Cartierul Malaxa (sinteză documentară Property INDEX, 2025)
Cartierul Malaxa este situat în partea est-sud-estică a Bucureștiului, în jurul fostei platforme industriale UZINELE MALAXA, ulterior denumită „23 August”, și mai recent FAUR S.A.. Conform clasificării Property INDEX, zona este mărginită la nord de Bulevardul Basarabia și Șoseaua Industriilor, la est și sud de limita zonei industriale aferente platformei și la vest de Bulevardul 1 Decembrie 1918. Este o zonă aproape exclusiv industrială şi logistică, cu câteva inserţii comerciale de-a lungul bulevardelor şi străzilor mari, dar, practic, fără clădiri rezidențiale. Din punct de vedere urban, se identifică ca un pol funcţional dominat de producţie, logistică şi transport, având structura de infrastructură industrială concentrată.
Istoricul cartierului
Zona pe care astăzi o numim Cartierul Malaxa şi-a început evoluția în perioada interbelică. Industriașul Nicolae Malaxa, înființând în 1921 un atelier de reparații pentru material rulant în partea de est a Bucureștiului, a pus temelie pentru ceea ce a devenit una dintre cele mari platforme industriale ale României. Pe parcursul anilor ’20 şi ’30, atelierul a fost extins cu hale de producţie pentru locomotive, vagoane, maşini diesel şi alte utilaje, ceea ce a conturat identitatea zonei ca important nod industrial urban. În 1948, după instaurarea regimului comunist, uzinele au fost naţionalizate, redenumite „23 August” şi integrate în sistemul de industrie de stat.
În perioada comunistă, zona Malaxa / 23 August (azi Faur) a funcţionat la capacitate maximă, fiind un punct de referință în industria grea românească. După 1989, transformările economice şi trecerea la economia de piaţă au generat declinul activităţii industriale, mulți dintre producţii fiind oprite, iar halele devenind parţial abandonate. Astăzi, cartierul rămâne mai mult o zonă de logistică și industrie decât o zonă rezidențială, cu provocări clare privind conversia și revitalizarea spațiilor industriale.
Profil rezidențial și calitate a vieții
Zona este deservită de câteva linii de autobuz urbane care traversează bulevardele principale (Basarabia şi 1 Decembrie 1918) şi care leagă platforma industrială de zonele rezidenţiale şi de metrou. Nu există troleibuze dedicate în interiorul platformei, iar reţeaua de metrou nu are staţii situate direct în incinta uzinei Malaxa, însă staţii relativ apropiate permit accesul către zona industrială. Pentru transportul de mărfuri şi logistică, există infrastructură rutieră şi feroviară industrială – căi ferate, rampe, acces direct la arterele majore – ceea ce confirmă caracterul industrial al zonei.
Profilul rezidenţial al cartierului Malaxa este aproape inexistent: lipsesc ansamblurile de locuinţe colective, vilele rezidenţiale sau cartierele tipice de locuire urbană. Zona este dominată de hale, depozite, platforme industrial-logistice. Calitatea vieții, în sensul locuirii urbane tradiţionale (spaţii verzi, facilităţi de proximitate, infrastructură rezidenţială), este redusă în comparaţie cu cartierele rezidenţiale ale Bucureştiului. Pentru cineva care locuieşte în zonă (unde există locuinţe reziduale sau mici inserţii), provocările includ nivelul ridicat al traficului de camioane, lipsa facilităţilor urbane concentrate pentru locuitor (centre comerciale, cultura, agrement) şi impactul vizual şi ambiental al funcţiunilor industriale. În schimb, pentru investitori logistici sau reproiectări industriale, zona oferă terenuri mari, acces la infrastructură şi poziţionare strategică.
Imaginea vizuală a cartierului Malaxa reflectă foarte clar transformarea de la industrie grea la o zonă aflată în tranziţie. Halele mari cu ferestre industriale, zidăria de cărămidă roşie, căile ferate interne, rampele de acces, siluetele liniilor de producţie – toate acestea compun un peisaj industrial proteic. Imaginile recente arată starea degradată a unor clădiri, intervenţii sporadice de reamenajare, depozite noi care „înlocuiesc” halelor istorice şi terenuri virane între clădiri mari. În plus, fotografiile aeriene reflectă extinderea logisticii şi platformelor de transport care utilizează zonele de margine.
