corneliu Coposu — contemporan și tovarăș de suferință al lui Iuliu Maniu, persecutat la rândul său de regimul comunist. La amenajarea peisagistică a zonei s-a realizat o alee pavată care unește Piramida Izbânzii a Memorialului Renașterii cu Ansamblul Iuliu Maniu, conferind celor două monumente o simbolistică comună: triumful Binelui asupra Răului. La ceremonia de dezvelire din 1 decembrie 1998 au participat președintele Emil Constantinescu, prim-ministrul Radu Vasile, președintele PNȚCD Ion Diaconescu și președintele PNL Mircea Ionescu-Quintus.

Amplasamentul și contextul urban

Scuarul din Piața Revoluției — poziționare și relații vizuale

Ansamblul monumental Iuliu Maniu este amplasat pe scuarul rectangular de la marginea vestică a Pieței Revoluției, pe fâșia de teren care separă Calea Victoriei de piața propriu-zisă. Acest spaţiu verde îngust, cu arbori şi paviment, constituie o zonă de tranziție între circulația rutieră intensă a Căii Victoriei și spațiul pietonal al pieței istorice. Amplasamentul nu este central în piață, ci deplasat spre vest, pe limita dintre stradă și piață — o poziționare care conferă monumentului vizibilitate pentru pietonii de pe ambele artere, dar care îl plasează totodată în marginea vizuală a ansamblului, nu în centrul său.

Orientarea statuii este deliberat aleasă în relație cu un alt monument din aceeași piață: privirea lui Iuliu Maniu este îndreptată spre bustul lui Corneliu Coposu, amplasat lângă Biserica Kretzulescu, pe latura de est a pieței. Relația vizuală dintre cele două monumente nu este accidentală — ambele îi evocă pe liderii Partidului Național Țărănesc, ambii persecutați de regimul comunist, ambii morți în detenție sau în urma suferințelor îndurate. Corneliu Coposu (1914–1995), secretarul politic al lui Iuliu Maniu și el însuși deținut politic timp de 17 ani, a murit cu câțiva ani înaintea inaugurării statuii lui Maniu, legătura biografică dintre cei doi fiind astfel înscrisă și în spațiul public al Pieței Revoluției.

Relația cu Memorialul Renașterii

Cel mai semnificativ element de context urban al Ansamblului Iuliu Maniu este proximitatea și legătura sa cu Memorialul Renașterii — Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989, amplasat pe aceeași piață, în fața fostului sediu al C.C. al P.C.R. Cele două monumente nu sunt contemporane — Ansamblul Iuliu Maniu datează din 1998, Memorialul Renașterii a fost inaugurat în 2005 — dar amenajarea peisagistică realizată ulterior le-a conectat printr-o alee pavată care unește fizic Piramida Izbânzii a Memorialului cu ansamblul statuar al lui Maniu.

Conexiunea nu este doar urbanistică, ci și simbolică: potrivit surselor care descriu ansamblul, cele două monumente sunt concepute în relație ca „două simboluri istorice având ca temă triumful Binelui asupra Răului". Figura lui Iuliu Maniu — om politic al democrației, victimă a totalitarismului comunist — și Memorialul celor 1.058 de victime ale Revoluției din 1989 configurează împreună un discurs memorial despre rezistența față de puterea opresivă și prețul plătit pentru libertate. Aleea care le unește transformă parcurgerea fizică a spațiului dintre ele într-un traseu de memorie.

Vecinătăți monumentale și contextul pieței

Piața Revoluției concentrează în imediata vecinătate a Ansamblului Iuliu Maniu mai multe repere arhitecturale și memoriale de primă importanță. Pe latura estică a pieței se înalță fostul sediu al C.C. al P.C.R. — azi Ministerul Administrației și Internelor —, clădirea în fața căreia s-au petrecut evenimentele decisive din 21–22 decembrie 1989. Pe latura vestică se află Palatul Regal, astăzi Muzeul Național de Artă al României. Biblioteca Centrală Universitară „Carol I", incendiată în decembrie 1989 și reconstruită ulterior, delimitează latura sudică. Biserica Kretzulescu — ctitorie a hatmanului Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, construită între 1720 și 1722 —, vizavi de care privește statuia lui Maniu, este unul dintre cele mai vechi monumente de arhitectură din centrul Bucureștiului prezente în zonă.