Din punct de vedere economic, Cartierul Malaxa evoluează de la un model de producţie industrială grea către un model logistic şi de servicii industriale. Compania Faur S.A., succesoarea uzinelor Malaxa, activează într-o măsură redusă, iar restul platformei serveşte ca depozite, centre de distribuţie, logistică de transport. Tendinţele actuale includ demontarea sau reconversia halelor istorice, vânzarea de terenuri, rentabilizarea platformei prin spaţii logistice, dezvoltarea infrastructurii de transport de mărfuri. Totodată, există provocări privind protecţia patrimoniului industrial, adaptarea zonelor la noile funcţiuni şi integrarea lor urbană. Tema reconversiei industriale devine relevantă, deşi ritmul este lent.
Cartierul Malaxa este un exemplu elocvent al zonei industriale urbane care, după decenii de activitate intensă, se află într-o fază de tranziţie. Dincolo de funcţiunea economică, zona pune întrebări privind patrimoniul industrial — clădiri monument, hale istorice, infrastructură feroviară — și modul în care acestea ar putea fi integrate în viitorul urban al Bucureştiului. Deşi nu este zonă rezidenţială tipică, poziționarea sa la frontiera logistică a capitalei îl face relevant pentru investiţii, developeri de spaţii de depozitare şi distribuţie. Pentru studii urbane sau de terenuri, este un teritoriu cu potenţial, dar cu necesarul clar al intervenţiilor de reamenajare, infrastructură şi vizibilitate.
Uzinele Malaxa – origini și dezvoltare interbelică
Uzinele Malaxa apar la începutul anilor 1920, când inginerul și industriașul Nicolae Malaxa cumpără un teren viran la periferia estică a Bucureștiului, lângă calea ferată spre Constanța, cu intenția de a organiza un atelier de reparații pentru locomotive și vagoane. În 1921–1923 începe funcționarea efectivă a atelierelor, într-un context în care statul român își dorea o industrie proprie de material rulant și de mecanică grea. Afacerea crește rapid, sprijinită și de legislația de încurajare a industriei naționale din 1927, care oferă facilități fiscale și contracte avantajoase pentru producătorii autohtoni.
De la un simplu atelier, Malaxa dezvoltă un adevărat complex industrial integrat. La sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, platforma este extinsă cu hale de construcții pentru locomotive cu abur, vagoane de călători și de marfă, boghiuri, motoare diesel, utilaje industriale și echipamente pentru diverse ramuri ale economiei. În 1928 iese de pe poartă prima locomotivă cu abur produsă în întregime la București, iar ulterior sunt realizate locomotive diesel și automotoare premiate la expoziții internaționale. Uzinele Malaxa devin simbolul industrializării României interbelice și unul dintre cele mai moderne complexe de acest tip din Europa Centrală.
Arhitectura ansamblului industrial este, la rândul ei, remarcabilă. În anii 1930–1931, Malaxa colaborează cu arhitecți moderniști – inclusiv cu Horia Creangă și colaboratori – pentru configurarea intrării principale și a unor corpuri reprezentative ale uzinei. Poarta de acces, compusă din patru piloni masivi de cărămidă aparentă, cu volumete vitrate în coronament și cu fâșii verticale continue, este considerată de critica de epocă una dintre realizările semnificative ale arhitecturii moderne românești. În 1938 este construită Hala Laminor, una dintre cele mai mari hale industriale din țară, cu deschideri impresionante, structură metalică modernă și luminatoare ample, un exemplu de arhitectură industrială de vârf.
În plan urban, apariția uzinelor generează dezvoltarea cartierului muncitoresc 23 August / Malaxa din zona Pantelimon–Republica, unde muncitorii își construiesc case pe loturi mici, important pentru istoria socială a orașului. Uzinele funcționează ca un oraș în oraș: hale, linii ferate, ateliere, birouri, depozite, dar și cantine, dispensare și spații sociale.
Uzinele 23 August – perioada comunistă
După 23 august 1944 și mai ales după naționalizarea din 11 iunie 1948, uzinele Malaxa sunt etatizate și trec sub controlul direct al statului, fiind redenumite Uzinele „23 August”, după data simbolică a schimbării politice. În primii ani de comunism, complexul intră sub influență sovietică directă; o parte a producției este orientată către reparații de material rulant și către realizarea de echipamente pentru armata și economia blocului răsăritean. Uzinele „23 August” devin un stâlp al industriei socialiste, cu zeci de mii de angajați, calificări diverse, cercetare aplicată și un loc privilegiat în discursul propagandistic.
În anii ’50–’60, platforma se extinde și se modernizează, integrându-se într-un sistem industrial complex, alături de alte uzine mari, precum „Republica”. Se produc locomotive, vagoane, motoare, piese pentru industria extractivă, utilaje pentru agricultură și construcții de mașini, componente pentru poduri, conducte și echipamente speciale. În unele perioade, numărul de angajați depășește 15.000–20.000 de persoane, iar cartierul muncitoresc din jur se densifică, cu blocuri, case și dotări sociale adaptate vremii. Uzina este prezentată ca „mândrie a clasei muncitoare”, iar identitatea „23 August” devine parte a imaginii oficiale a Bucureștiului industrial.
Viața socială a uzinei este strâns legată de instituțiile de partid și de sindicat: se organizează evenimente propagandistice, serbări, competiții sportive, tabere, iar „realizările” uzinei sunt glorificate în presa vremii. Regimul exploatează simbolic trecutul Malaxa, dar îl rescrie, transformând „23 August” într-un reper al „industrieie socialiste victorios dezvoltate”. În același timp, uzina rămâne un loc de muncă stabil pentru zeci de mii de muncitori, tehnicieni și ingineri, cu tradiție profesională solidă.
Faur S.A. – tranziție, declin și situația actuală
După 1989, odată cu prăbușirea sistemului economic centralizat, Uzinele 23 August își schimbă denumirea în Faur S.A. și intră în procesul dificil de tranziție către economia de piață. Declinul comenzilor de stat, concurența internațională și lipsa unei strategii coerente de restructurare determină reducerea masivă a producției și a numărului de angajați. Dacă înainte de 1989 pe poartă intrau zilnic în jur de 20.000 de muncitori, la începutul anilor 2010 mai lucrau în jur de 400 de persoane în activități productive directe.
Faur S.A. rămâne un ansamblu industrial specializat, în principal, în realizarea și repararea de material rulant, dar își diversifică activitatea spre confecții metalice, construcții de mașini și piese de schimb pentru diverși clienți industriali. Compania își promovează produsele către o piață internațională, indicând exporturi în peste 50 de țări, însă capacitatea și anvergura sunt incomparabil mai mici decât în perioada de vârf. Platforma de peste 90 de hectare este fragmentată: unele hale sunt încă funcționale și închiriate sau utilizate pentru producție, altele sunt abandonate, iar o parte a spațiilor sunt reconvertite în depozite, ateliere mai mici sau funcțiuni comerciale.
Din punct de vedere patrimonial, o parte a ansamblului – inclusiv Hala Laminor și intrarea istorică – este clasată ca monument istoric, cu codul B-II-a-A-18091, iar discuțiile despre restaurare și reconversie culturală au devenit tot mai frecvente. Hala Laminor a fost identificată ca un posibil exemplu de reconversie majoră pentru patrimoniul industrial interbelic, fiind propuse scenarii de transformare în spațiu de expoziții, târguri sau centru cultural, sub administrarea autorităților locale. Aceste proiecte se desfășoară în paralel cu realitatea economică fragilă a platformei, ceea ce face ca ansamblul Faur să fie astăzi un teritoriu de frontieră între industria activă, logistică, spații în paragină și intervenții de regenerare urbană.
Imaginea de ansamblu a Faur S.A. în prezent este aceea a unui colos industrial redus la scară, dar încă viu, cu o parte din hale ocupate de activități productive și logistice, cu un patrimoniu arhitectural industrial de mare valoare și cu un potențial important de reconversie în proiecte urbane multimodale – de la parcuri tehnologice și hub-uri creative până la funcțiuni culturale și de evenimente.