Bustul lui Corneliu Coposu, aflat în apropierea Bisericii Kretzulescu, completează ansamblul memorial al pieței. La nord-vest de piață se află Ateneul Român (arh. Albert Galleron, 1888), iar statuia ecvestră a regelui Carol I (sculptor Ivan Meštrović), demolată în 1948 și reinstalată în 2010, se află în proximitate. Totalul monumentelor de for public din Piața Revoluției și din vecinătatea imediată face din aceasta unul dintre cele mai dense spații memoriale ale Bucureștiului, în care Ansamblul Iuliu Maniu ocupă o poziție cu încărcătură istorică și simbolică specifică: locul victimei principale a regimului care a fost dărâmat tocmai în această piață.

Descrierea ansamblului

Compoziția generală și materialul

Ansamblul monumental Iuliu Maniu este executat integral din bronz și cuprinde două elemente plastice distincte dispuse pe un soclu comun: statuia lui Iuliu Maniu și un trunchi stilizat de copac. Bronzul — aliaj de cupru și cositor cu oxizi rezultați din turnare și patinare — conferă ansamblului o cromatică mată, cu nuanțe de brun-verzui specifice bronzului exterior expus intemperiilor. Unitatea de material dintre cele două elemente — figură umană și formă vegetală — este esențială pentru coerența compoziției: ambele sunt tratate din același metal, la aceeași scară, producând un dialog vizual între condiția umană și metafora naturii retezate.

Statuia lui Iuliu Maniu

Statuia îl reprezintă pe Iuliu Maniu în postura șezând, pe un soclu masiv de piatră. Capul este tratat realist și sever — trăsăturile faciale sunt individualizate, recognoscibile, cu expresia concentrată specifică portretisticii de for public care urmărește autoritatea morală a personajului, nu simpla asemănare fizică. Fruntea înaltă, privirea dreaptă, pomeții și bărbia bine definite compun portretul unui om politic al demnității și rezistenței, nu al triumfului. Mâinile au o retorică gestuală pronunțată — dispuse cu intenție plastică, ele nu sunt în repaus, ci articulează o tensiune interioară, un discurs tăcut al hotărârii. Membrele inferioare — picioarele și poalele hainei — prezintă o prezență plastică mai puternică decât în portretistica clasică de secol XIX, o alegere stilistică a lui Mircea Spătaru care conferă figurii o greutate și o soliditate în contrast cu fragilitatea biografiei personajului.

Tratamentul stilistic al statuii a fost analizat de criticii de artă în relație cu practica mai amplă a sculptorului Mircea Spătaru, caracterizată de Andrei Pleșu astfel: „Spătaru este în același timp și agresor, și victimă și public. El își asumă tragedia istoriei umane cu un sentiment al propriei implicări, al responsabilității care nu permite nimănui, nici măcar simplului privitor, privilegiul inocenței. Suntem cu toții responsabili pentru întreaga nefericire. O idee foarte incomodă, dar inevitabilă pentru cei ce încearcă să înțeleagă neliniștea lumii de astăzi, cu coșmarurile și speranțele sale." Această caracterizare a artei lui Spătaru în general se reflectă în alegerea personajului reprezentat în această lucrare: Iuliu Maniu este tocmai figura istorică care pune vizitatorul în fața responsabilității colective față de ce s-a întâmplat în România în a doua jumătate a secolului XX.

Trunchiul stilizat de copac

Cel de-al doilea element al ansamblului este un trunchi stilizat de copac din bronz, amplasat alături de figura umană pe același soclu. Copacul nu este un arbore decorativ sau un simplu element de fundal: el este un element plastic autonom, cu forță simbolică proprie. Trunchiul este stilizat — nu urmărește imitarea unui arbore specific —, cu ramuri retezate sau absente, sugerând un arbore oprit din creștere, frânt sau tăiat. Absența frunzelor și a ramurilor vii transformă forma vegetală într-o metaforă a morții premature, a vieții curmate înainte de a se împlini.

Semnificația copacului din bronz se suprapune direct peste biografia lui Iuliu Maniu: un om politic în deplinătatea forțelor și a influenței sale, a cărui carieră și viață au fost brusc întrerupte de represiunea comunistă. Arestat la 74 de ani, condamnat pe viață, mort în celulă la 80 de ani, cadavrul aruncat fără mormânt identificat — Iuliu Maniu este exact imaginea trunchiului retezat. Prezența copacului alături de statuia sa nu dublează mesajul, ci îl articulează pe un al doilea registru: unul al naturalului, al organicului, al creșterii oprite, față de cel al socialului și al istoricului reprezentat de figura umană.

Soclul și inscripțiile

Cele două elemente ale ansamblului sunt montate pe un soclu comun din piatră, de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni care pun figura umană la înălțimea privirii pedestrului, asigurând un raport de scară adecvat pentru o lucrare de for public amplasată pe un scuar de dimensiuni medii. Pe soclu este inscripționat numele IULIU MANIU, însoțit de datele biografice esențiale: 8 ianuarie 1873 — 5 februarie 1953. Inscripția identifică personajul și fixează coordonatele biografice minime, lăsând conținutul simbolic să fie transmis de formele plastice.

Iuliu Maniu: repere biografice

Formarea și activitatea politică până la Marea Unire

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 la Șimleu Silvaniei, în județul Sălaj, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar. A urmat studii de drept la Universitățile Franz Joseph din Cluj, Budapesta și Viena, devenind doctor în drept. Din perioada studențimii datează și debutul său în viața publică, mai întâi ca membru, apoi ca președinte al societății academice „Petru Maior". A propagat ideile memorandiștilor și a fondat Societatea studenților români, sârbi și slovaci din Budapesta, contribuind la constituirea rețelelor de solidaritate națională între popoarele subjugate ale Imperiului. A fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta pentru prima dată în 1906, din circumscripția Vințul de Jos, comitatul Alba — calitatea sa de orator remarcat în forul legislativ maghiar a lăsat urme: o placă inscripțională care îl menționează există și astăzi în Parlamentul ungar. Încorporat în 1915, a fost trimis pe frontul din Italia; în 1916 s-a stabilit la Viena, unde a organizat o armată română și a negociat cu guvernul imperial recunoașterea drepturilor românilor.

Iuliu Maniu a jucat un rol central în evenimentele care au condus la Unirea Transilvaniei cu România. La 18 octombrie 1918, Declarația de Autodeterminare a românilor, citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, a deschis procesul constituirii Consiliilor Naționale Românești în Transilvania, Crișana și Banat, care au trimis 1.228 de delegați la Adunarea Națională de la Alba Iulia. Iuliu Maniu a participat ca delegat la această Adunare, unde s-a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. A fost ales președinte al Marelui Sfat Național și, ulterior, președinte al Consiliului Dirigent — guvernul de tranziție al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920 —, funcție în care a coordonat integrarea administrației transilvănene în statul român reîntregit. Ca președinte al Consiliului Dirigent a înființat 20 de licee cu predare în limba română (față de doar 3 înainte de Unire) și a sprijinit crearea secției române a Universității din Cluj. A fost ales membru de onoare al Academiei Române la 7 iunie 1919.

Activitatea politică interbelică

La 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc, s-a constituit Partidul Național Țărănesc, al cărui președinte a devenit Iuliu Maniu. Partidul a obținut la alegerile din decembrie 1928 un scor de 77,7% din totalul voturilor exprimate — unul dintre cele mai mari scoruri electorale din istoria interbelică a României. La 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a devenit pentru prima dată președinte al Consiliului de Miniștri, funcție pe care a îndeplinit-o în trei rânduri: 1928–1930, 1930–1931 și 1932–1933. Guvernările național-țărăniste au promovat democrația de tip european și au urmărit modernizarea economică a României, dar au fost puternic afectate de Marea Depresiune economică din 1929–1933.