Istoria Halei Laminor (1938) – construcția interbelică
Hala Laminor a fost ridicată în anul 1938 ca parte integrantă a vastului ansamblu industrial al Uzinei Malaxa, unul dintre cele mai moderne și ambițioase complexe de industrie grea ale României interbelice. Construcția halei a fost realizată pentru secţia de laminare a oțelului, destinată producției de tablă, bare metalice și componente necesare fabricării locomotivelor și echipamentelor grele produse de Malaxa.
Edificiul a fost conceput în spiritul arhitecturii industriale moderne: structură metalică de mari deschideri, acoperire cu ferme înalte, spațiu liber generos pentru linii de producție și luminatoare ample pentru iluminarea naturală. Hala a reprezentat una dintre cele mai avansate construcții industriale ale bucureștiului și una dintre cele mai mari hale metalice ale perioadei, fiind un simbol al industrializării românești inițiate de Nicolae Malaxa.
După naționalizarea din 1948, Hala Laminor a devenit parte a Uzinei „23 August”, menținând funcțiunile industriale și adaptându-se noilor linii de producție. Odată cu tranziția post-1989, hala a intrat în declin, o parte a utilajelor fiind dezafectate, iar spațiul rămânând parțial neutilizat. Importanța sa arhitecturală și istorică a determinat ulterior clasarea ca monument istoric, fiind recunoscută drept una dintre cele mai valoroase construcții industriale interbelice ale Bucureștiului.
Noua Hala Laminor (2022) – hub social, cultural și urban
Începând cu anii 2017–2022, autoritățile locale din Sectorul 3 au inițiat un proces amplu de restaurare și reconversie a Halei Laminor. Lucrările au avut ca obiectiv transformarea halei industriale într-un spațiu urban multifuncțional, păstrând însă structura originală, volumetria și caracterul identitar al monumentului.
La finalul anului 2022, primarul Robert Negoiță a inaugurat oficial noua Hala Laminor, prezentată drept hub social, cultural și comunitar cu rol de centru de evenimente, spațiu expozițional, spațiu comercial și punct de interes urban. Proiectul include infrastructură modernizată, zone comerciale și o parcare subterană de mari dimensiuni. Noua funcțiune a halei este gândită să transforme ansamblul într-un pol urban similar reconversiilor industriale europene. Reconversia marchează trecerea simbolică a Halei Laminor de la industrie grea la spațiu comunitar și cultural, continuând, într-o formă nouă, istoria unui edificiu emblematic pentru evoluția Bucureștiului industrial.
*
CARTIERUL MALAXA – 23 AUGUST SCURT ISTORIC
Profesor Petrescu Viorica; Desene Fornea Alexia, Bădila Roberta, Dan Ana, Școala Gimnazială 78
Cartierul 23 August, situat în partea de Est a oraşului Bucureşti se învecinează la Nord cu lacul Pantelimon, la Sud cu zona Dudeştilor-Uzinele Malaxa-Faur şi Republica, la Est cu Şoseaua de Centură şi Gara Căţelu şi la Vest cu Şoseaua Dudeşti – Pantelimon şi Magazinul Cora, s-a format între cele două războaie mondiale ca o rezultat al apariției aici a fabricilor industriașului Nicolae Malaxa. Muncitori simpli, veniţi de la ţară, majoritatea din părţile Ialomiţei, şi-au cumpărat câte o parcelă de 200-300 mp, ridicându-şi mici gospodării personale. Inundaţiile din anul 1975 de pe Valea Ialomiţei au determinat mărirea numărului de locuitori în zonă.
Zona a fost locuită din cele mai vechi timpuri, cercetările arheologice desfășurate în anii 1960 la capătul străzii Peleș scoțând la iveală, pe malul lacului Pantelimon, o serie de vestigii din epoci foarte diferite ale istoriei. Bordeie, resturi de locuințe de suprafață, arme și unelte, vetre de foc, cuptoare, bijuterii și foarte multă ceramică au fost adunate cu migală de cercetătorii Muzeului de Istorie al Orașului București. Obiectele aparțin fie epocii pietrei (neolitic), fie perioadei dacice, fie chiar epocii prefeudale, unde putem vorbi despre slavi sau români. Cele mai multe vestigii aparțin dacilor, ceea ce i a condus pe arheologi la concluzia că pe malul lacului a fost stabilit un trib, o comunitate rurală, pașnică, ce se ocupa de agricultură, creșterea animalelor și meșteșuguri.