Între 1938 și 1944, Iuliu Maniu s-a manifestat ca ferm oponent al regimurilor de esență totalitară care s-au succedat în fruntea țării: dictatura regală a lui Carol al II-lea, regimul legionar și dictatura militară a lui Ion Antonescu. A jucat un rol important în preliminariile și în actul de la 23 august 1944 — întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste —, devenind ulterior ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. La alegerile din 19 noiembrie 1946, câștigate în mod zdrobitor de PNȚ, rezultatele au fost eliminate prin falsificare masivă de autoritățile comuniste, care au declarat câștigătoare Blocul Partidelor Democrate.

Represiunea comunistă și moartea în detenție

Regimul comunist instaurat la 6 martie 1945 și-a propus în mod explicit distrugerea lui Iuliu Maniu și a PNȚ, considerați principalul obstacol în calea comunizării României. La 14 iulie 1947, Iuliu Maniu a fost arestat în urma înscenării de la Tămădău — un complot fabricat de Securitate care urmărea să acrediteze ideea că liderii PNȚ organizau o fugă din țară cu ajutor occidental. Procesul a început la 29 octombrie 1947 și s-a încheiat la 11 noiembrie 1947, după mai puțin de două săptămâni. Prin sentința pronunțată, Iuliu Maniu a fost condamnat la temniță grea pe viață pentru „înaltă trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor". Procesul a contribuit direct la desființarea formală a PNȚ, pronunțată la 29 iulie 1947.

Iuliu Maniu a fost deținut mai întâi la Penitenciarul Galați, iar din august 1951 la Penitenciarul Sighetu Marmației — una dintre cele mai crunte închisori politice ale regimului comunist românesc, destinată anihilării elitei politice, intelectuale și militare a României interbelice. Supus condițiilor de detenție inumane — frig, lipsă de hrană, absența îngrijirilor medicale —, Iuliu Maniu a murit la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani. Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă anonimă din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului Sighet; rămășițele sale nu au putut fi identificate nici până astăzi. Absența unui mormânt identificat face din Iuliu Maniu, pe lângă toate celelalte atribute ale figurii sale politice, un martir fără locul de odihnă cunoscut — circumstanță care amplifică semnificația oricărui monument public care îi este dedicat.

Sculptorul Mircea Corneliu Spătaru: biografie și operă

Date biografice și formare

Mircea Corneliu Spătaru s-a născut la 27 iulie 1937 la Epureni, în comuna Duda-Epureni, județul Vaslui, și a decedat la 1 septembrie 2011 la Cluj-Napoca. A absolvit în 1962 Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu" din Cluj-Napoca, Secția Sculptură, la clasa profesorului Kós András. Descoperit de marele istoric de artă și estetician italian Giulio Carlo Argan, Spătaru și-a perfecționat studiile la Roma în 1964, dobândind o formare europeană care a marcat profund viziunea sa plastică. A fost profesor de desen și istoria artei la Liceul „Mihai Viteazul" din Turda (1962–1963) și la Liceul de Coregrafie din Cluj (1963–1966), înainte de a deveni asistent universitar la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu" din Cluj, Catedra Ceramică-Sticlă-Metal (1966–1986). Activitatea didactică la Cluj (1964–1987) i-a permis să dezvolte o practică artistică multidisciplinară, explorând sculptura, ceramica, sticla și metalul.

Cariera academică la București

Stabilit la București în 1987, Mircea Spătaru a devenit în 1990 profesor universitar la Catedra de Sculptură a Facultății de Arte Plastice din cadrul Academiei de Artă — transformată în 1997 în Universitatea Națională de Arte din București. Între 1990 și 2004 a ocupat funcția de rector al acestei instituții, conducând-o cu autoritate și viziune în cei 14 ani ai mandatelor sale — o perioadă de reorganizare profundă a învățământului artistic superior românesc după 1989. În 2007 a fost cooptat în Comisia de Masterat a Academiei de Artă din Stuttgart (Staatliche Akademie der Bildenden Künste Stuttgart), în cadrul programului Master Program Integral Studies. Opera sa a făcut obiectul unor expoziții personale de amploare, inclusiv la Bienala de la Veneția (1990), la Sala Dalles din București, la UNESCO din Paris și la Le Mans, Franța.

Opera monumentală

Lucrările de for public ale lui Mircea Corneliu Spătaru acoperă trei decenii de activitate și sunt distribuite în mai multe orașe din România: Grup statuar ambiental (ciment), Casa Radio, Cluj-Napoca (1969); Incintă, Parcul Cloșca, Galați (1997); Ansamblul monumental Iuliu Maniu (bronz), Piața Revoluției, București (1998); Alexandru cel Bun (bronz), Piața Revoluției, Bacău (1998); Ion Mihalache (bronz), Topoloveni, Argeș (2000); Monumentul — cenotaf Moise Nicoară (bronz), Biserica Mavrogheni, București (2005); Statuia lui Charles de Gaulle (bronz), Piața Charles de Gaulle, București (2006); Monumentul Carol I (bronz), Craiova, Dolj (2007); Monumentul Nicolae Bălcescu (bronz), Parcul Izvorul Rece, București (2007); Monumentul Eroilor, Bistrița (2009). Din lucrările de sculptură de dimensiuni mai mici sunt de menționat bronzurile Horea, Cloșca și Crișan, create în deceniul al optulea al secolului XX și prezentate publicului clujean abia în 2012.

Premii și distincții

Mircea Corneliu Spătaru a obținut numeroase premii naționale și internaționale: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România pentru Sculptură (1969); Premiul „Ion Andreescu" al Academiei Române pentru Sculptură (1971); mențiune la Concursul Internațional de Desen „Juan Miró", Barcelona (1971, 1972); Premiul al III-lea Ex-aequo la Concursul Internațional de Desen, Nato, Sardinia (1972); Premiul pentru Tineret al UAP, Cluj-Napoca (1972); Premiul Criticii din partea UAP; Premiul UAP pentru artă monumentală (1974/1978); Premiul I la Concursul de la Rho-Milano, Italia (1985); Premiul special al juriului, Barcelona (1985); Premiul special al UAP (1994); participare la Bienala de la Veneția (1990). Cel mai înalt titlu acordat: Ordinul Național „Serviciul Credincios" în grad de Mare Ofițer (2000), conferit de Președinția României. Despre arta sa au scris, printre alții: Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Răzvan Theodorescu, Ion Frunzetti, Nicolae Breban și Ioan Buduca.

Bibliografie

- Dobos, Andrea (coord.), Iuliu Maniu. Un creator de istorie, broșură publicată la 50 de ani de la moartea marelui om politic în închisoarea din Sighet, Fundația Academia Civică, București, 2003. (volum tipărit)
- Iorga, Nicolae, Istoria românilor. (volum tipărit)
- * *, Amintiri, Fundația Academia Civică, București, 2000. (volum tipărit)
- Monumentul lui Iuliu Maniu din București (Wikipedia România)
- Mircea Corneliu Spătaru (Wikipedia România)
- Iuliu Maniu (8 ian. 1873–5 febr. 1953) (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)
- Iuliu Maniu, omul care a adus Transilvania acasă, ucis de comuniști (Vocea Națională)
- Mircea Corneliu Spătaru, sculptor, pictor, caricaturist, ceramist, profesor (Vatra MCP)
- IN MEMORIAM Mircea Spătaru (1937–2011) (Muzeul Etnografic al Transilvaniei)
- Mircea Spătaru — artavizuala21 (Artavizuala21)
- Iuliu Maniu — ansamblu monumental (Monumentfor.ro)
- Piața Revoluției și obiective turistice (SeeBucharest.ro)
- Mircea Corneliu Spătaru, sculptor, pictor, caricaturist și ceramist (JurnalFM.ro)
- Mircea Spătaru — PostModernism Museum (PostModernism Museum)
- Dezvăluirile făcute de Iuliu Maniu în fața morții (Historia.ro)
- Casa Memorială Iuliu Maniu — Bădăcin (iuliumaniu.com)

## Specialiști
**Artist:** Corneliu Spătaru (sculptor, autor)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/ansamblul-monumental-iuliu-maniu