În Evul mediu se dezvoltă în zonă 2 sate: Florești (actualul oraș Pantelimon) și Cățelu (în prezent sat în componența comunei Glina). Actualul cartier 23 August se afla între cele două sate și era format din câmpuri agricole, livezi, viță de vie sau chiar terenuri virane, favorizate și de mlaștina pe care râul Colentina o forma aici. Tot în Evul mediu se ridică pe malurile Colentinei trei lăcașuri de cult care vor influența viața zonei: mănăstirea Mărcuța (1587), mănăstirea Cernica (1608) și mănăstirea Sfântul Pantelimon (1750). Ultima a fost una dintre cele mai mari lăcașuri de cult domnesc, care a adăpostit primul spital care deservea nevoile Bucureștiului, pusă sub protecția unui mare sfânt tămăduitor, astfel încât, în timp, întreaga toponimie a zonei a fost influențată: astăzi avem lacul Pantelimon, insula Pantelimon, parcul Pantelimon, orașul Pantelimon (fostul sat Florești), dar și cartierul, spitalul, liceul Pantelimon, aflate în sectorul 2 din București.
În 1911 se va construi calea ferată care va lega Bucureștiul de Oltenița și care va trasa valența industrială a viitorului cartier 23 August. Calea ferată este, de altfel un adevărat obiectiv al traseului, care îl împarte în două. Traseul de la Titan Sud, Căţelu, Ţanganu, Frunzăreşti, Plătăreşti, Cucuieţi Sudiţi, Gălbinaşi, Vasilaţi, Budeşti, Negoieşti, Luica, Curcani, Valea Roşie până la Olteniţa, va trasa și viitoarea componență a muncitorilor de la marile fabrici construite de Malaxa și a viitorilor locuitori ai cartierului – țărani săraci din zona de sud a țării, județele Ialomița, Călărași, Giurgiu, mulți dintre ei făcând la început, ani de zile, naveta cu trenul.
Cartierul de case va începe sa fie construit după 1921, anul în care inginerul Nicolae Malaxa va cumpăra un teren aflat la periferia Bucureștiului și va construi un atelier de reparații pentru locomotive, care primește numele industriașului. Proiectul este un succes, astfel încât fabrica se dezvoltă într-un ritm rapid: în 1928 se construiește prima locomotivă „Malaxa”, iar în următorii cinci ani se mai construiesc încă o sută de locomotive. Din anii treizeci, Malaxa demarează și alte proiecte, precum uzina de țevi (actuala „Republica”). Ansamblul de clădiri ce compun uzinele „Malaxa” a fost realizat de arhitectul Horia Creangă în stil modernist. Tot Horia Creangă este autorul viitoarei uzine de țevi, actuala „Republica”.
După instaurarea regimului comunist în România, uzinele au rămas pentru un timp sub controlul lui Nicolae Malaxa, simpatizat în mare măsură de către socialiști pentru sprijinul financiar acordat anterior partidului lor. Nicolae Malaxa a emigrat în Statele Unite ale Americii la finele anilor 1940. Începând cu anii 1960, ansamblului industrial „Malaxa” i s-au adăugat clădiri noi; denumirea a fost schimbată în , „23 August”. După căderea regimului comunist, uzinele au primit denumirea folosită și astăzi, „Faur”, dar ansamblul de fabrici în prezent este mai mult o ruină.
Nicolae Malaxa s-a ocupat de nevoile muncitorilor săi (se pare ca foarte bine plătiți în raport cu alte ramuri industriale), astfel că îl găsim implicat în viața cartierului: face cadou parcele de pământ muncitorilor pe care îi cununa sau le boteza copiii, le acordă împrumuturi pentru a-și putea achiziționa pământ sau ridica case modeste, îi școlarizează și califică pe gratis, devine epitrop onorific (protector) al primei biserici din cartier. Oameni de bună credinţă donează comunităţii spre folosinţă, în 1942, o fostă băcănie în Str. Tufănica nr. 5, care funcţionează şi astăzi, devenind proprietatea parohiei prin act de vânzare-cumpărare în anul 1975. Nicolae Malaxa donează credincioşilor un clopot frumos ornat de 450 kg şi un godin din fontă, ambele lucrate la uzinele sale.
Referințe
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.